Poeții din promoția șaptezecistă sunt caligrafii poeziei. Ei își cântă poemele, mai ales în primul deceniu de la debut, cu penița muiată în tușul caligrafilor japonezi, într-o scriitură cursivă, grațioasă, calofilă. Un fel de Babel fericit, într-o beatitudine/ incertitudine (babelică, da) fericită: „Ca și cum ai deschide geamul cu respirarea./ Ca și cum rugul ar plânge cu fum/ Și ramul cu floarea./ Ca și cum./ Ca și cum ar ninge cu fluturi/ peste ruguri și-acestea s-ar stinge./ Ca și cum n-ai putea să te bucuri/ decât atunci când ai plânge” (Nicolae Dabija). Sau, ca la Marcela Benea: „Și dacă noi suntem visul colorat al cuiva?/ Tu nu visezi?/ Eu de fiecare dată visez imposibilul./ Ultimul vis a fost cu un râu alb de lapte/ pe care nu am avut curajul să-l trec”. În aceeași cheie și expresie calofilă, o proprie versiune a Cuvântului (cu majusculă!) de la începuturi: „Locașuri sfinte/ ne sunt cuvintele./ Ca-ntr-o biserică/ intru-n cuvânt./ De-aici, ajung cu sufletul/ până la Tatăl nostru/ carele este în ceruri,/ până la tatăl meu/ care este-n pământ” (Vasile Romanciuc). Aceleași incertitudini găsindu-și soluții exclusiv poetice, la Ion Hadârcă (1) sau la Iulian Filip (2): „Neprevăzute sunt căile Domnului:/ Unele pleacă, altele vin./ Neaua ridică laudă somnului,/ Norul ce pică urcă-n senin” (1); „să plece trenuri, să revină trenuri,/ să plângă alții într-un fel sau altul,/ ca-n vechi romanțe, ca în vechi refrenuri / sub vechiul cer – adâncul și înaltul…” sau: „Să fii cât crezi că-ai vrea să poți să fii./ Nu amăgești o lume cu uitarea./ Un cineva-ți ghicește provocarea/ din ceruri când aluneci în hârtii.// Cu pana gâdili sferele închise,/ ca să-ți întindă – ție, numai ție –/ un fir incandescent de armonie,/ o punte spre romanțele nescrise.” (2). Nu se îndepărta de ei nici Arcadie Suceveanu, cel de la începuturi: „Vino odată, dulce himeră,/ Firule-de-nisip-princiar,/ Și-n trupul meu cu iluzii de sferă/ Împlântă lancea ta de cleștar”.
Adevărat, tot ei vor deveni poeții-tribuni, „pașoptiștii” revoluționari (porecla le venea și din metamorfozarea lor în poeți ai baricadelor, și din motivul că majoritatea celor care au constituit nucleul promoției erau născuți în 1948) din era deșteptării naționale, de la finele deceniului nouă al secolului trecut. Dar nu despre starea lor revoluționară voiam să vorbesc azi, ci despre ce erau ei până, dar și după era iacobină și… circumstanțială. Or, sensibilitatea lor poetică la începuturi (promoția debuta editorial începând cu anul 1974: Iulian Filip, apoi Marcela Benea, apoi Vasile Romanciuc) era focalizată pe jocul metaforelor și al armoniilor poetice fără stridențe și fără dramatism. Mai curând o poezie de factură clasică decât romantică.
Vasile Romanciuc, reprezentantul exponențial al generației sale, are un vers limpede și lucid, poezia sa nu strălucește, ci luminează (vorba poetei Ana Blandiana), nu își dezamăgește cititorul, dar în același timp e în pas cu timpul său (cu timpurile sale, atât de diferite, pe parcursul a șapte decenii), abonat la tehnologiile poetice de ultimă generație. Dovadă e și volumul cel mai recent, Dumnezeu nu își ține niciodată telefonul închis. Surprinzând această evoluție oarecum paradoxală, dar nonconflictuală, confratele de condei, poetul și eseistul Arcadie Suceveanu își intitulase un portret-studiu dedicat lui Vasile Romanciuc Apusuri clasice, dimineți postmoderne.
În titlul (și în mesajul) cărții noi a lui Vasile Romanciuc, descoperim un Dumnezeu (post)modern, dotat (și El – folosesc majusculele, ca să fiu în asentimentul poetului) cu tehnologiile de ultimă oră, dar și Un Dumnezeu de modă veche, care, chiar dacă are posibilitatea să se deconecteze de la timpul, azi foarte grăbit (și obositor!), nu o face; este nu doar ubicuu, dar și prezent fără pauze. Un Dumnezeu, ideal al prieteniei, care nu te va părăsi niciodată. Un reproș discret prietenilor și apropiaților, care astăzi se pot eschiva tocmai atunci când ai nevoie cel mai mult de ei. O poezie a eticului, atât de frecventă în textele din anii 60–70 ai secolului trecut (și în poezia dintotdeauna a lui Vasile Romanciuc, vorbeam despre asta și în textul mai vechi, despre etica și estetica poetului).
O poezie a notației, pe urmele imediate ale evenimentelor recente. Suficiente ca să redeplaseze atenția și, în consecință, accentele. Modernă în măsura în care e plină de contraste și de conflicte, în măsura în care poezia, precum știința, e o metodă de cunoaștere a lumii. Dramele sunt personale, directe sau asumate direct și personal: pandemia, văzută ca o dramă universală, dar și trăită personal, la stările-limită, fără rest; războiul din Ucraina, ca o tragedie a umanității, dar și cu consecințe directe, într-un spațiu unde se aud bubuiturile și ne confruntăm cu drama refugiaților și cu agenții războiului hibrid, care ne vizează în modul cel mai direct.
