Visul oricărui pasionat sau doar curios privind avangarda culturală românească este să aibă oportunitatea rarisimă de a-i fi, cândva, adunate sub priviri, într-o expoziție necesarmente fabuloasă, operele unor nume binecunoscute de artiști care au înfrumusețat istoria artelor primelor decenii ale secolului trecut până la mijlocul acestuia. Nu se poate să nu vibrezi, atunci când ai în față tablouri semnate de Victor Brauner, Jules Perahim, M.H. Maxy, Marcel Iancu (cu performanțele sale numite Contimporanul sau organizarea, în 1924, a primei Expoziții Internaționale de Artă Avangardistă din România), Jacques Hérold (pseudonimul lui Hérold Blumer), Hedda Sterne, Mihail Cosma, Margareta Wechsler-Dinu, Milița Petrașcu ori să citești frânturi din operele scrise (chiar și efemere – vezi publicațiile vremii)) ale unor, de pildă, Tristan Tzara (unul dintre fondatorii mișcării Dada), Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, al cărui tată deținea celebrul local Lăptăria lui Enache, locul de întâlnire al tinerilor „insurgenți”), Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane, Gellu Naum, Ion Vinea, Sașa Pană (pseudonimul literar al lui Alexandru Binder), Paul Păun sau Geo Bogza, ca să amintim câțiva dintre corifeii avangardei românești. O avangardă care – mai ales prin contactele strânse cu exponenții europeni (unii dintre ei chiar fiind asimilați mișcărilor de pe continent) – a zguduit perioada anilor ʼ20-ʼ50 din România, dinamitând tabuuri și destrămând prejudecăți osificate.
Anul acesta, Timișoara a fost declarată Capitală Culturală a Europei – un titlu mai mult decât onorant și, în același timp, extrem de stimulativ. Astfel că, așa cum era firesc, trebuia – pe lângă diversitatea programelor de manifestări culturale sau dincolo de eforturile de înnoire edilitară – să creeze și prilejul unor întâlniri, aș putea spune unice, cu creația românească.
Primul eveniment major care a deschis acest program complex a fost extraordinara expoziție Victor Brauner, unul dintre cei mai mari artiști suprarealiști europeni, omagiat anul acesta, expoziție ce cuprinde picturi, desene, ilustrații de carte, două sculpturi și documente din fondul arhivistic al artistului.
Intitulată Victor Brauner – invenții și magie. Către o artă universală și curatoriată de Camille Morando, de la Centre Georges Pompidou – Paris, ea reprezintă o performanță formidabilă, cu atât mai mult cu cât este cea mai importantă și cuprinzătoare expoziție din Europa de Est dedicată acestui uriaș artist de origine română. Și, totodată, prima retrospectivă organizată în România. De aceea, spuneam că ocazia vizitării unei astfel de expoziții s-ar putea să fie unică în viață. În plus, trebuie menționat detaliul privind eforturile Muzeului de Artă din Timișoara (Palatul Baroc), depuse pentru a beneficia de acest împrumut de peste 70 de lucrări semnate Victor Brauner. O parte provine din colecția Centrului Georges Pompidou de la Paris, altele fiind aduse din colecțiile Muzeelor Saint-Étienne Métropole, Cantini Marseille și din muzee din România (MNAR, Muzeul de Artă Tulcea, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Muzeul Țării Crișurilor și MARe – Muzeul de Artă Recentă), precum și din colecții private, din țară și străinătate.
Expoziția a beneficiat de un superb catalog, de o calitate excepțională, exact pe măsura valorosului și fermecătorului eveniment.
Nu vom insista asupra biografiei artistului decât spre a aminti câteva repere esențiale din viața celui care, la doar 63 de ani, avea să părăsească această lume. Născut în 1903 la Piatra-Neamț, într-o familie de evrei, Victor Brauner a devenit, între anii 1920 și 1950 una dintre figurile de prim rang ale avangardei românești. Trecem peste prezența sa în numeroase expoziții ale noilor mișcări în artă sau în publicațiile răsunătoare ale avangardei, precum și peste prieteniile și colaborările cu numeroase nume ale grupului de artiști care au înscris pe stindardele lor idealurile de înnoire a artei, de nonconformism, de prospețime a ideilor și de rezistență în fața alunecărilor fasciste și de extremă dreaptă din acele vremuri tulburi.
Cele două șederi temporare la Paris (din 1925-1927 și din 1930-1935) i-au permis lui Victor Brauner să facă un fel de go-between al ideilor dadaiste și suprarealiste între București și Paris. Revenit însă în România, Brauner fuge din țară, în 1938, și se stabilește, de astă dată definitiv, în Franța, cauza fiind recrudescența antisemitismului și a naționalismului exacerbat din România, promovate de Garda de Fier și de guvernele de extremă dreaptă. De la începutul anilor `30, atât la București, cât și la Paris, Brauner și-a exprimat în opera sa angajamentele morale și politice, protestând în fața ascensiunii fascismului și a naționalismelor ce i-au îngrijorat, în același timp, și pe suprarealiști. E cunoscută, de altfel, sensibilitatea lui André Breton în fața mesajelor contestatare conținute de opera insurgentă a lui Brauner. Bântuit de teama deportării, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Franța era sub ocupație, apoi, după război, trăind sub semnul expulzării ca refugiat român în 1948. Peste toate acestea și-a trecut aripa și destinul său, ce avea să facă din Franța a doua sa patrie, acolo unde se va și stinge, mai târziu, peste mai puțin de trei decenii, fără a mai reveni vreodată în țara sa natală.
