Cu Theodoros (Editura Humanitas, 2022), Mircea Cărtărescu reintră în scenă cu încă o carte insolită. Un roman de mari dimensiuni, dar și de o amploare și o diversitate ieșită din comun a desfășurărilor imaginației. Și una de impresionantă varietate a registrelor stilistice. Trilogia Orbitor și, în parte Solenoid, impuneau deja prin neobișnuita capacitate de fabulație, imaginarul flamboaiant, neobaroc, crescut pe substanța biografiei autorului, într-un București mitizat, transfigurat, transpus în decoruri în care „realul” se deschidea spre oniric, simbolic, arhetipal. Peisajul Capitalei oferea, în plină desfășurare de fapte cotidiene, o mulțime de „trape”, de deschideri secrete, spre o lume a visului, remodelată hiperbolic ori coborâtă în infinitezimalul celular, atomic, cuantic, al lumii elementare conectate mereu la marele cosmos. Prozatorul se exprima acolo cumva în nume propriu, construind o lume, o imensă lume, altoită, cum zicea Blaga într-o poezie, pe ființa sa. Micul univers modest al familiei se dilata enorm în expansiuni spectaculoase spre societatea contemporană, spre o istorie proiectată fantastic, supusă fără opreliști imaginației imperiale și „imperialiste” a prozatorului, o lume poetică, uzând de un belșug de metafore, de simboluri și figuri arhetipale. Toate, într-o narațiune somptuos desfășurată, de mare rafinament plastic.
De data aceasta, romancierul are ambiții și mai impunătoare, de-a dreptul ciclopice. Întâi de toate, își extinde enorm spațiul epic, spre spațiul european, Africa și America, cu două nuclee topografice principale în Bucureștiul deceniului al patrulea din secolul XIX și altul în… Etiopia aceleiași perioade, trecând, cu popasuri semnificative, prin Grecia insulară și atrăgând și spațiul britanic și pe cel american. Cu punctul de plecare într-o evocare a lui Ion Ghica dintr-o scrisoare către Vasile Alecsandri datată 1883 (sub titlul Teodoros), Mircea Cărtărescu inventează un personaj cu o biografie fabuloasă, – fiul, Tudor, al unui slujbaș boieresc de la conacul Ghiculeștilor de la Ghergani, și al unei femei simple, cu origini în insulele grecești, care va ajunge, după ani de piraterie în arhipelagul elen, împărat al Etiopiei, devenind, din Theodoros, Tewodros II.. Alegere inspirată a romancierului, căci un împărat cu acest nume, cu origine modestă, a chiar existat în acei ani (fără ca vreo rădăcină valahă să-i fie amintită), a ocupat prin abuzuri sângeroase tronul Etiopiei creștine, pe o linie regală pretins solomonică, așadar de mare prestigiu istoric și simbolic. Ținutul etiopian îi oferea, pe deasupra, scriitorului un foarte bogat repertoriu de această natură. Căci se știe că în această țară africană, măcinată mereu de conflicte interne, de lupte aprige cu musulmanii, foarte atașată credinței creștine, pretinzând că deține chivotul sfânt al lui Moise adus de la Ierusalimul regelui Solomon, se află uimitoarele biserici de la Lalibela, săpate direct în stâncă prin veacul al XIII-lea, cu o arhitectură în formă de cruce la nivelul solului, coborând în adâncul pietrei spre spectaculoase bolți și altare.
