Există în familia a cărei descendentă e scriitoarea Monica Pillat un legământ sufletesc aparte: acela de a face să dureze valorile în spiritul cărora s-a construit pe sine, de la o generație la alta, de a păstra nealterată memoria celor care le-au așezat mai presus de viața lor. Este un angajament moral mai vechi de un secol, având ca sorginte publicarea de către Pia Pleșoianu – soția lui Ion C. Brătianu –, într-o serie de șase volume, a corespondenței din arhiva familiei. Demersul e continuat de fiicele Sabina (căsătorită Cantacuzino) și Pia (căsătorită Alimăneștianu), ale căror lucrări aduc până în interbelic dinastia și lumea în care a trăit. Le-au urmat Ion Pillat (nepot al celei de a doua), frații Dinu și Nicolae Pillat, pictorița Maria Pillat-Brateș (soția lui Ion Pillat), iar mai aproape de noi Cornelia Pillat, care a reeditat eseurile soțului ei, Dinu Pillat, și a lăsat o carte de memorii, intitulată Eterna întoarcere (1996), revizuită și îmbogățită ulterior (2002, 2012) sub denumirea Ofrande.
Volumul de care ne ocupăm se află așadar în prelungirea unei tradiții, iar pe de altă parte, e menit a înfățișa lumii o ramură a familiei mai puțin evocată în scrieri (cu excepția lucrării memorialistice a Corneliei Pillat), însă ale cărei merite nu sunt cu nimic mai prejos decât ale celorlalte două. Cartea, cuprinzând 22 de capitole, are în centru personalitatea lui Gheorghe Ene Filipescu (23 aprilie 1884 – 21 august 1952), bunicul pe linie maternă al autoarei, și a ieșit de sub tipar la comemorarea a șaptezeci de ani de la moartea acestuia.
Născută în 1947, Monica Pillat nu a reușit să-l cunoască în mod direct, ultimii ani ai vieții lui petrecându-se în temnițele comuniste. Gheorghe Ene Filipescu era însă evocat frecvent de rude și de prieteni, destinul său particular relevându-i-se nepoatei din amintirile lor și din fotografiile păstrate de familie. Imaginea lui a căpătat cu timpul tot mai multă substanță, Monica Pillat simțind că este datoria ei să-i ducă mai departe memoria, să o împărtășească. Gestul, recuperator și reparator deopotrivă, și-a pus pecetea asupra întregii ființe a autoarei: precum mama ei, a trăit cu convingerea că „atunci când vorbești sau scrii despre anumiți oameni și despre anume scene din trecut te umpli de o energie miraculoasă pe care o transmiți și altora, inițiind un lanț viu al binelui. Astfel, departe de a te împovăra, timpul parcurs îți poate ridica, pe aripile sale, prezentul de la pământ, îmbogățindu-l.” (p. 43-44; s.n. D.M.).
La originea lui se află și niște semne mai vechi, disparate, care abia acum i se lămuresc memorialistei întru totul și a căror complicitate îi întărește și mai mult determinarea de a pune în practică proiectul. Reținem, printre altele, episodul oniric ce deschide cartea (de altfel, ea se încheie, simetric, tot sub semnul visului, echivalent în cazul de față – conform lui Horia-Roman Patapievici – cu un „instrument de investigație”). Secvența relatează o întâlnire cu bunicul din iarna anului 1975 (trecuseră mai bine de două decenii de la moartea lui); el încearcă să atenueze durerea nepoatei dându-i de înțeles că timpul le va oferi ocazii destule care să-i poarte împreună („– Avem întreaga viață înainte să ne putem cunoaște pe-ndelete! a exclamat râzând cu poftă” – p. 7).
Un alt semn îl constituie apariția pe internet, prin 2008, a unui anunț legat de vânzarea unor pantofi de damă creați de Gheorghe Ene Filipescu, ce aparținuseră colecției distinse cu „Grand Prix” la Expoziția Internațională de la Barcelona din 1929. Monica Pillat va reuși să achiziționeze încălțămintea, prilej pentru scriitoare de a glisa către un plan secundar al cărții, sortit însă unei simbolistici generoase, care va orbita în jurul produselor muncii bunicului. (Vom reveni asupra dimensiunii respective.)
