Intrată încă din secolul al XVIII-lea în cultura europeană, Istoria Imperiului otoman reclamă o nouă lectură, mai ales de când eruditul istoric Virgil Cândea a descoperit manuscrisul ei original pe care cercetătorii îl căutau de multă vreme. După publicarea anastatică a originalului latin cu titlul Historia incrementorum atque decrementorum Aulae othomanicae, realizată de descoperitorul ei (Editura Roza Vânturilor, 1999), au urmat două remarcabile traduceri în română: Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții othman[n]ice sau aliothman[n]ice, datorată reputatului latinist Dan Slușanschi (2008; ed. II, Paidea, 2012) și Istoria măririi și decăderii Curții othmane, opera unui colectiv de specialiști format din Octavian Gordon, Florentina Nicolae, Monica Vasileanu, editorii textului latin, și Ioana Costa, autoarea traducerii în română (2 volume, Fundația națională pentru știință și artă, 2015, la care trimitem în continuare între paranteze). Înconjurată de patima unei polemici cu iz deontologic, aceasta din urmă n-a constituit din păcate subiectul analizei aprofundate pe care o merita. Specialiștii în studii otomane sunt cei mai în măsură s-o facă, dispunând acum de baze mai solide decât acelea ale traducerilor de care au dispus înaintașii lor, între care un Franz Babinger sau un Mihai Guboglu au adus contribuții fundamentale.
Istoria imperiului otoman nu reprezintă însă un subiect de studiu rezervat orientaliștilor. Ea reclamă același interes și din perspectiva altor domenii, îndeosebi a istoriografiei și istoriei culturale. Cunoașterea textului original nu are mai puțină importantă pentru analiza lucrării ca exemplu de scriere a istoriei, cunoaștere ce se dovedește esențială pentru înțelegerea operei lui Cantemir prin prisma indisolubilei legături dintre istorie și povestire, analizată de Paul Ricœur. Ea este în consonanță din acest punct de vedere cu o întreagă tradiție istoriografică de la Herodot și Tucidide până la mijlocul secolului al XVIII-lea, când Voltaire sau Vico, fără a descalifica discursul narativ tradițional, au exprimat o nouă viziune a istoriei, de natură mult mai conceptuală. O tradiție în care se înscriu și autorii vechilor cronici românești, despre care Simion Dascălul, interpelatorul lui Grigore Ureche, spunea că «au nevoit de au scris rândul și povestea țărilor». Dimitrie Cantemir ilustrează aceeași tradiție a scrisului istoric ca povestire, beneficiind și de propria experiență literară dezvoltată în Istoria ieroglifică, roman alegoric apreciat deopotrivă ca document al istoriei și al mentalităților epocii sale.
Nu e deci surprinzător că același talent narativ îl însoțește și în celelalte scrieri, îndeosebi în cele istorice. Altceva pare însă curios: faptul că Istoria imperiului otoman, redactată în latină, atinge din acest punct de vedere cotele de performanță pe care nu le-a cunoscut nici scrierea sa istorică în română, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, care se distinge în schimb prin efortul de problematizare și reflecție metodologică.
Surse orientale
Locul povestirii în construcția Istoriei Imperiului otoman invită astfel a pune în discuție rolul unor surse cu totul deosebite ale lucrării prin specificul temei tratate: scrierile orientale, otomane, persane sau arabe. Distingându-se de istoricii europeni, cărora le reproșează că «nu au cunoscut scrierile turcești», fiind «siliți să adune câte ceva din râurile tulburi ale altora», Cantemir revendică o concepție radical diferită: «Noi însă, punând, cum se cuvine și cum e drept, mărturia scriitorilor din țara lor (fie-ne vorba lipsită de trufie!) mai presus de cele susținute de alții, culegem următoarele din autorii care sunt socotiți între turci ca demni de crezare și riguroși» (I, p. 107).