Interesant sau, dacă vreți, inedit ori chiar bizar mi se pare amănuntul că, deși s-a implicat puternic în mișcările artistice din Franța acelor vremuri, participând la expoziții răsunătoare în Orașul Luminilor și, deși istoria secolului XX l-a inclus, incontestabil, printre reprezentanții de frunte ai avangardei europene, în general, și ai celei franceze, în special, Victor Brauner n-a primit cetățenia franceză decât în 1965, cu doar un an înainte de a muri.
Un alt detaliu interesant, unul care însă a făcut ca Brauner să devină în conștiința suprarealiștilor un „clarvăzător”, înzestrat cu puterea premoniției, este lucrarea Autoportret, realizată în 1931, în care artistul e pictat fără un ochi, al cărui conținut i se scurge pe obraz. Hazardul accidental, atât de des clamat de către corifeii suprarealismului, se va împlini peste șapte ani, în 1938, când, cu adevărat își pierde ochiul stâng.
Să adăstăm o clipă asupra acestui moment ce se va dovedi crucial în gândirea și filosofia creației lui Victor Brauner.
Așadar, în luna august a anului 1938, în timpul unei întâlniri intens bahice, pe când încerca să aplaneze o dispută între doi prieteni, spaniolul Oscar Dominguez și compatriotul său, Esteban Francès, primul aruncă un pahar spre acesta din urmă. Dar, intrând în miezul conflictului, spre a-l aplana, Victor Brauner „primește” obiectul direct în ochiul stâng, care începe să i se scurgă pe obraz, exact ca în Autoportretul pictat de el cu șapte ani înainte. (NOTĂ: Sigur, nu insistăm asupra simbolisticii numerologice a cifrei 7, ca să nu complicăm și mai tare lucrurile!)
„În clipa aceea – notează pictorul într-un caiet din anul 1944 – am făcut legătura cu portretul meu și am încetat să mai gândesc confuz, similitudinea rănii trezindu-mă la realitate și fixându-mi pentru totdeauna acea imagine care s-a amplificat în mine…”. Coincidențele nu se opresc însă aici. Didier Semin, unul dintre biografii lui Brauner, atrage atenția asupra unei fotografii realizate de Victor Brauner în timpul sejurului său la Paris, de la începutul anilor 1930, fotografie care „indică” exact locul accidentului din vara lui 1938, conform unei mărturii scrise a artistului: „…axa privirii mele în acel moment și cea a aparatului (merg) direct spre numărul 83, de pe Bulevardul Montparnasse, la locul accidentului”, adică exact „casa în care locuiește Dominguez și unde a avut loc accidentul din noaptea de 27 spre 28 august”…Fantastic pur!
Tema ochiului traversează creația lui Brauner dintre 1925 și 1938, anul accidentului. În lucrările ce „îngrijesc” premoniția și „anunță” această nefericită enucleare, Brauner recunoaște marca indelebilă a două evenimente pe care le consideră fundamentale, atât pentru evoluția operei, cât și pentru cea a traiectoriei personale. Ele sunt pierderea ochiului și iminența războiului, ca temă existențială: „Foarte surprinzătoare este obsesia oculară. Nu am nici un motiv de a o ține sub tăcere, căci coincidențele sunt prea frapante și, apoi, în toate tablourile anterioare accidentului și războiului, o anumită aluzie este mereu evidentă”.
Exemplele acestor semne premonitorii pot continua.
Într-un desen acuarelat din 1925, un obiect ascuțit perforează ochiul unui personaj. Doi ani mai târziu, în desenul în tuș intitulat Le monde paisible, 1927), în locul ochiului apare sexul feminin, desen publicat în 1928, în revista Discontinuité, inițiată la Paris de Claude Sernet (pseudonimul lui Mihail Cosma). Mutilarea ochiului apare apoi într-un desen, On n’embauche pas (1930), în care, într-un cap de dimensiuni „supranaturale“, ochiul stâng este văgăuna ce adăpostește „rămășițe” de civilizație. În tabloul intitulat Paysage méditerranéen (1932), litera D (Dominguez) apare alăturată unei înșiruiri de semne ale unei scrieri inventate de artist, perforând ochiul personajului aflat în prim-plan. Personajul masculin din Mort de la lune (1932) are ochiul stâng acoperit cu o clapetă neagră. Ochiul devine „autonom” în tabloul La Porte (1932) și în acuarela La chambre aux visages (1934). Într-un desen colorat din anul 1937, în locul ochilor apar două coarne ce „străpung” paleta pictorului. În tabloul pictat pe lemn, din același an, Sur le motif (1937), ochii pictorului aflat în fața șevaletului sunt înlocuiți prin pensule. Tema ochiului este prezentă și în tabloul Adrianopole ou légèrement chaude (1937), descris astfel de artist: „În alt tablou, (…) vedem în mijloc o stranie femeie transformându-se într-o masă rulantă, prin rotilele ce-i ies din genunchi și din coate, care are în locul ochilor niște coarne enorme”. Aceleași coarne, asociate unui șarpe, sunt înlocuitorii ochilor în ilustrația la Les Chants de Maldoror (1938). Pierre Mabille, în articolul Ochiul pictorului, din revista Minotaure, consideră că acele coarne ce înlocuiesc ochii pot fi interpretate ca simboluri ale sexualității, asociate cu viziunea freudiană despre complexul oedipian.