Autoarea tezaurizează deocamdată niște vise, o pereche de pantofi și un ceas de aur purtat cândva de Gheorghe Ene Filipescu. Li se adaugă mai încolo câteva pasaje preluate din volumul de memorii al mamei, un articol publicat în ianuarie 1939 în ziarul Universul, niște fotografii patinate de vreme și informațiile primite de la verișoara ei Doina Șușnea Raftopol, fiica interpretului ce îi însoțea bunicul la expozițiile internaționale.
E tolba cu care pleacă la drum Monica Pillat.
O călăuzește hotărârea constantă, ivită din străfundurile ființei sale, de a îndreptăți și prelungi viața înaintașului ei, cu tot ce a însemnat aceasta. Nepoata simte că, deși nu au apucat să se întâlnească realmente, lecția bunicului – trăitor sub vremi, dar nesupus lor – are încă multe de transmis. Lucrarea se convertește astfel, așa cum remarcă Doina Uricariu în superbul eseu intitulat O carte de căpătâi, „monument și rugăciune, istorie și Bildungsroman” [Nord Literar, an XXI, nr. 1 (236), ianuarie 2023, p. 12].
Destinul lui Gheorghe Ene Filipescu, ecuația personală în baza căreia își trăiește și își cizelează evenimentele i se vor contura treptat, pe măsură ce va descoperi noi piese: Cartea de aur a Magasinului de Încălțăminte – GHEORGHE ENE FILIPESCU (un caiet din anii ’30, cuprinzând aprecieri ale unor clienți), două broșuri din 1940, depozitate în podul casei (Cartea breslelor patronale și Biografii meșteșugărești de D. Damian), câteva scrisori trimise familiei de la Predeal (unde el se retrăgea pentru „băi de aer”), discursuri susținute în Parlament, declarații, ordine, procese-verbale din arhivele CNSAS, amintiri ale cunoscuților, monografii, articole și reclame din presa scrisă, materiale postate online – toate acestea menționate scrupulos și în notele de subsol ale volumului, conferindu-i astfel o dimensiune monografică.
Legându-le laolaltă, cu golurile inevitabile unei asemenea întreprinderi, autoarea creionează un portret convingător, al unui om de excepție, care își exploatează inteligent cărțile de joc primite și nu acceptă ca destinul dinăuntru să-i fie deturnat/dărâmat, oricât de violente ar fi mijloacele prin care ceea ce îi este sortit din afară lucrează asupra lui. Fiecare capitol scoate la iveală fapte de viață, atitudini și comportamente ce șlefuiesc caracterul protagonistului și generează relații anume cu cei din preajmă (soția și copiii, angajații și clienții firmei, tovarășii de celulă din anii detenției). Este prezentată, de asemenea, activitatea de lider social-democrat și de reprezentant la nivel de țară al breslei.
Născut în Oltenița, având părinți săraci și lipsiți de educație școlară, Gheorghe Ene Filipescu, rămas orfan din adolescență, e nevoit să-și caute o soartă mai bună în București. Are șaptesprezece ani și merge pe jos, împreună cu vărul său, având în desagă două pâini și o bucată de mămăligă. Învață singur să scrie și să citească. Se angajează întâi la o fierărie, apoi – cum fusese ucenic de cizmar în localitatea natală – e primit în atelierul de încălțăminte aflat în proprietatea unui sas din Brașov, Traian Elzer. Devenind tot mai priceput în domeniu, își deschide mai târziu el însuși un atelier, iar apoi un magazin pentru desfacerea produselor proprii.