Toată această stare dramatică e privită, totuși, cu ochii și inima poetului, nu cu ocheanul corespondentului de război. Unitatea contrariilor, iminente într-o operă poetică deopotrivă consecventă și perpetuu evoluând, se exprimă și poetic-explicit, în metafore, construite cu antitezele convertite la oximoron: „De fiecare dată,/ când îmi înflorește o bucurie,/ de ea, numaidecât,/ o umbră tristă se leagă.// Mă simt atunci/ în pielea cuvântului alb,/ scris cu cerneală neagră.” (Stare). Definiția poeziei, într-un haiku scurt, aplică același procedeu, chiar dacă în loc de metaforă e o hiperbolă: „Poezia,/ muncă la negru/ până în pânzele albe.”
Criteriile est-etice de care se servește poetul când își adună „personajele din poezie” (ca să-l citez pe un coleg mai tânăr) sunt pe cât de surprinzătoare, pe atât de limpezi: „Te admir pentru simplul fapt/ că mergi cu fruntea sus/ printre statui”. Narațiune perfectă, personaj desăvârșit. Uneori, în siajul obișnuinței mai vechi de a citi/ reciti proverbe, de a deduce proverbe din gândirea și limbajul la îndemână, dar și de a testa valabilitatea exercițiilor gnomice, poetul se joacă de-a parafrazele și de-a paradoxurile: „Bineînțeles,/ gândul poate fi citit./ Numai dacă/ scrie ceva pe el”. Pe criterii etice (mai mult decât estetice) e construit și poemul din care a fost extras și titlul cărții, un poem despre tăcerea prietenilor, or, dacă prietenia, se întreabă poetul, e un alt cuvânt „pentru inimă fără ascunzișuri”, „de ce/ tăcerea lor/ e atât de adâncă?!”. Ca și acest silogism poetic, adăugând meditații despre perisabilitatea ființei și variabilitatea destinului/ caracterului: „Semănăm izbitor./ Oameni și arbori.// Și unii și ceilalți/ se-ntâmplă să-ajungem/ fie stâlpi de nădejde,/ fie cozi de topor”. Și, ca un acord explicativ, un vers rupt dintr-o suită de note de spital (având ca unul din motouri un pasaj din Jurnalul pandemiei al lui Gonçalo M. Tavares: „La Republica spune că în Lombardia nu mai există bunici”), încoronat cu virusul mortal: „O-ntrebare fără rost,/ Un gând sec, un gând anost:/ Cum să fii, dacă n-ai fost?” În acest context și atitudine subiectul războiului din preajmă nu putea fi evitat: „În teatrul de război/ nu se montează spectacole./ Dar teatrul de război/ e despre a fi sau a nu fi”, fie și ilustrat, uneori, cu jocuri lingvistice și imagini mai mult poetice, deși poemele sunt de notație și concretețe hiperrealistă („dintr-un buncăr Z,/ un nebun fără minte ne minte” sau: „adevărurile fabricate/ își dau ar(a)ma pe față”.
Unele dedicații poetice, abstracte („ei scriu cu ziua de mâine pe ziua de azi” – Poeții) sau cu adresă concretă („Viața-ntreagă Șerban Foarță/ țese din cuvinte-o scoarță”), dar mai ales exercițiile de stil pe formele fixe ale poeziei (cum e ciclul de rondeluri) divulgă o (disperată) încercare de a fugi de lumea comună, de a se concentra pe poezia pură, suficientă sieși. Și – ca un efect colateral – de a testa adevărul afirmațiilor comune, prin repetare. Uimitoare atitudine a unui poet care face insistent voluntariat, implicat, fără rest, în tratarea durerilor lumii. Dacă ar fi să aleg un poem pentru a-l cita integral, acesta ar fi Rondelul statuilor de ceară: „Se înmulțesc statuile de ceară,/ E tot mai multă beznă-n lumânări,/ în dimineți e tot mai multă seară/ Și tot mai multă ceață-n așteptări.// Va reuși să se trezească iară/ Cuvântul adormit în cuvântări?/ Se înmulțesc statuile de ceară,/ E tot mai multă beznă-n lumânări.// Când unul ară, iară doi se miară,/ Când monștrii mușcă fără remușcări,/ Cine și ce ar trebui să-I ceară/ Celui de Sus – iertare sau iertări?// Se înmulțesc statuile de ceară…”
Expresie a trăirilor unor timpuri zbuciumate, noul volum al lui Vasile Romanciuc este foarte eclectic, refuzând o structurare și selecție riguroasă, incluzând meditații și elegii, poezii cu formă fixă și note fugare, poeme de album, cu versuri frumoase, calofile, da, dar comune, unele dedicate prietenilor; dar și predici de la amvon, adresate urmașilor religiei sale poetice. Un soi de raport (poetic) al timpului în formula caietului de note, al jurnalului intim, dintr-un timp al blestemelor și al izolării (impuse și autoimpuse) de lumea ciumată, bolnavă incurabil, de lumea vidată de suflet, de lumea înstrăinată, de lumea care își ține, da, telefonul închis.
Vasile Romanciuc, Dumnezeu nu-și ține niciodată telefonul închis,
Editura Prut, 2022