Fermecat de scrisul fostului bei de Samos, care-l cunoscuse în copilăria lui de la Ghergani pe foarte istețul „ștrengar” Tudor, iubitor de istorii și basme povestite de mama Sofiana, grecoaică adusă de pe la Țarigrad și însoțită cu ișlicarul Grigore al Ghiculeștilor, Mircea Cărtărescu reține câteva dintre datele firii acestui personaj pornit spre aventură, visând să ajungă hagiu la Ierusalim, dar care rostea adesea și cuvântul împărat, cu cruzimi infantile contra evreilor, vorbitor de limbi balcanice, dispărut la un moment dat fără urmă peste Dunăre. Reține, tot din scrisoarea lui Ion Ghica, zvonurile că fiul Sofianei și al lui Grigore ar fi ajuns prin Etiopia, – îi scrisese mamei o epistolă în care apărea numele Magdala, ce putea fi și al orașului-cetate etiopian –, participase ca viteaz combatant la lupte interne dar și cu englezii reginei Victoria și sfârșise împușcându-se după înfrângere…
Asemenea date sumare, evocate însă cu marele talent de povestitor al corespondentului lui Alecsandri, au fost suficiente pentru a declanșa ampla și ramificata compoziție epică construită de autorul romanului de acum. Ca documentare strict istorică, cartea e îndeajuns de scrupuloasă, dar faptele atestabile documentar sunt transformate la fiecare pas în tot atâtea trepte și rampe de lansare în imaginar. E imposibil de numit aici întreg acest parcurs evenimențial generator de istorii și viziuni de o inventivitate, aș zice, fără egal în literatura română. După secvența introductivă care anunță deja sfârșitul protagonistului, sub asediul generalului englez Napier, trimis de regina Victoria să răzbune jigniri personale și crime oribile în cei treisprezece ani de domnie a cumplitului împărat, ne întoarcem spre punctele de plecare ale biografiei sale valahe, – conacul boieresc amintit, satul Ghergani cu case și o biserică modeste, însă care ațâță de la început imaginația fără frontiere a copilului hrănit deja cu isprăvile nemaipomenite din cărțile populare și poveștile mamei. Frescele bisericii, cu chipul Pantocratorului devenit obsedant, cu icoane de sfinți și figuri diabolice, și, mai ales, cu micul chivot din „sfânta sfintelor”, atmosfera conacului boieresc, de epocă fanariotă, cu lux și ritmuri orientale de viață, cu patimi tăinuite în penumbra odăilor, ca și cu peisaje surprinse în ample panorame ori în detalii de o admirabilă plasticitate – a se vedea mai ales evocarea iernilor, cu casele și biserica înecate în imense zăpezi –, vor rămâne întipărite în memoria personajului, căpătând în timp dimensiuni fabuloase. Un prieten din copilărie, Mitrofan, zugrav „de subțire”, alături de Ghiuner, tătarul pripășit la curtea boierului, după ce îl slujise ca soldat imperial transilvan pe împăratul austriac, apoi ocnaș în salinele de la Turda, cu galerii sculptate cu figuri de sfinți, va fi însoțitorul său în toate peripețiile vieții, contribuind substanțial la întreținerea reveriilor adolescentului și ale aventurierului de mai târziu cu imaginația sa de pictor tot atât de înflăcărată. Suita acestor peripeții, cu precădere piraterești, prin arhipelagul grecesc, cu adaos de aventuri dinspre mările Asiei, captate în discursul romanesc prin prezența personajului Joshua Northon, fost sclav pe galere și ajuns în tabăra cruntului pirat Theodoros (dar care se va autoproclama, la un moment dat, nici mai mult nici mai puțin decât împărat al Americii, concurent simbolic al președintelui Lincoln!), topește în substanța cărții un consistent și spectaculos capitol de roman de aventuri marinărești. Aventuri ce nu se desfășoară la întâmplare, totuși, ci sunt ghidate simbolic la sugestia unui biet telal evreu din Oborul bucureștean, întreținând obsesia protagonistului de a ajunge să vadă și să stăpânească chivotul sacru etiopian… Ecou filtrat din Sărmanul Dionis al lui Eminescu? Toate aceste fapte de eroism brutal, cu jafuri nemiloase și omoruri crunte, sunt presărate cu secvențe vizionare, – apare, la un moment dat, o roată luminoasă ivită din fundul mării, altădată viteza corăbiilor lipsite de vântul prielnic e compensată de femeile gravide de pe vasele piraților, care le împing cu energia feților aflați în pragul