Din păcate, unii autori citați sunt greu de recunoscut, precum cronicarul de care pare a se fi servit în prima parte a cărții sale, evocat adesea în termeni elogioși: «Saadi, cel mai atent dintre autorii othmani» (I, p. 55), «autorul de anale Saadi Effendi, ținut la mare cinste la othmanizi» (I, p. 87), «autorul turc lăudat de noi de atâtea ori, un om ce este la fel de mult crainic al slavei othmane și garant al adevărului istoric» (I, p. 97). Alte nume sunt mai puțin problematice: Ali Effendi, «cel mai serios istoric al turcilor» (II, p. 215), elogiat pentru cartea « foarte elegantă » despre viețile mai multor sultani din care Cantemir a tradus dealtfel unele pasaje privitoare la subiectul său (II, p. 413); Huseyn Hezarfenn, trezorerier al Porții, spirit enciclopedic, «istoric[ul] plin de grijă al turcilor» (II, p. 505); «faimoși istorici» precum Hakimuddin İdris-i, Mehmet Neshri (ambii cunoscuți și ca poeți), Ibrahim Peçevi etc. (I, p. 37).
În afară de scrierile istorice, atenția lui Cantemir se îndreaptă și spre alte surse ale istoriei și culturii oriental-otomane: celebra culegere din secolul XIII, Gulistan sau Grădina de trandafiri, citată pentru pitorescul unor mărturii (II, p. 41 și II, p. 978) ; povestirile atribuite legendarului «Esop al turcilor», Nastratin Hogea ; ba chiar o scriere de factură religioasă, «cartea turcească numită Muhammediè» (II, p. 363), asupra căreia va insista mai pe larg în tratatul său Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane.
Exigența adevărului
Ideea lui Cantemir potrivit căreia autorii turci erau mai «demni de crezare și riguroși» (I, p. 107) se baza pe convingerea că, spre deosebire de cei străini, ei «au cunoscut […] îndeaproape » evenimentele istoriei lor (II, p. 47), ceea ce constituia o garanție că «părerea turcilor este mai apropiată de adevăr» (II, p. 125). Or, căutarea adevărului era una dintre cele mai nobile devize vieții ale lui Cantemir – «sufletul odihnă nu poate afla până nu găsește adevărul» – din care a făcut unul dintre «canoanele» istoricului riguros. Este deviza care l-a călăuzit și în scrierea Istoriei Imperiului otoman, așa cum se vede în atenția sa de a distinge între adevăr și ficțiune, între relatarea faptelor reale și trecerea sub tăcere a celor fanteziste. El știe de exemplu că viața sultanului Murad al IV-lea constituie subiectul de « atâtea și atâtea tomuri încât, poate, pe bună dreptate par să se amestece aici destule povești », dar are grijă de a reține « pe scurt doar pe cele amintite […] de istoricii lor mai atenți » (I, 641). O exigență pe care o reamintește în descrierea domniei lui Soliman I : « Poate socotește binevoitorul cititor că am înfățișat faptele lui Suleiman mai pe scurt decât ar fi cerut-o însemnătatea temei și amintirea întemeietorului unui neam atât de mare. Numai că noi, care nu ne-am pus ca țintă în această lucrare nimic altceva decât cercetarea adevărului, am preferat să arătăm puține lucruri, dar adevărate, decât să-l amăgim pe cititor cu un lung șir de povești, încărcate deopotrivă de grosolănii și anacronisme» (II, p. 25 – subliniat de noi).
Preferința pentru sursele otomane nu l-a împiedecat cu toate acestea să le privească cu prudență. Bun cunoscător al mentalității otomane, el a putut constata importanța aproape religioasă acordată în general cuvântului «scris într-o carte», credinței că «în cărțile lor nu poate fi scris ceva ce nu este adevărat» (II, p. 43). El n-a ezitat ca atare să critice ceea ce i se părea în unele cazuri «o născocire a istoricilor turci» (II, p. 553). Rezerva sa era cu atât mai mare față de scrierile timpurii ale literaturii și istoriografiei otomane «ce țin mai mult de închipuire și care nu se întemeiau defel pe adevăr, cum este istoria numită Tevarichi Ali Othman» (I, p. 61) sau cronica lui Aboulfaradj, «care abia dacă merită între turci numele de istoric». De aceea el considera că «acestea nu au în fața învățaților un preț mai mare decât poveștile de noapte ale perșilor, răspândite de curând prin Europa în limba gallică» (II, p. 25), aluzie la culegerea de istorisiri O mie și una de nopți, publicată în 1704, în traducerea franceză realizată de Antoine Galland.