În paralel, are în vedere dezvoltarea personală. Ascultă muzică de calitate, merge la teatru, citește cărți fundamentale. „Știința și arta – va nota el mai târziu în cartea Un glas către oamenii superiori, publicată la Tipografia Ziarului Universul în 1938 – perfecționează caracterele, fac să înainteze generațiile spre culmile desăvârșirii umane” (p. 62). E memorabilă secvența în care, găsind într-o zi pe stradă o bancnotă de douăzeci de lei, își cumpără, pe lângă alimente, epopeile homerice și romanul Germinal al lui Émile Zola (episod ce ne trimite cu gândul la adolescentul Marin Preda, care a fost în stare, spre uimirea lui Tudor Călărașu, să meargă pe jos treizeci de kilometri pentru a-și procura Mizerabilii lui Victor Hugo). Le citește lucrătorilor scrierile lui Platon, iar din Banchetul știe pagini întregi pe de rost. Parcurge cu luare aminte Biblia, făcând adnotări în marginea pasajelor în care s-a regăsit (memorialista va alege dintre fragmentele evidențiate însuși mottoul cărții). Între prietenii lui se află scriitori, artiști plastici, profesori, soliști de operă, actori.
E preocupat de educația celor patru copii ai săi, îi duce la spectacole de teatru și de operă, îi îndeamnă să învețe cu temei („Tăticu nu are ce să-ți trimită de aci decât dorința-mi mare și vie să te văd mare, sănătos, cu cartea bună bun prieten. […] trebuie să mai lași jocul, că atunci când tu te joci nu învață nimeni în locul tău” – îi scrie de la Predeal fiului celui mijlociu, adolescent; p. 34) și să nu se teamă de nimic („Cu un asemenea tată ca reper nu te poți pierde, oriunde te-ar arunca soarta” – va mărturisi Bibi mai târziu, după ani buni petrecuți, din cauza războiului, în Australia; p. 40). Își dorește ca și ei să atingă excelența în profesiile îmbrățișate.
La firmă, își deprinde angajații să fie atenți în ceea ce privește îngrijirea personală și să se poarte elegant cu clienții. Probarea pantofilor se realizează după un ritual anume, satisfacția beneficiarului așezând în plan secund partea pecuniară: „El și vânzătorii prăvăliei aveau timp și totul era îndeplinit fără grabă, în tihnă. Primeau cu deferență clienții pe care-i îmbiau spre fotelurile comode, îmbrăcate în piele gri prinsă în rame albe. Încercatul pantofilor se făcea cu gesturi liniștite, politicoase, în fața oglinzilor, sub privirea atentă a tatei, care nu urmărea vânzarea mărfii, ci să simtă mulțumirea cumpărătorilor” (fragment preluat de autoare din scrierea memorialistică a mamei, reprodus la p. 47).
Pantofii creați de Gheorghe Ene Filipescu nu sunt nicidecum simple obiecte de purtat. Aceștia capătă nume (Carmen, Romanța, opinca) și pot traversa experiențe distincte, la care nu oricine are acces (p. 34). Prin ei, memorialista devoalează o anumită ambianță (din păcate, pierdută – ca mod de existență – pentru totdeauna), aceea a Bucureștiului interbelic. Trimite deopotrivă linkuri către o clasă socială având încă un rol determinant în ordinea lumii (aristocrația) și spre o categorie profesională (aceea a meseriașilor) tânjind după vizibilitate economică, socială și politică (obiectiv pentru care va lupta și se va sacrifica bunicul). Arderea calapoadelor, în lipsa lemnelor de foc, prevestește simbolic tocmai distrugerea acelei lumi, a patternului ei, a ceea ce o întemeiase și îi dăduse echilibru.
„Condurii imponderabili” ieșiți din mâinile și din harul lui Gheorghe Ene Filipescu erau meniți a-i transforma lăuntric pe beneficiarii lor. „Dacă el avea credința că nu se poate evolua decât prin cultură, meșteșug, dăruire și artă – găsim notat la p. 96 – poate că ființelor doritoare să poarte pantofii lucrați de el li se cerea să-și schimbe felul de a umbla. Să se lepede de balastul care le ținea captive, să se lase pătrunse doar de splendoarea bucuriei de a fi, iar pașii lor, în încălțările subțiri, să calce fără teamă pe pământ” (s.n. D.M.). Sunt pantofi care posedă și atribuie noblețe. E antologică, din acest unghi, o însemnare din Cartea de aur a magazinului, aparținând clientului Ion Manu: „O gheată lucrată de «Filipescu» dă inteligență piciorului” (p. 16).
