Încântătoarea pereche campioană a dansului pe gheaţă Marina Anissina–Gwendal Peizerat, combinaţie de eleganţă coregrafică şi originalitate acrobatică, ar fi un termen de comparaţie ideal pentru priveliştea oferită de interacţiunea cuplurilor de galaxii. Dansul celor două graţioase spirale ale cuplului Arp 240, care „se ţin de mână” literalmente (vezi fotografia de senzaţie din colecţia Hubble Heritage), poate fi de ajuns de convingător în privinţa asta chiar şi de-ar fi unicul exemplu.
Deşi logică, proximitatea cerută de Holmberg (separaţia dintre două galaxii să fie mai mică ori cel mult egală cu dublul sumei diametrelor) nu este un criteriu absolut sigur în certificarea unei interacţiuni, aşa că pentru un atare diagnostic nu strică să te bazezi şi pe alte simptome: deformări, cozi excentrice, descentrarea sau explozia nucleului, inele, poduri galactice şi conducte obscure etc. Un exemplu clasic e spirala Vortex („Volbura”), M 51 în catalogul Messier, văzută perpendicular în Câinii de Vânătoare la 23-31 milioane de ani-lumină, al cărei satelit, mica galaxie NGC 5195, are deja nucleul explodat în urma forţelor mareice suferite. Nu doar că separaţia lor e minimă, însă un braţ al marelui vârtej a pătruns până în măruntaiele satelitului, făcându-l varză. Deznodământul este, de altfel, previzibil pentru toate aceste convieţuiri, ştiut fiind că principala cauză a divorţurilor e căsătoria. Năbădăile şi cataclismele se pot manifesta, însă, chiar şi la separaţii mai mari, aşa cum se întâmplă cu galaxia spirală a lui Bode (M 81) din Ursa Mare, aparent situată la 10º de steaua Dubhe (α Ursae Majoris) dar distanţată, de fapt, la 11,8 milioane a.l. Vecina ei poreclită Trabucul (M 82), cândva tot o spirală banală, a explodat şi ea, poate după ciocnirea lor într-un trecut îndepărtat, incident ce o face acum greu clasificabilă.
Convieţuirile astea cu bucluc pot da naştere unor cozi extrem de lungi cu aspect cometar ori mai degrabă de şoarece în cazul perechii de spirale cu bară Arp 242 din Părul Berenicei (290 de milioane a.l.) poreclită chiar Şoarecii, unde codoiul „masculului” a fost consecinţa coliziunii cu partenera sa – ciufulită zdravăn şi aia. Perechea Antenelor din Corbul (Arp 244) e o încrucişare de cozi arcuite simetric, ansamblul având forma literei greceşti omega.
Alteori, conflictul se lasă cu conducte sau poduri galactice. Bunăoară, podul lung de 250.000 a.l. ce leagă cuplul de spirale Arp 295 din Vărsătorul (270-295 milioane a.l.), perfect rectiliniu, partenerul vizibil din profil având şi o coadă la fel de dreaptă. În cazul spiralelor, asemenea poduri formate din prelungirea ultraexcentrică a unuia dintre braţe sunt lungi şi subţiri, comparativ cu acelea scurte şi groase dintre galaxiile eliptice. Cel mai spectaculos pod galactic este probabil Nodul Ambarţumian din Ursa Mare (412 milioane a.l.), în care ciondăneala dintre o spirală şi o eliptică galbene aflate nas în nas e transmisă şi unei pitice magellanice distante şi albăstrui, printr-o punte diafană de 325.000 a.l. La măriri mai puternice, aparentul duo Arp 194, cu un pod sfărâmat, se dovedeşte a fi de fapt un menage à trois pe terminate. Un spectacol straniu şi misterios de lumini şi umbre oferă spiralele NGC 1409 / 1410 din Taurul (300 milioane a.l.), comunicând între ele printr-o conductă de gaz obscură, pusă în evidenţă de contrast şi groasă „doar” de vreo 500 a.l. Şi e destul să presupui că de la ea s-or fi alimentând cu gaze nefacturate mii de civilizaţii pe-acolo, prin NGC 1410, ca să te apuce dracii.
Interacţiunile cele mai slabe se manifestă în deformări reciproce. Aspectul graţios de „trandafir” al perechii de spirale Arp 273 din Andromeda (300 milioane a.l.) e doar o dovadă că gravitaţia se poate lăuda cu propriile opere de artă. În cazurile extreme însă, când de la asemenea benigne „probleme de cuplu” se ajunge până la tragedii (canibalism galactic, fuziune etc.), urmarea va fi un hibrid bizar şi greu clasificabil. Galaxiile solitare cu morfologii ieşite din comun au în trecutul lor tulbure, de regulă, un divorţ sau o crimă pasională, varietatea malformaţiilor cu un atare istoric fiind atât de mare încât va necesita un capitol aparte. Însuşi Norul Mare al lui Magellan, astăzi o galaxie pitică de tip amorf, este fosila unei foste spirale reduse la bara centrală, restul fiind mâncat de Calea Lactee. Să te mai întrebi atunci de ce oamenii se mănâncă între ei de când lumea ? Precum în cer, la fel şi pe pământ.
Pentru cei încă nelămuriţi sau curioşi, dinamica împleticelilor acestor perechi de dansatori poate fi urmărită în micuţul film de animaţie Galactic Bridges and Tails realizat în 1972 de astrofizicienii Alar şi Juri Toomre prin simulare computerizată, disponibil azi şi pe internet.
Morala fabulei ? Nu vă irosiţi timpul şi sfanţii pe consultaţii la psiholog şi terapie de cuplu. Pilda perechilor de galaxii ar trebui să vă fie de ajuns.