nașterii, au loc înălțări la cer ale unor personaje… Relatarea acestor fapte deloc vitejești capătă aură eroică în scrisorile trimise de Theodoros mamei sale din Valahia, cu prisos de minunății plăsmuite de epistolier. Dinspre spațiul românesc de origine sunt rememorate tot soiul de întâmplări din viața copilului și adolescentului Tudor, cu firea lui nesupusă și fantastă, anunțând cruzimi viitoare, dar și cu gustul evaziunii în imaginar. Pagini spectaculoase evocă, de pildă, o altă ciumă, ulterioară celei a lui Caragea, cu imaginea unui București devastat de boală, cu grămezi de cadavre și adevărate bătălii între „dricari” și ciumații persecutați de aceștia, pe un câmp de lupte în care mulți dintre morții din tabăra ciumaților învie, vindecați de o icoană făcătoare de minuni, adusă în toiul confruntării de niște măicuțe de la o mănăstire apropiată, pagini care pot trimite spre isprăvile imaginate de Ion Budai Deleanu în Țiganiada, cu toată încărcătura parodic-grotescă, de un pitoresc sumbru. Fabulos este și eposul înălțării smeielor pe cerul capitalei valahe, cu pânzele pictate de pana inspirată și exaltată a zugravului Mitrofan, care va fi văzut, într-un episod al aventurilor piraterești din Arhipelag, pictând cerul însuși, după ce împodobise cu viziunile sale pânzele tuturor corăbiilor pe care slujise…
Când se întoarce spre geografia etiopiană, romancierul nu e mai puțin spectaculos în felul cum povestește faptele de eroism și de teribile atrocități ale celui care acum se numește Tewodros, împodobit de sine însuși cu belșug de atribute imperiale, una mai pompoasă decât alta. Pretenția abuzivă că ar fi urmaș al regelui Solomon prilejuiește splendide evocări ale trecutului iudaic legendar, ca în secvența antologică a călătoriei la Ierusalim a reginei din Saba (Sheba), cu găzduirea de către regele Solomon și noaptea de iubire din care se va zămisli primul urmaș la tron al celebrei figuri regale africane. Aici Mircea Cărtărescu excelează din nou prin turul de forță al evocării decorurilor dominate de marele Templu din Ierusalim în care se păstra Chivotul Legii din vremea lui Moise (ce urmează a fi… furat de fiul reginei din Sheba și așezat în biserica bine păzită din Etiopia). Este un spațiu în care imaginația plastică și gustul pentru fabulos al autorului se desfășoară din plin, ca în vremuri parnasiene amatoare de exotism oriental. Ne putem duce cu gândul, bunăoară, la Salammbô al lui Gustave Flaubert, numai că în cazul prozatorului român cadrul mai degrabă convențional al Carthaginei flaubertiene e însuflețit de o energie fabulatorie cu totul ieșită din comun. Ca peste tot, dar mai ales în acest episod biblic, vederea aflată în pragul reveriei poetice umple spațiul cu o profuziune de obiecte, figurație umană, botanică și animalieră, aer greu de miresme, senzualitate ritualizată de Cântarea Cântărilor, cu o pasiune de pictor baroc ce nu obosește niciun moment, animat de o imaginație efervescentă, hiperbolizantă.
Urmele imaginarului mitic românesc nu lipsesc, căci marea iubire pentru fiica voievodului valah din familia Ghica, Stamatina, rămasă la stadiul ideal și idealist, va fi retrăită nu o dată de împăratul bântuit deopotrivă de fantasmele crimelor sale în lupta pentru putere, dar și dureros fascinat de o dragoste de pe vremuri, în decor romantic, pierdută din pricina iubirii prințesei valahe cu un… Zburător heliadesc coborât din înalturi lunare… Dar nu lipsește nici urma baladelor cu haiduci de pe plaiurile natale, cu un Iancu Jianu devenit paznic al vistieriei domnești, la isprăvile căruia participase, evident, și tânărul Tudor – calificat pe vremea împărăției etiopiene tot drept haiduc, shifta, un tâlhar și criminal hulit atunci de toată lumea. Ba apare și silueta lui Petrache Poenaru, inventator al stiloului, care scrie cu o pană în care a introdus, ingenios, cerneală… Un rezumat al tuturor acestor întâmplări prinse în zigzagul subtil calculat al compoziției romanului, e greu de făcut, dată fiind mulțimea lor nemăsurată. Este, însă, în toate o energie evocatoare minunată, un apetit ce pare insațiabil de a inventa mereu și mereu noi geografii, cu întâmplările lor real-imaginare.
