Am fost întrebat nu demult, la rând cu alți colegi, ce loc ocupă literatura în lumea de azi, mai precis în societatea de azi. Am răspuns că nici unul în societate, adică în lume, dar literatura are un loc în viața anumitor indivizi. Cu alte cuvinte nu face parte dintre cele ce nasc coeziune într-o societate, dar e un element de coeziune, totuși, pentru anumite grupuri restrânse de oameni dedați cititului și meditației asupra a ceea ce citesc.
Dar de la o lume în care absolvenți de liceu, unii poate chiar bacalaureați, sunt analfabeți funcționali, adică pot citi litere, chiar cuvinte, dar nu le pot lega în vreun sens, fie și altul decât cel intenționat de autorul textului astfel masacrat, ce să aștepți? Apropo de cuvântul bacalaureat, acesta era, pe vremea lui Cervantes, un titlu de noblețe intelectuală; amintiți-vă (dacă puteți) numai de domnul bacalaureat Sanson Carrasco, unul dintre cei doi consăteni ai lui Don Quijote, care încearcă să-l aducă pe calea cea bună (?) pe Cavalerul Tristei Figuri. Pe-atunci bacalaureatul acorda o noblețe, nu de stirpe, ci de valoare.
Azi noblețea este hulită, chiar dacă nu e vorba de cea de neam, ci de aceea de formație intelectuală, căci – nu-i așa? – elitele astfel constituite trebuie urâte ca niște piedici în calea realizării celor fără vreo instrucție, așa zișii defavorizați. Cei defavorizați de soartă sunt demni de compătimirea, atenția și ajutorul celorlalți, dar cei care se defavorizează singuri neinstruindu-se pe principiul că Gigi Becali are mai mulți bani decât toți învățații la un loc, cu ei ce să facem? Îi încadrăm tot la defavorizații sorții sau nu?
Dacă există analfabeți funcționali, de ce n-ar fi și analfabeți literari? Dacă de cei dintâi se scandalizează media și, uneori, și instituțiile, de aceștia din urmă nu se sinchisește nimeni. Că de ce să ne pierdem noi timpul prețios cu ei, când știm că lectura cărților, mai ales a celor literare, nu aduce nici un ban? De ce să avem noi mintea scrântită de cărți, când putem să ne-o scrântim, fără să ne dăm seama de asta, cu jocurile pe telefoane și așa mai departe, că lista e lungă-lungă.
Toată lumea se bucură că noile generații sunt tot mai alfabetizate digital, fără să-i mai pese cuiva de analfabetismele rămase, care merg mână-n mână cu marea realizare dintâi. Mă rog, exagerez, se mai trezesc unii, mai scriu cărți demonstrând cu date fenomenul decăderii intelectuale provocat de marea revoluție digitală, dar cui îi pasă de cărțile alea? Așa cum nu le pasă celor care stau cu urechile înfundate de căști din care emană zgomote foarte puternice că, la o anumită vârstă, vor fi surzi de-a binelea. Dar iată că am găsit, fără să intenționez, un nou termen pentru analfabetismul literar: surzenie literară. Căci multă lume e, azi, surdă din acest punct de vedere.
Dar să ne întoarcem la surse, cum s-ar spune, la analfabetismul literar care se extinde pe zi ce trece și nu se vede nimic care să-l poată opri. Nu există ISU-uri care să ne salveze de el, nu există Ministere ale Sănătății Mintale care să tragă semnalul de alarmă, cum se spune. Și atunci nu e legitimă întrebarea dacă ne îndreptăm spre o lume de roboți, de o sumedenie de „consilieri ION” ai te miri căror prim miniștri care vor mai emana din acea lume?
După cum se vede, nu a(ve)m la îndemână decât întrebări. Când am fost întrebat despre locul literaturii în societate, a doua parte a întrebării, pe care abia acum v-o dezvălui, era: „ce ați face”, adică eu?, pentru a schimba cumva lucrurile. Deci se cam presupunea că n-o să răspund cu optimismul la modă azi. Eu, doamnă? ar fi trebuit să răspund, mirându-mă de naivitatea momentului. Cum nimic nu e un răspuns în zilele noastre, m-am gândit un pic. Ce-i drept, ar exista o soluție ca literatura, ca și alte arte, mai fără de cuvinte, să pătrundă în conștiințele mulțimii. Aceasta ar fi modificarea sistemului de învățământ, și asta încă de la primii ani. Așa cum noi, unii dintre cei care azi așteptăm la ușa pe care scrie ieșire a societății, ne-am trezit cu cartea în mână de la primii ani când buchiseam, ar trebui să pățească (sic) și generațiile mai noi. Numai că ele se trezesc cu telefonul mobil, plin de alt fel de atracții și o iau pe calea care li se oferă. Cu ei, așadar, nu e nimic de făcut ca să-i întorceam din drumul lor la fel de victorios ca și socialismul, data trecută.
Dar vorbind de analfabetismul literar poate că n-ar strica să amintesc aici și faptul că, totuși, unii dintre acești analfabeți se apucă de schimbat ordinea mondială în literatură, cu pretenția ca numai acel tip să fie acceptat, nu și cele expirate – nu-i așa? – de pe noua piață literară, dacă așa ceva se poate spune că există. Și, mai mult, analfabeții care scriu și au pretenții își găsesc nu doar cititorii, ci și suporterii, la fel de instruiți cu ăia de pe stadioane. Căci, cronicarul ne-a spus-o demult: „calul râios găsește copaciul scorțos”. În neagra (sic) perioadă a trecutului literar al omenirii se dădeau, e drept, bătălii pentru Hernani, dar într-un timp nu prea lung se ajungea la recunoașterea tuturor valorilor, numai valori reale să fie. Acele vremuri, Horatio (cum ar spune un Hamlet de azi), au trecut.
Cei care mai știu, pe dinafară sau doar în principiu, textele clasice ale literaturii lumii nu au de ales altă cale decât aceea de a se izola în enclavele culturale unde vorbesc cu toții aceeași limbă, chiar dacă unii româna, alții franceza, alții engleza, alții te miri ce alta. În lumea care ne cam exportă binele și răul contemporan, cea americană, deja, revistele și multe edituri nepreocupate de câștig imediat, sunt atașate de mari universități, unde lucrurile reproduc, poate, la alte cote, situația Evului Mediu, când cultura se retrăsese în mânăstiri. Să fim noi primii locuitori ai unui nou Ev Mediu, deloc „întâmplător”, cum i-a spus un scriitor azi uitat, Romulus Guga, într-o piesă jucată cândva?