Mihnea Bâlici, cel mai nou redactor şef al revistei Echinox, reîntinerită la o vârstă venerabilă, e încă student la Facultatea de Litere din Cluj. Debutează acum cu o plachetă de versuri pusă sub un titlu, la prima vedere şocant: Cazzo, coborât totuşi, mai nou, ca şi anglo-americanul fuck, la o cotă mai scăzută de vulgaritate: ceva de genul „drace!” „la naiba!”, „rahat”, „nenorocitule!”…, – şi nu „p… mea”, ca în vremuri mai necioplite. Se relativizează (cum se vede/aude) şi vocabularul curent, ce nu mai e, astăzi, doar unul ce „cartier”, de „băieţi de băieţi”, ci îşi face loc şi în noile „saloane” mai democratice.
Când am văzut acest titlu, recunosc că am fost un pic surprins, deşi sunt un cititor destul de vechi de „poeme invectivă”, fiindcă urmărisem câteva comentarii inteligente semnate sub numele Mihnea Bâlici; glose de om cultivat, doar uneori cam părtinitor-generaţionist, căci lăuda şi destule versuri mediocre ale unor confraţi de ultimă oră, tipăriţi generos la tânăra editură OMG (desigur, O, my God!), deschisă spre practici textuale în pas cu vremea. Credeam că se reia, ca un ecou avangardist îndepărtat, titlul revistei adolescenţilor de la Alge, din anii ’30, care sfidaseră bunele moravuri burgheze cu numele revistei lor de scandal programat: P…
Dar greşeam: recent proclamatul „tânăr poet al anului”, compune nişte texte pentru care cuvântul slobod din titlu devine emblema unui univers uman care-şi trăieşte dramatic maginalitatea, marginalizarea, excluderea. O face, de fapt, fără gesturi spectaculoase de revoltă contra condiţiei precare a oamenilor din jurul său, mai degrabă înăbuşit, protestul verbal concentrat în vorba italienească nu mai are, prin uzul (şi uzura) curente, violenţa originară. Textele din această cărticică sunt, ca formulă, un soi de mici reportaje evocând momente din biografiile unor emigranţi români plecaţi în Peninsulă, interferente însă cu biografia autorului, mai ales cu anii adolescenţei sale: părinţi, ori prieteni apropiaţi ai familiei, puşi în „situaţii poetice” (fiindcă şi aici, ca mai peste tot în poezia recentă, metafora şi simbolul apar doar punctual), aşa-numitele „corelalive obiective”, cu mici dezvoltări epic-evocatoare. Cadre de viaţă rurală (sau urbană, pentru spaţiul italian), modeste toate, în care se reţine precizia detaliului, dar şi o anumită atmosferă marcată sentimental: este, numit în efigie, acel „moment de anonimat, când te confunzi cu peisajul”; iar o astfel de contopire transpare peste tot. Nostalgia locurilor natale (pentru poetul de origine moldovean-nemţeană), şi cea a înstrăinaţilor temporari sau definitivi, plecaţi în căutarea unor sorţi mai bune, impregnează toate secvenţele cărţii, în acest mod indirect, de aproximare a stărilor de spirit prin elemente de decor, cu personaje şi întâmplări mediatoare.
Conform unei convenţii cunoscute, autorul zice într-o notă că „evenimentele relatate sunt fictive” şi, desigur, că „orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare”. Aşa şi e, în fond, fiindcă ficţiunea poetică ţine, prin definiţie, de întâmplări omeneşte şi estetic semnificative, filtrate subiectiv, ce ies de sub incidenţa oricărei posibile sancţiuni ”legale”… Important e, şi în această suită de poeme, că subiectul liric/epic care vorbeşte se propune, mai întotdeauna convingător, ca exponent al unui anumit tip de sensibilitate, o voce articulată în nume propriu, ori o interferenţă de voci rostite de un eu plural, certificat aici şi formal în avertismentul de prima pagină, privind „materialul care (a) servit ca sursă de inspiraţie”, o documentare legată de emigraţia românască a acestor ani. Sunt lucruri ştiute. Iar „of”-ul, amărăciunea care companiază subtextual imaginile reconstituite în memoria afectivă se simte la fiecarte pagină. Este, aici, un soi de „dureri înăbuşite”, nu foarte departe de paginile lui Ioan Es. Pop din Ieudul fără ieşire şi, mai ales, Strada Olteţului 15, unde „viaţa se bea şi moartea se uită”, de câţiva oameni necăjiţi trăiesc şi exprimă stări asemănătoare, numai că limbajul mai tânărului poet diferă mult, punând accente de nostalgie tandru-dureroasă acolo unde confratele mai mare apăsa dramatic-expresionist asupra sentimentului damnării, cu deschideri spre metafizic, într-o atmosferă de taverna mohorâtă, absentă la Mihnea Bâlici.