Theodoros este de fapt un roman postmodern, în linia stilistică a Levantului (limbaj de secol XIX, încă în căutarea expresiei decantate de mai târziu) care își afișează procedeele, uzează foarte liber de convențiile literaturii (de evocare și frescă istorică, de aventuri, de proză mai recentă de factură fantasy, în care imaginația lucrează nestingherită uzând, stilistic, de diverse formule ce asociază datul real cu fantasticul spectaculos, de inspirație folclorică și mitologică, schematizări de bandă desenată, apel la marile simboluri arhetipale interpretate liber, fără să excludă, ca în cazul personajului central, demersul analitic-psihologic, conturat, iarăși, cu mari libertăți, admițând coexistența contrariilor: Tudor, Theodoros, Tewodros reunesc într-o treime simbolică ipostaze ale unei personalități complexe, deopotrivă angajate în lupta pentru puterea pământească dusă cu o cruzime fără margini, dar fascinată, de la începuturi, și de miraculosul basmului și al legendei, cu trăiri de mare puritate a sentimentelor (iubirea pentru mama Sofiana, adorația pentru Stamatina, prietenia devotată pentru camarazi ca Mitrofan și Ghiuder, aspirația religioasă care-i marchează toate itinerariile existenței, înscrise în tipare străvechi)…
Toate aceste elemente sunt, însă, deconspirate, ca să zicem așa, de conștiința celui care scrie, apelând la convenții ușor recognoscibile, cultivate cu o evidentă plăcere a textului, ca să preluăm expresia lui Roland Barthes. Omnisciența auctorială, ca și generalizată în romanul clasic, e pusă aici pe seama unor instanțe metafizice, îngeri observatori din cosmos ai traseului existențial al personajelor cărții, apariții mai degrabă decorative, urmând desenului ortodox al zugrăvelilor sacre. Șapte îngeri își asumă narațiunea, privind, într-un fel, „ca la teatru” viețile în desfășurare, înregistrează totul ca niște cronicari scrupuloși, cunosc sfârșitul lor ca orice instanță divină, intervin episodic în lume, susținând baza simbolică a unor evenimente, ca în cazul momentului încoronării lui Theodoros, când ridică în nori biserica Tewahido, și astfel de levitații miraculoase mai apar pe parcursul epic. În felul acesta, istoria fabuloasă a lui Theodoros e proiectată cosmic, marcată arhetipal – și e de notat că această proiecție e susținută din loc în loc de citate biblice și din cartea sfântă a Etiopiei, adecvate diverselor momente ale biografiei personajului, și ele conferă un soi de autoritate simbolică ansamblului ficțional, construcția epică fiind cumva modelată și menținută de și în aceste tipare prestigioase. Se realizează în felul acesta o imagine emblematică a evenimentelor care, dincolo de imensa varietate a tot ce se petrece și este evocat în carte, atinge un înalt grad de stilizare.
Stilul însuși al narațiunii, mai bine zis stilurile interferente, realizează o remarcabilă sinteză între oralitatea liber-inventivă a povestitorului parcă îndrăgostit de propriul discurs, ca în povestirile Orientului, sau, la noi, la un Sadoveanu din Divanul persian și Creanga de aur, rafinamente de limbaj apologic și sapiențial, alimentat de sursele textelor sacre amintite, de tradiția populară și imaginarul romantic ori „decadent”. Un filon eminescian poate fi detectat de asemenea, – am amintit deja de ezoterismul Sărmanului Dionis și imaginarul ridicat la rang cosmic de acolo, dar pot fi notate, în ecou, și somptuoasele decoruri din marele romantism vizionar al postumelor poetului nostru, poeme sau proze, cu atâtea ecouri din universul spiritual indian arhaic, secvențele memorabile ale antichității din Memento mori ș.a.m.d. Puternică e și amintita marcă stilistică a limbajului românesc de veac XIX, din epoca de tranziție, exersat și reînviat cu performanțe în epopeea tipic postmodernă Levantul și reluat acum cu dexteritate de caligraf în roman. O operă care te „prinde” la fiecare pagină prin farmecul povestirii, uriașa bogăție a vocabularului cules din toate registrele, de la cel arhaic la cel modern, și mai ales prin acel imaginar încadrabil în tipologia barocului, ramificat, proliferant-asociativ, cu divagații delectabile de la firul principal al narațiunii. O