De curând, noul Avatar – Calea apei, continuarea celebrei serii cinematografice, începute în 1997 de nu mai puțin celebrul regizor James Cameron, a poposit și pe ecranele sălilor din România, mai fascinant, mai tulburător. Povestea științifico-fantastică din această franciză majoră, fără rival în box office, după cum suntem informați, va zgudui iar, cu realizările sale tehnice de ultimă oră, și clasamentele, și încasările din lumea întreagă. Totul cu promisiunea regizorului că, din doi în doi ani, seria va continua cu Avatar 3, 4, 5, într-o înșiruire infinită, tangentă cu aștepările mereu mai pretențioase ale publicului. Și pentru ca impactul să fie sporit, francizei cinematografice i s-au alăturat și „mărfuri asociate” : jocuri video, atracții ale parcurilor tematice, personaje din film recreate pentru uz individual, totul pentru un spor de încasări măsurate în cifre astronomice.
Același popor cu pielea albastră (poate și cu sânge de aceeași culoare, de ce nu ?), își continuă în proaspătul Avatar, la noi dimensiuni, luptele cu perfidele „fiare spațiale”. Iar noi, beneficiarii noului 4D, suntem și mai conectați la acțiune, transformându-ne din banali spectatori în energici protagoniști; chiar dacă persoanele mai „fotosensibile” suferă, pe parcursul celor trei ore de proiecție trăită nemijlocit, mici și repetate șocuri. E în legea nescrisă a vieții că arta cere sacrificii.
Această și mai zguduitoare realizare cinematografică, mie, unuia, conservator prăfuit al vizionărilor pe marele ecran, mi-a readus în memorie, parcă mai proaspăt, mai fascinant, primul film pe care l-am văzut, în urmă cu mai bine de jumătate de secol, pe peretele exterior al școlii din satul unde mi-am petrecut o parte din copilărie. Da, pe peretele exterior, care, alături de alți trei pereți, pe cealaltă parte a sa, în interior, găzduia sala de clasă unde, cu aceeași fascinație, descopeream cifrele înfrățite în numere și literele înflorite-n cuvinte.
Filmul se numea Jungla tragică, iar întunericul nopții înstelate, care ne mângâia ochii, precum și pământul bătătorit din curtea școlii, pe care, ziua, încingeam nesfârșite partide de fotbal, acoperit acum cu rogojini protectoare, ne asigurau confortul pătrunderii într-un teritoriu nemaiîntâlnit până atunci. Eram și noi, după cum se vede, beneficiarii acelei „caravane cinematografice”, pe care, aveam să aflu mai târziu, un cunoscut prozator român a înălțat-o în file de carte.
Fascinația trezită în mintea și sufletul copilului care eram atunci de imaginile incredible ale junglei fremătând pe un umil perete ce vălurea un alb aproximativ, emoția contactului aproape fizic cu vegetația aceea luxuriantă, agățată ca o iederă de lumini și umbre pe verticala coșcovită ce închipuia ecranul cinematografic, nu vor putea fi întrecute de niciun supertehnologizat film de azi.
Acum, în Avatar, a fost nevoie de minunile tehnicii, pentru a fi „transpuși în cadru”, pentru a respira și noi, spectatorii, odată cu lumea din Pandora, planeta pierdută într-un univers la fel de misterios ca tot ce ne înconjoară de mii de ani ; atunci, filmul al cărui subiect l-am uitat, rămânând doar un „conținut” de imagini, proiectat de un aparat cu bobine sfârâitoare și frecvent întrerupt pentru relipirea peliculei, cu imaginile sale șchiopătând prin ridurile peretelui, umaniza într-un mod natural, liniștitor, distanța dintre noi și ecran, fără ochelari speciali și sonorizare copleșitoare. Nici sala de proiecție de acum, garnisită cu toate atributele civilizației, cu fotolii conforabile, în care popcornul și băutura însoțitoare întregesc plăcerea vizionării, nu mi-au șters din memorie imaginea nopții în care, câțiva noctambuli dintr-un sat adormit, copleșit de grijile zilnice, urmăreau fascinați peregrinările misterioaselor personaje printr-un labirint vegetal nesfârșit. Cerul înstelat de deasupra noastră și câte o boare de vânt nocturn, un lătrat de câine sau țipătul vreunei bufnițe ne asigurau cei 4 D, intrând împreună cu noi într-o lume ce ne devenea familiară, deși se afla la capătul pământului.
Spre deosebire de filmul de acum, cu coloritul său mirific, jungla de atunci se îmbrăcase în alb-negru, dar asta ne dădea nouă șansa de a pune, așa cum doream, după puterea imaginației fiecăruia, culori pe copaci și liane, pe hainele oamenilor aflați în perpetuă frământare, pe cerul ce se zărea printre spărturile crengilor.
Îndepărtata și nepătrunsa junglă amazoniană se metamorfozase în pădurea noastră de la marginea satului, cutreierată de atâtea ori cu prietenii, în căutarea unor animale la fel de fabuloase precum cele din Avatar, chiar dacă, pe la noi, se numeu arici, vulpi sau bursuci. Lipsiți de detașarea și rafinamentul devoratorilor de ficțiuni cinematografice, noi, cei de atunci, nu puteam ieși din lumea mișcătoare de celuloid, încât și drumul până acasă, după dezamăgitorul și enigmaticul „the end” final, era tot o parcurgere de junglă, dar nu tragică, ci misterios-prietenoasă. Așa cum, și razele anemice ale lanternelor noastre, care spărgeau cu greu întunericul amplificat de negrul pământului și al gardurilor ce străjuiau un labirint de ulițe, erau, pentru noi, asemenea petelor de soare ce răzbăteau prin hățișul junglei.
Urmărind personajele din acest nou Avatar, mă gândeam că, dacă vreunul dintre eroii în minunata lor piele albastră, s-ar fi reîncarnat pe peretele școlii de acum peste cincizeci de ani, nicio operațiune de salvare nu l-ar fi putut readuce alături de noi, pe ulițele satului, așa cum ne însoțeau acele figuri pierdute demult în negura vremurilor. Animația din Avatar, care niciodată nu va putea bate umanul, îl va ține totdeauna departe, în lumea de ficțiuni cinematografice atât de meșteșugit alcătuită. De unde se vede că magia făurită de imaginația copilăriei nu poate fi egalată de reconstituirile lipsite de fiorul vârstei de-o seamă cu visul.
Poveștile au timpul lor pentru a ieși în lume, în filme sau în paginile cărților, și nimic nu le poate înălța, în absența firescului, până la statura privitorilor pentru care își deapănă firul.