Sunt aspecte ce dovedesc că în orice meserie, cât de umilă, se poate atinge excelența („Socotesc om superior pe oricine în domeniul profesiunii sale caută să-și ridice cunoștințele mai sus de unde le-a găsit la începutul carierei sale” – sunt cuvintele pe care i le va dicta Gheorghe Ene Filipescu fiicei Cornelia și care se vor regăsi în cartea Un glas către oamenii superiori; p. 56)
Dincolo de lumea aceasta, a pantofilor de vis, va lua naștere treptat o altă viață a lui Gheorghe Ene Filipescu, reconstituită în ultima treime a cărții. Remarcându-se în meșteșugul lui și militând pentru drepturile breslei (a se vedea capitolele „O pledoarie” și „Discursul din Parlament”), e ales deputat din partea social-democraților. Neagreând linia ideologică a celorlalți socialiști, își pronunță răspicat convingerile, riscând percheziții (sub pretextul că ar deține… broșuri legionare), fiind apoi arestat, înscenându-i-se procese (capete de acuzare: „poziție dușmănoasă față de Uniunea Sovietică și regimul nostru democratic”, „fost socialist”, criminalitate politică) și fiind purtat prin temnițe politice.
Bolnav și lipsit de îngrijiri medicale corespunzătoare, cu restricționări privind coletele de acasă, se stinge la 21 august 1952, ca bolnav de TBC, fiind aruncat într-o groapă comună. Cum familia a primit înștiințarea oficială a decesului abia la 10 septembrie 1954, pachetele cu medicamente, hrană și îmbrăcăminte fuseseră trimise, printr-o paznică de la închisoarea Văcărești, în continuare celui întemnițat… Autoarea transcrie și câteva declarații ale colegilor de închisoare, ce dezvăluie limpede faptul că Gheorghe Ene Filipescu își menține opiniile, critică vehement teroarea instaurată de Stalin în URSS, ba mai mult: la solicitarea celorlalți „bandiți”, povestește romane „decadente, întreținând [o] atmosferă decadentă” (p. 130). Sau recită pasaje din Shakespeare… Asta în vreme ce în fișa clinică de internare în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna „la rubrica studii se precizează că deținutul e analfabet” (p. 124).
Impresionează, iarăși, un aspect: acela că destinul interior al personajului nu se lasă pervertit de agresiunea contingentului. Individ cu o personalitate puternică, Gheorghe Ene Filipescu își pune amprenta pe tot ceea ce existența obiectivă îi așază înainte, exteriorul constituind pentru el un fel de îmbrăcăminte ale cărei pliuri urmează forma gândului său, a gestului dinăuntru. Eroul – pe care nu-l înrăiește nicio suferință, dimpotrivă: îi cultivă spiritul, îi rafinează caracterul [„Omul superior (…) cunoaște valoarea cuvântului pornit cu iubire. El poate să trezească gândul celor răi să ia calea bună” – p. 63, pasaj reprodus din cartea Un glas către oamenii superiori] – rămâne un model pentru familie, iar mesajul se cuvine dus mai departe.
Finalul cărții îi aduce din nou pe cei doi actanți în imperiul visului, reconfirmând convingerea că Gheorghe Ene Filipescu străjuiește așezarea în temei a generațiilor viitoare („– Dar eu ce am păzit? Nu te-am vegheat să-ți dau putere?”).
Dacă autoarea, probând pantofii ce mărturisesc despre bunicul ei, își cizelează ființa autentică, tot astfel destinul familiei, clădit pe viețile predecesorilor, își continuă împlinirea ținându-i aproape. Nu doar în suflet, ci mai ales prin acțiune.
Căutând excelența în orice întreprindere și călcând fără teamă pe pământ…
Monica Pillat, Bunicul meu fără mormânt: Gheorghe Ene Filipescu,
Editura Humanitas, 2022