narațiune ce se încheie magistral, cu întoarcerea la momentul morții prin sinucidere a lui Theodoros, care, cu creierii împrăștiați într-o odaie a fortăreței Magdala, ajunge să perceapă și să priceapă – cum ne spun prozatorul și povestitorii săi angelici –, „nemărginirea”; clipă supremă de contopire cu sfera universală. Ajunsese cu puțin timp înainte în cea de-a unsprezecea biserică subpământeană în care era ascuns Chivotul Legământului, descoperise mai întâi în lada goală propriul chip, ca într-o oglindă, apoi, coborând în și mai adâncul pământului sacru, găsise adevăratul chivot, deschis prin descifrarea simbolurilor sacre ale Pentagramei, învățate de la modestul evreu bucureștean. Revelația pe care o trăise în acea clipă fusese a unui chip diabolic, al celui care călcase toate poruncile înscrise în tablele legii lui Moise. Este o încheiere de o grandoare apocaliptică, amintind de teribilele viziuni eschatologice ale Eclesiastului. O Judecată de Apoi trăită ca rememorare a tuturor întâmplărilor din viața aventuroasă, infernală și sublimă a eroului damnat, stare de confuzie absolută, în care ființa trecută Dincolo, are viziunea sfârșitului, modelat acum, cu mare îndrăzneală imaginativă, din perspectiva fizicii cuantice, cum procedase prozatorul și în cele mai uimitoare pagini din ciclul Orbitor: „Iar în jos coborai treptele lumilor celor din ce în ce mai mărunte, până la gândac și la râmă și la celulele lor alcătuitoare și la mitocondriile din ele și la lanțurile de acid nucleic și la moleculele lor și la atomii din molecule și la protonii din atomi și la quarcii din protoni, până la inelușele ce vibrau ca o strună dând sunet muzichiei de ne-nțeles a lumii și a vieții”. Adaptare, iată, la limbajul științific al epocii… În această „stare de năuceală” eroul urmează să rămână vreme de două secole „până ce, în anul Domnului 2041, în ziua de 4 februarie, ce cădea într-o luni, veni sfârșitul. Căci din vremuri îndepărtate se prevestise o zi a urii și-a răzbunării, o zi a plânsului și a scrâșnitului dinților”. Vorbesc, aici deopotrivă Nostradamus și Biblia… Viziunea apocaliptică se și produce, după modelul Cărții Sfinte, la chemări de trâmbițe de aur, când și îngerii-naratori coboară și ei pe pământ, martori acum ai sfârșitului marelui păcătos Teodoros, care nici după învierea în trup nu-și pierduse cu totul caracterul de fiară. Chemat pe nume la marea Judecată de Dumnezeu însuși, înconjurat de fețele îngerești, dar pe o scenă unde se va da lupta cu căpetenia dracilor, Satanael, într-o competiție a mărturiilor despre binele și răul întruchipate în cel judecat, înregistrate toate în filele cărții scrise de cronicarii cerești, înmânată acum Domnului. Scena „giganticei bătălii” are culori și figurație de frescă bisericească, trimițând explicit la reprezentările „dracilor căzuți zugrăviți în biserici”, dar preluând stilistic și luminoasa iconografie cristică. De altminteri, Isus însuși apare în final deschizându-și pieptul cu inima de raze atotiertătoare, pentru a încheia confruntarea rămasă nedecisă dintre îngerii și diavolii osteniți de efortul încăierării. Un Dumnezeu-cititor al cărții despre viața lui Theodoros e văzut, pe ultimele pagini, râzând molcom, cu un „râs de vâj mucalit, ce chicotea citind”, cu totul fascinat de lectură și deloc atent la „cumplitele lupte”. „Râsul fonf al Demiurgului” lui Ion Barbu, se aude aici în ecou, deasupra unui teatru al lumii în care faptele oamenilor sunt întrecute de vraja cărții, răsfoite de Marele Cititor: alegorie, în fond, a destinului omenesc, tragic, sublim și ironic totodată, dar mai ales elogiu al scrisului ce face ecou acestui destin – drept care Marea Judecată „nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminile sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie, vreme de jumătate de veac”.
La ora la care compun această sumară dare de seamă, n-au apărut încă reacțiile criticilor specializați. Se poate crede că nu puțini dintre ei vor gusta cu delicii această nouă epopee postmodernă construită de mult dăruiții îngeri-scribi, cu har și harnici, ai lui Mircea Cărtărescu.
Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, 2022