Cât despre titlul îndrăzneţ al cărţii, ne lămurim citind poemul ce stă sub acelaşi substantiv provocator. Se deschide cu expresive notaţii de peisaj italian marin, periferic, eliminând explicit „Coloseumul, Vaticanul, Fontana di Trevi”, adică orice referinţă turistică reputată, reţinând decorul străzii, al localurilor populare, cu reflectorul îndreptat spre cuplul familial, al părinţilor porniţi cu planuri optimiste spre Peninsulă, imaginând, ca într-un joc virtual, o casă nouă (”proiectată de mama pe Sims”). Amintirea „prispei” din sat revine, „poveştile planează deasupra mea” – spune vocea auctorială, care se referă, tot explicit, la „succesul minuscul pe care-l numim viaţă”, cu înstrăinări inevitabile, apoi, după întoarceea în ţară a tatălui, cu mărturisirea eşecului plecării, marcată de reluarea repetatată, după fiecare propoziţie ce numea un proiect de viaţă, a cuvântului-exclamaţie devenit emblematic, cazzo. E un refren al mai multor versuri, care subliniază sentimentul ratării, cu un fel de patos amar. Momente elegiac-evocatoare se întreţes aici organic, chiar dacă abia numite uneori, cu notaţii impresioniste de viaţă cotidiană: „Când te-ai născut, mi-era frică că te ţin în braţe, un cazzo./ Mi-era groază să nu te sparg, ca pe un obiect fragil. un cazzo /…/ Spune, e o legătură între copilărie şi viaţă. un cazzo./ I-am luat bunicii un aparat de masaj. un cazzo./ Câteodată mi-e dor de Ceauşescu. un cazzo. /…/ Betoanele sparte pe bani negri în Sud? un cazzo./ ce se va întâmpla cu satul după Criză? un cazzo./…/ Ce am văzut în ochii reci ai carabinierilor? un cazzo,/ Un cazzo?/ un cazzo. / Di certo”. Întrebări fundamentale şi constatări banale se conjugă aici, modelate ritmic de obsedanta formulă a nimicului existenţial, la care se ajunge cu sudoarea frunţii, într-o lume fără orizont…
Câteva poeme ce deschid cartea se întorc spre vârsta copilăriei din sat, în micul univers care descoperă prea devreme limbajul vulgar, deprins de la oamenii mari, cu o naivitate frustă, excelent evocată – o vârstă „când ai zece ani şi înjuri doar în abstract”, când se imită gesturi şi obsesii ale adulţilor, cu descoperirea prematură a sexualităţii, în secvenţe pe care le-a trăit orice copil crescut la ţară (mai ales dintre cei „nesupravegheaţi”, lăsaţi acasă de desţăraţii vremii noastre). Sub titlul Fetiţele stă un astfel de poem cu copii ”prinşi în chihlimbarul memoriei, / ca două figuri într-un sit arheologic”, – un stop-cadru cinematografic devenit memorabil. Ceva mai încolo (vezi: Case) se propune un fel de registru de case ale satului, de la cele ţărăneşti tradiţionale, la altele mai noi, construite pe bani de către emigranţi, multe cu grădini ornamentate kitsch, apoi ale romilor, de chirpici, case abandonate la un pogrom de evreii locului; neutralitatea notaţiei e depăşită într-un final în care, de sub stratul lingvistic din nou frust şi „slobod” (marcă a „autenticităţii”!), iese la suprafaţa expresiei directe accentul dramatic, de un patos reţinut: „Acestea sunt doar câteva dintre locurile în care se poate/ locui, mânca, fute, căca, creşte copii, petrece timpul liber. / Acestea sunt casele noastre, în care iubim şi murim.” Totul e modelat în limbajul omului comun, ocolindu-se „transfigurările” de odinioară, cărora li se substituie expresiile fireşti, de fiecare zi, nu fără o undă elegiacă. De ordinului micului reportaj familial este şi poemul Ilarie, remarcabilă schiţă de portret a unui personaj reprezentativ pentru comunitatea rurală, plasat într-un mediu familial trensionat, pe acelaşi fundal al dificultăţilor, legate aici de educaţia copiilor rămaşi în ţară doar cu bătrânii casei. Frânturi de conversaţie înregistrate aleatoriu sugerează cam aceeaşi stare de inconfort existenţial, perpetuat până în pragul morţii. Pe fundalul contrastant al zilei solare, indiferente la suferinţă, sunt notate direct semnele obidei şi ale resemnării finale: „Este o zi superbă, în care plopii mângâie conturul cerului (********) Furia pe care o bresimiţim / regretul de a nu fi spus totul destul de clar (*******) / Ai dreptate, o să vină ziua morţii, iar toate lucrurile astea n-o să mai conteze (*******)/ Poate atunci o să fie dreptate (*******) // Dar pentru cine/am făcut loc// de-tâtea vieţi încoace?”