Farmecul narațiunii
Ironia la adresa celebrei creații persane ar părea greu de înțeles mai ales în momentul în care ea devenea emblematică pentru renumele Orientului de «patrie a povestirii». Cu atât mai mult cu cât «învățatul» Cantemir, apreciat ca atare de Academia berlineză, a cultivat în scrierea istoriei un gust atât de pronunțat pentru farmecul narațiunii, cedând îndeosebi influenței lecturilor otomane. «Pentru plăcerea cititorului curios nu ne vom sfii – recunoaște el – să facem un ocol și să povestim câte ceva despre Nasruddin, luând din cartea în care turcii i-au descris viața» (II, p. 103). «Am socotit – scrie el în altă parte a lucrării – că merită să povestim acestea, scoase din istoricul turc pe care l-am numit mai înainte (respectiv, Ali Effendi, II, p. 223). «Despre acest cuvânt [«mihrab», altarul dintr-o geamie] – mărturisește el din nou – ne va face plăcere să povestim o istorioară încântătoare care se spune printre turci» (II, p. 537). Într-adevăr, răspunzând acestei «plăceri», autorul riguros al Istoriei Imperiului otoman este călăuzit nu mai puțin de dorința de a-și exersa condeiul de povestitor. Modelul povestirilor orientale, refuzat pentru aspectul fictiv al conținutului, îi servește astfel ca fir conductor. Exceptând introducerea, lucrarea sa apare, asemenea operei persane O mie și una de nopți, ca o poveste de la un capăt la altul printr-o înlănțuire de povestiri în ordinea succesiunii suveranilor otomani, fiecare sultan făcând obiectul unui capitol distinct în care autorul descrie evenimentele cele mai importante din viața sa și domnia sa. Mai mult decât atât, ca în O mie și una de nopți, fiecare istorisire se prelungește prin alte incursiuni naratologice. Așa, de exemplu, după ce terminase de descris domnia lui Selim I, «mai înainte de a trece mai departe», el recunoaște plăcerea de a reveni asupra ei, inserând încă «o istorie scoasă din șirul bogat al faptelor lui» de care și-a amintit (I, p. 453).
«Se povestește»
Farmecul povestirii este alimentat în același timp de o ingenioasă combinare a surselor. Utilizarea lucrărilor tipărite sau manuscrise își are importanța sa, relevând metodele de lucru consacrate ale istoricului, dar ceea ce contribuie în mod deosebit la ineditul informației și stimulează atenția lecturii este punerea în valoare a unor mărturii nescrise, fie transmise pe cale orală de contemporanii săi, fie ca fruct al propriilor sale amintiri. Relatarea lor, sub forma povestirii, reprezintă una dintre paginile cele mai savuroase ale scrierii prin care istoria se confundă cu literatura memorialistică. Printre povestirile preluate de la alții, lotul cel mai important este de proveniență turco-otomană, menționată în termeni vagi: «se povestește», «povestesc ei», «turcii povestesc». Legăturile personale ale autorului cu unele personaje de seamă din anturajul Porții – «bărbați foarte serioși, pe care i-am cunoscut la Curtea turcească și pe care i-am avut ca prieteni» (II, p. 713) – sunt invocate uneori ca un gaj al credibilității lor.
