BARDOLATRIE, INTERTEXTUALITATE ȘI INGENIOZITATE ÎN „ULTIMA IUBIRE A LUI CEZAR” DE HORIA GÂRBEA

Harold Bloom își argumenta plasarea lui Shakespeare în centrul canonului occidental afirmând că personajele lui Shakespeare sunt „artiști liberi, de sine stătători”¹, ce își continuă viața și după ce părăsesc scena. Ele se află printre noi, populează lumea în care trăim, iubim și muncim, cum ar spune un primar de sector bucureștean; își ascultă glasul conștiinței, intră în dialog cu sine, sunt capabile de auto-reflecție și transformare de sine. Bloom avea să reia această idee într-o monografie celebră, ce anunța încă din titlu că Shakespeare este cel care a inventat „umanul”, identitatea modernă, adică „pe noi înșine”. Personajele lui Shakespeare sunt atât de umane, atât de complexe și plauzibile, încât, prin toate gândurile și acțiunile noastre, noi nu facem decât să „reinterpretăm” roluri shakespeariene în viața de zi cu zi². Iar marele critic american nu se sfia să admită că, da, suferă de bardolatrie (asemenea, aș adăuga eu, marelui nostru anglist Leon Levițchi).

De bardolatrie n-a scăpat nici Horia Gârbea, unul dintre dramaturgii de seamă ai ultimelor trei decenii. L-am auzit declarând nu o dată, în public, cu prilejul unor lansări de carte, că ar fi fericit ca posteritatea să-l rețină mai degrabă ca traducător al Marelui Will decât ca autor de proză, teatru ori poezie. De altfel, traducerile i-au și fost încununate cu numeroase premii și – ce satisfacție mai mare pentru un traducător de teatru? – montări pe scenele teatrelor din București, Craiova, Chișinău, Târgoviște, Tg. Jiu etc. Bardului i-a dedicat volume de eseuri, de repovestiri ale unor piese celebre destinate copiilor și adolescenților (cu fragmente decupate din propriile traduceri și o superbă grafică semnată de Miruna Drăghici) și, cel mai recent, o savuroasă comedie pur „shakespeariană”: „o comedie care capătă spre final o notă de absurd și macabru”, ne previne autorul într-un scurt preambul (p. 7).

Pentru a nu transforma o cronică în spoiler, mă voi rezuma la reluarea câtorva dintre indiciile oferite de autor: lista personajelor cuprinde patru oameni de teatru (trei actori și o actriță) și o „civilă”. Clasicului triunghi erotic din teatrul bulevardier îi ia locul un „pentagon amoros”, o „horă” a iubirilor dar și a trădărilor (ibid.). În cele ce urmează, Horia Gârbea pare să-și fi propus ilustrarea tezelor enunțate de Bloom: „actorii se identifică mereu cu personajele pe care le joacă”: Iuliu, un celebru actor tomnatic, profesor de teatru, își dispută farmecele Almei, fosta lui studentă, pe care a propulsat-o pe orbita unei cariere strălucite, cu Alex(andru), un june-prim ceva mai tânăr decât Alma. Cei trei recompun triunghiul Cezar – Cleopatra – Antoniu, roluri ce figurează de facto în CV-ul lor. Situația din teatru se complică odată cu apariția unui tinerel (Andrei) debutant într-un rol mare: Richard al III-lea. Aidoma anti-eroului shakespearian, Andrei este un tip „enigmatic, fragil, astenic”, animat de o mare „dorință de parvenire”. Există, în piesă, și o nedreptățită „Octavia”, pe nume Ana-Alinuța, soția (inițial) credincioasă a lui Alex.

În buna tradiție a teatrului elisabetan, piesa începe cu un prolog, un fragment de monolog din Iulius Cezar, interpretat, în spectacol, pe scenă, de Iuliu, interpretul eroului eponim. Urmează apoi o serie de șaptesprezece scene, cu schimbări de decor de la una la alta; în nicio scenă nu apar mai mult de două personaje, dar dialogurile alerte dintre acestea duc la reconfigurarea relațiilor inter-umane, la repoziționarea personajelor în plan erotic-afectiv-sexual și profesional, căci, până la urmă, erosul și profesia merg mână în mână în lupta pentru putere, pentru un statut dominant în breaslă.

O mare parte a dialogurilor sunt decupaje tocmai din traducerile shakespeariene ale lui Horia Gârbea. Personajele „reale” își pun pe tapet sentimentele, anxietatea, obsesiile recurgând la versurile shakespeariene, care ilustrează perfect trăirile lor și situația „la zi” a relațiilor din teatru și din așternut. Sub ochii noștri se derulează scene memorabile din creația dramatică a Bardului, precum dialogul dintre Cleopatra și solul care aduce vești despre Octavia lui Antoniu; seducerea lui Lady Anne de către Richard; confruntarea dintre Coriolanus și Aufidius sau cea dintre Oberon și Titania; fragmente de monolog rostite de Richard și Lady Macbeth.

Scenele se succed într-un ritm alert și, lucru rar în dramaturgia noastră, textul nu are „burți”, nu are pasaje împănate cu vorbe rostite de dragul vorbelor. Acțiunea se derulează rapid și, întocmai ca la Shakespeare (sau, poate, tocmai mulțumită lui!), personajele își remodelează identitatea în funcție de propria voință, de liberul arbitru, din motive dictate de împrejurări. „Macabrul și absurdul” anunțate în preambul capătă, în final, dimensiuni de-a dreptul tragice. Există morți și există supraviețuitori. Unele personaje au un sfârșit abject, altele unul de-a dreptul ignobil. Dar, ca și la Shakespeare, fiecare sfârșit înseamnă și un nou început, fiecare ciclu al încleștărilor ce vizează acapararea puterii are și un învingător, adesea unul neașteptat. Iar acesta, fără a învăța nimic din lecția oferită de perdanții istoriei imediate, pare la fel de orgolios, pus pe rele, animat de ambiții distrugătoare.

Volumul are în secțiunea finală câteva referințe critice și o notă bio-bibliografică. Mi se par judicios selectate textele critice – mai ales cele semnate de Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici și Mircea Ghițulescu – având ca numitor comun apetența lui Horia Gârbea pentru folosirea intertextualității. Ultima iubire a lui Cezar se înscrie într-o lungă serie de „rescrieri” shakespeariene și îmi asum riscul de a o așeza, alături de Macbett de Ionesco sau Rosencrantz și Guildenstern sunt morți de Tom Stoppard, în seria reușitelor în materie de valorificare a moștenirii lăsate de Bard. De altfel, ea nu va avea de așteptat la sertar sau în rafturile librăriilor și bibliotecilor, urmând să figureze în repertoriul Teatrului Național din Cluj în stagiunea 2023-2024. Și am convingerea că merită lansată și în circuitul universal, prin traduceri în limbi de largă circulație, dar, atenție, de multe ori traducerile efectuate în pripă se dovedesc contra-productive.

Horia Gârbea, Ultima iubire a lui Cezar, Editura Neuma, 2022

_______________________