. – Dozajul atent între limbajul figurat şi notaţia directă e de evdenţiat şi aici. La o cotă simiară de lirism disimulat în scenariile de viaţă cotidiană în care răssfrâgeri de amintiri din ţară se asociază decorurilor, de pildă italiene, din Civittavecchia, cu trimiteri şi spre alte spaţii geografice unde s-ar instalat românii necăjiţi, se situează poeme precum Roxana şi Costel, cu crochiuri de portrete ale unor oameni simpli plasaţi în situaţii echivalente, unde mai apar şi siluete ca a unui Culiţă, „un amărât de crimial de război”, sau o bătrână, Naşa, ajunsă badante prin Italia, ca să „şteargă babele la cur”…- ambianţe sugerând aceleaşi stări de marginalitate şi frustrare, de debusolare şi criză sufletească. „Vederea periferică” despre care se vorbeşte într-un loc e de fapt cea capabilă să se concentreze asupra întâmplării mărunte trăite intens, concret, nespectaculos”, în care se poate înscrie şi „sufletul” omului: „erau vremuri când credeam că am fost ales să văd lucruri”… Cu timpul – se notează că: „pricep cum suntem nevoiţi să trăim mai mult din gânduri”, ori: „Ne-am născut şi nu ne mai rămâne decât să uităm de noi înşine”, – din nou, viaţa şi moartea se uită… Câte o trimitere biblică – un pasaj din Credo,apare trecut într-un comentariu ca acesta, care transmite succint aceeaşi stare deceptivă profundă: ”Şi dacă toate s-au făcut şi desfăcut şi refăcut/ la voi, în bazinul dintre dealuri: mai poţi să te întorci în lume/ şi să nu devii stâlp de sare?” Ea conferă şi minima aură simbolică de natură să sporească sugestivitatea „reportajului”, în fond poeticitatea pe care prea mulţi dintre congenerii lu Mihmea Bâlici o refuză.
Altminteri, rămâne înscrisă în ”programul” tânărului poet acea „vedere periferică”, cu variante ca: „nostalgia mea e dintr-o specie inferioară”, cu concentrarea asupra periferiei, a „cartierelor mai sărace”, de factură, să-i spunem, „neorealistă”. Se conturează în toate aceste poeme şi un portret al celui care scrie – şi chiar „vede lucruri” – adică le înregistrează pe cele care spun ceva dincolo de simpla vedere, care lasă să li se vadă şi „sufletul”. Fără sentimentalisme, cum spuneam, ci cu un fel de sobrietate a compasiunii faţă de cei umili, exprimată şi într-o splendidă frază citată din Proust, care comenta nişte imagini ale lui Giotto, puse în legătură cu figura modestei fete din bucătăria de la Combray: „ Chipul lipsit de/ blândeţe, chipul antipatic şi sublim al adevăratei bunătăţi” – plasată în finalul unui poem, Excursia. Nostalgia, doar antifrastic calificată ca fiind „dintr-o specie inferioară”, e una dintre stările afective cel mai puternic infilitrate în „cadrele” reconstituite din gânduri şi amintire, ce concentrează „toate adolescenţele”, „macheta pubertăţii”, „splendoarea” rămasă vie în memorie, evocate cu un fel de discreţie elegiacă. Poetul e conştient, adresându-se tatălui în ultimul poem, Campusul, că îi adresează „versurile astea/ pe care doar tăietura le mai face versuri”; însă „tăietura” e importantă, fiindcă, efectuată în secvenţele de mic reportaj evocator, presărat cu reflecţii de ecou imediat al notaţiei, le conferă un ritm, şi el discret, însă vital pentru sugestia lirică.
Ne aflăm, aşadar, în faţa unui debut poetic demn de reţinut, care respiră, inevitabil, aerul epocii prin întoarcerea către mediul tot mai caracteristic, din nefericire, pentru actuala „stare a naţiunii”, abandonând regiunile „înalte” ale transfigurării, cu evitarea, însă, a exhibiţionismului retoric al „visceralităţii”, care mai apare pe suprafeţe destul de mari ale scrisului românesc de astăzi. Sunt de aşteptat, cu încredere, şi cărţile următoare semnate de Mihnea Bâlici.
Mihnea Bâlici, Cazzo, Editura OMG, Alba Iulia, 2022