Cantemir este însă în măsură să completeze asemenea mărturii cu cele aflate de la coreligionarii săi ortodocși sau de la unii compatrioți. Este cazul «poveștii» ce «umblă între grecii din Constantinopole», demnă de atenția cititorilor întrucât, după cum ține el să precizeze, « niciunul dintre istorici […] – nu o pomenește» (II, p. 685-687). Unele relatări sunt datorate unor personaje suspuse și bine informate, precum cele despre renumitul poet și teolog Misri effendi aflate de Cantemir la Constantinopol, «din gura» patriarhului Calinic al II-lea (II, p. 877).
«Noi înșine am văzut»
Propriile amintiri ale autorului despre evenimentele la care a asistat constituie o altă sursă prețioasă a povestirilor ce compun Istoria Imperiului otoman, îndeosebi în partea a doua a lucrării consacrată epocii sale. Narațiunea istorică se confundă în acest caz cu literatura autobiografică amintind rolul de actor al lui Cantemir pe scena faptelor relatate de el: «o istorie care s-a petrecut pe vremea părinților» săi devine o piesă pitorească în descrierea traversării Moldovei de către sultanul Mohamed al IV-lea, contrariat că cireșele nu erau aici coapte în luna mai ca în Constantinopol (II, p. 313); «o mică istorie (la care am fost noi înșine martori)» – scrie el în alt loc – i se pare demnă de interes pentru că «arată destul de bine sentimentele tartarilor față de turci» (II, p. 337).
Propriile mărturii nu contribuie doar la interesul poveștii: ele au și valoare istoriografică, ca surse susceptibile să conteste imaginea impusă de alte scrieri despre aceleași evenimente sau să îmbogățească descrierea lor. Deosebit de importante în acest sens sunt observațiile sale «asupra unor fapte legate de pregătirea luptei împotriva turcilor», în timpul campaniei otomane din 1697 la care a luat parte (II, p. 919). Descrierea degringoladei trupelor otomane reprezintă una dintre paginile memorialistice de valoare literară incontestabilă, deopotrivă de prețioase ca document istoric: «Ori de câte ori ne amintim întâmplările din vremea aceea, ni se pare că groaza încă se înstăpânește pe mădularele noastre. Căci acolo nu aveam nici siguranță dinspre partea unui prieten, niciuna, dinspre un neprieten, în schimb era o confuzie cât de mare se putea. Sultanul se ascundea de trei zile în cetate neștiut pentru toți în afară de pași, iar prin toată tabăra erau împrăștiate felurite zvonuri că ar fi fost prins, trădat de ai săi. Trupele care scăpaseră rătăceau încoace și-ncolo, fără un îndrumător, fără o căpetenie, fără rânduială, și prădau, de foame, pe oricine le ieșea dinainte. Seceta, care se nimerise în anul acela să fie cumplită, uscase toată apa, setea amarnică silea toate dobitoacele să soarbă din mâl, iar dacă găsea cineva vreo apă băltită, trebuia să-i ucidă ori să-i rănească pe mai mulți înainte de a apuca măcar să-și umezească buzele în zeama aceea, necum să-și poată potoli setea» (II, p. 925-927).
O mie și una de nopți în versiune istoriografică
Prin această ingenioasă înlănțuire de povestiri, scrierea lui Cantemir lasă în final impresia unei O mie și una de nopți de factură istoriografică. Câteva descrieri fantastice, precum «poveștile de mirare ale turcilor» despre monahii care «zburau prin aer din vârful muntelui» (II, p. 41) conferă un farmec aparte tabloului. Altele dau o notă de burlesc precum episodul despre un dregător otoman care, împiedicat să doarmă, noaptea, de lătratul câinilor, iar ziua, de mulțimea de muște, a dat un edict «ca toți locuitorii să-și ucidă câinii și să aducă în fiecare zi la palat un număr anumit de muște omorâte» (II, p. 1011) sau cel despre «un bărbat foarte vestit pentru simțul dreptății, erudiție și evlavie», obsedat de o «nălucire de tot râsul»: musca pe care o vedea tot timpul așezându-se pe nasul său (II, p.1071)
În centrul atenției se află însă preocuparea autorului pentru aspectele reale ale istoriei otomane. Povestirile ce o reconstituie, ca piesele unui puzzle, insistă mai ales asupra unor evenimente majore (lovituri de palat, crime, revolte, războaie), având ca fir conducător viețile sultanilor, în succesiunea perindării lor la tron. Cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea (1453) reprezintă în această privință una dintre paginile cele mai memorabile, la care a contribuit această «plăcere – bine recunoscută de autor – să povestim mai amănunțit, după scriitorii turci, istoria cuceririi orașului» (I, p. 303).