În 1944, pictorul reunește toate documentele legate de pierderea ochiului într-un dosar, Cazul Victor Brauner, cu intenția de a-l publica. Este o autoanaliză ce trece de granița esteticului și intră cumva în zona clinică. Brauner consideră pierderea ochiului ca fiind „pivotul central al evoluției sale”, văzând-o, în cele din urmă, ca pe o eliberare. Necesitatea obsesivă de a reconstitui toate elementele care aveau o legătură cu ceea ce pictorul numește „o mare breșă ciclopică” îl determină să vadă în accident „un fapt unic în istoria picturii”. Artistul analizează o serie de tablouri având ca temă ochiul pierdut în accident: „Vă voi relata teribila și misterioasa istorie prin care mi-am pierdut ochiul stâng. Această pierdere, originală și dramatică, ce este evenimentul cel mai cutremurător din viața mea, a fost pictată cu ani înainte ca ea să se întâmple și nu cunoaștem nici un exemplu analog în istorie”. Premoniția accidentului este legată de viziunea dezastrului provocat de război și a orașelor în ruină. Ochii înlocuiți prin coarne și ochiul, „organ autonom”, apar asociați cu uniforma militară în tabloul intitulat Le dernier voyage (1937). „Și toate aceste tablouri din perioada anterioară anului 1939 poartă o anumită marcă a războiului sau marca accidentului survenit în 1938”, specifică artistul în încheierea descrierilor pe care le face tablourilor din 1937. Victor Brauner consideră pierderea ochiului fizic un sacrificiu necesar pentru împlinirea creației și, totodată, deschiderea spre un nou fel de a vedea, care-l conduce la o nouă etapă în pictură.
Anii au trecut, iar opera sa a căpătat străluciri neașteptate, urmare a interesului și atenției cu care lucrările sale au fost privite de publicul larg, dar și de specialiști. Însă noi, românii, nu le-am văzut niciodată, ca să zic așa, de aproape. Era cunoscut în Franța, în Elveția, în Germania, în Italia, în Statele Unite, era cunoscut în toată lumea, dar în România nu ne fuse dat să-l vedem. De aceea, întâmplarea din acest an, de la Timișoara, cu acest titlu recuperator și incitant, Invenții și magie, vine nu doar ca un miracol, ci și ca un act de reparație. Culturală și morală.
După episodul „ocular”, opera lui Victor Brauner se va adânci în zona misterioasă a unui ezoterism complicat, încărcat de simboluri ce pot părea uneori prea ermetice. Dar acestea sunt poate doar dificultățile provocate de un artist cu un loc aparte în istoria universală a artelor. Deoarece a metabolizat straturi diverse, de la cel etno românesc pur (de pildă, gustul subliminal pentru fantasticul savuros), diverse surse oculte sau goticul german, până la pictura rupestră ori artele primitive. De asemenea, el etalează numeroase invenții ce țin de un fel de sincretism personal, prin parcursuri inițiatice, felurite aluzii poetice în pictură, prin îmbinarea „neortodoxă” a simbolurilor erudite ale cabalei sau alchimiei sau prin hibridarea fantastă a lumii umane cu cea animală, rezultatul fiind un bestiar cu totul și cu totul original. Altfel spus, așa cum scrie în prefața catalogului doamna Camille Morando, curatoarea expoziției și autoarea catalogului, „(autorul) își inventează propriul suprarealism”.
La 99 de ani de la cel dintâi Manifest al Suprarealismului, datorat lui André Breton și la 120 de ani de la nașterea lui Victor Brauner, se poate spune că expoziția din Capitala Culturală Europeană a anului 2023 (ce va putea fi vizitată până în 28 mai) reprezintă nu doar o strălucită strădanie culturală și civică a României, ci și o împrejurare absolut remarcabilă de a ne apleca spre frumusețile spiritului. Și de a reflecta la valorile universale ale artei, precum și la moștenirea culturală europeană, din care, iată, demonstrăm că suntem și noi parte.
„Nevăzutul” Brauner se vede, în sfârșit, și la noi, cu ochiul(!) liber.