Cea mai remarcabilă reușită a autorului prin maniera sa de a povesti istoria privește chiar sensul major al operei sale: ilustrarea ideii enunțate în titlu – creșterea și descreșterea Imperiului otoman –, o idee despre care cititorii caută în zadar unele reflecții în paginile lucrării. Ea se degajă în schimb indirect pe parcursul lecturii din simpla prezentare a faptelor. Înfrângerea flotei otomane la Lepanto (1571), urmată de «un prăpăd fără margini, cum nu mai suferise nicicând statul othman» este ocazia pentru a sublinia că «nu există nici-un imperiu atât de întins și de bine întărit încât» să evite pericolul «răsturnărilor» (II, p. 563). Cucerirea cetății Camenița (1672) reprezintă, potrivit istoriei lui Cantemir, «ultima victorie din care să fi ieșit vreun folos pentru statul othman sau vreo adăugire de cetate ori provincie la vechile lui hotare», momentul de apogeu anunțând începutul regresiunii. «Au urmat mai cu seamă măcelurile îngrozitoare de sub comanda răposatului Leopold, împăratul romanilor, pe care viitorimea cu greu le-ar putea crede dacă nu s-ar dovedi cu actele oficiale, iar forțele othmane au fost zdrobite, pierzând mai multe regate și provincii, fiind distruse până la pieire armate întregi, în războaie și în neînțelegeri interne» (I, p. 689).
Teza anunțată în titlu nu este explicită, ea rezultă implicit, prin efectul subtil al povestirii. Un efect accentuat și de alte calități ale condeiului lui Cantemir, îndeosebi al artei dialogului, dialogul fiind, ca în poveștile Șeherezadei, și o manieră de a propune atenției cititorilor noi incursiuni narative: dialogul imaginar dintre sultanul Selim I și patriarh este un mijloc de a introduce unele istorioare pitorești despre drepturile dobândite de vechile locuri de cult ortodoxe din Imperiul otoman (II, p. 219-225); convorbirea pe care Cantemir își amintește că «a avut-o cândva cu un turc foarte învățat» este un mijloc de a descrie concepția musulmanilor și creștinilor privitoare la venerarea imaginilor pictate (II, p. 377-383), etc.
Cu toată rezerva savantului față de istoriile fanteziste din O mie și una de nopți, Istoria Imperiului otoman se dovedește nu mai puțin o fascinantă poveste. Răspunzând exigenței istoricului riguros de a propune o imagine cât mai veridică a faptelor, el o face cultivând în același timp farmecul narativ. Ceea ce explică uneori impasul în fața faptelor «ce abia pot fi povestite», precum cucerirea Candiei de către turci (I, p. 671). Dincolo de valoarea istoriografică a lucrării ca documentare și spirit critic, scrierea ei «ca o poveste» clară și curgătoare ilustrează exemplar indisolubila legătură dintre istorie și povestire, menționată de Paul Ricœur. Critica ei a venit mai ales sub unghiul erudiției odată cu dezvoltarea spiritului critic în istoriografie în secolul al XIX-lea și formarea unor noi generații de cercetători specializați în studiile otomane. Dacă însă, ca documentație și analiză, istoria otomană a lui Cantemir a cedat locul altor lucrări publicate în cei trei sute de ani care au trecut de la publicarea ei, ea păstrează nealterat același interes ca discurs narativ, amprenta timpului contribuind nu mai puțin la fascinația sa.