SUNTEM CU MULT MAI PUȚIN DECÂT AM FI VREODATĂ ÎN STARE SĂ CREDEM CĂ SUNTEM

Înzestrarea naturală cu care orice om vine pe lume și care nu poate fi nici identificată și, desigur, nici măsurată de la începutul vieții este numită de către psihologi temperament. Se consideră că temperamentul este un invariabil, nu poate fi modificat, dar poate fi, într-o mică măsură, ajustat. Tot ceea ce omul devine ca adult, adică alcătuirea lui funcțională pe lumea asta ține de mediu. Este unanim cunoscut și acceptat în lumea științifică faptul că mediul bate gena.
Altfel spus, nu contează cu ce temperament vii pe lume, ceea ce vei deveni, psihologic vorbind, ține de mediul în care ai avut șansa sau neșansa de a te naște, iar ceea ce vei deveni se scrie în primii 7-8 ani de viață. Iar, când spun șansă, nu mă refer la o familie înzestrată din punct de vedere material, capabilă să ofere progeniturii totul, așa cum se întâmplă azi, mai ales în zona urbană. Mă refer la structura psihologică a familiei. Adică la echilibru. Problematicile psihologice ale mamei și, mai apoi, ale tatălui trec, vrând-nevrând, la copil. Este o transmitere inconștientă, pe care nimeni nu o poate opri sau modifica. Cele bune se duc la pachet cu cele rele. De aceea, pledez întotdeauna, în fața unei familii care cere o terapie pentru copilul ei, pentru terapia mamei – ea fiind cea care, îndeobște, în cultura română cel puțin, se ocupă de copil în primii ani de viață. Căci mediul despre care am vorbit mai sus reprezintă strict mediul mental al celor care vin zilnic în contact cu copilul, nicidecum mediul fizic. Dacă în terapie vine copilul, orice am reuși să lucrăm împreună în jurul problematicii sale este supus destructurării, căci mediul în care se întoarce rămâne neschimbat și, de fapt, acolo sunt problemele, până să fie la copil. Dacă nu rezolvi sursa – mama, tata, bunicii, după caz – nu poți rezolva nici problema copilului. Este ca și cum ai încerca să vindeci o boală contagioasă doar la un membru contaminat, restul familiei neprimind tratament. Așa ceva, pur și simplu, nu se poate.
De ce un atât de lung preambul? Pentru că mediul generic, azi, este unul profund patologic, începând cu mediul familial, trecând prin cel școlar și cel de la muncă și încheind cu cel conferit de societate în viața de zi cu zi. Mediul familial este patologic prin timpul lung de absență de acasă a părinților, prin timpul cvasiinexistent dedicat copilului, prin device-urile lăsate la dispoziția lui, prin device-urile cu care înșiși părinții se ocupă odată ajunși acasă. Grădinița este patologică prin inadecvarea profesională a educatoarelor, prin numărul enorm de copii dintr-o grupă, prin lipsa de structurare potrivită a programei educaționale, de altfel, la fel ca la școală. Școala – de orice nivel – este contaminată, de mai bine de un sfert de secol, de incompetența crescândă a legiuitorilor, de incompetența unor cadre didactice, de incapacitatea profesorilor competenți de a se lupta cu incompetența majorității. Locul de muncă este și el patologic măcar prin intervalul orar dedicat muncii, care mușcă serios din timpul pe care părinții ar trebui să-l petreacă cu copilul, prin modul de ierarhizare a relațiilor de muncă, prin modelele relaționale stabilite de angajator ș.a.m.d.
De-a lungul a peste 30 de ani, viziunea asupra școlii și chiar a vieții s-a schimbat radical. Încet-încet, nu s-a mai pus niciun preț de calitatea cunoștințelor absolvenților și pe calitatea integrării acestora, așa încât discursul elevilor, azi, a devenit „învăț un milion de lucruri care nu-mi vor folosi niciodată”, ceea ce este, desigur, terifiant de deviant, ca idee despre la ce este bună școala, ca raportare la ideea de școală. Pentru majoritatea, școala este doar un parcurs necesar pentru a ajunge la o țintă despre care mai niciun elev (și niciun părinte) aproape că nu știe nimic. Pentru ei, nu contează ce deprinzi în școală, contează doar să intre în posesia actului de absolvire, de orice grad ar fi el, pentru că doar acesta îți dă dreptul de a merge mai departe. Nu contează spre ce; contează ca, la final, în mapa personală să existe cât mai multe diplome de absolvire, capabile să acopere cât mai multe potențiale necesități. Căci nu se știe niciodată-n viață la ce ți-ar putea folosi un certificat de cursuri de o lună sau de trei, important e să le ai, pentru a le putea extrage din mapă, dacă nevoia se ivește. Așa că nicidecum nu se poate vorbi despre ceea ce, sforăitor, clamează mai marii ministerului învățământului, adică centrarea pe nevoile elevilor. Dacă i-ai întreba, niciunul n-ar ști să spună, concret, la ce nevoi se referă cele pe care, discursiv, le tot proclamă. Forme fără fond, cuvinte contextuale al căror înțeles autentic nu este trecut prin filtrul rațiunii nimănui dintre cei care le rostesc public, fiindcă rolul lor este acela de a spune chestii minunate, nicidecum cu sens. Și totul se oprește la a le rosti, căci, în act, lucrurile se diluează până la dispariție: o sumă de activități bifate pe hârtie.
Și cum ar mai putea asimila mintea copiilor informațiile și cunoștințele pe care școala le-ar putea livra în condiții favorabile, dacă acestea ar exista? Mintea copiilor noștri, azi, nu mai este capabilă să se „formateze” pe modelele educaționale, oricât de mult le-am reforma, din simplul motiv că device-urile au structurat mintea lor în cu totul alt fel decât mintea căreia i se adresează reformele din învățământ. Nu avem un model mental al noii structurări, dar se văd cu ochiul liber o mulțime de caracteristici, la fel cum multe altele pot fi deduse logic și fără greș.
Printre aceste caracteristici, la o enumerare rapidă și fără pretenții, aș pomeni lipsa de toleranță la trecerea timpului (altfel spus, lipsa răbdării), incapacitatea de atenție concentrată potrivită, ca timp, fiecărei vârste, o capacitate de abstractizare dusă până în patologic, prin confuzia dintre virtual și realitate, creșterea subiectivismului, paralel cu scăderea capacității de a fi obiectiv, lipsa interesului pentru fenomenele aparținând vieții de zi cu zi, devenite total neinteresante comparativ cu trăirile pe care virtualul le suscită, lipsa de realism a așteptărilor, lipsa capacității de a interoga lumea și pe sine… etc. etc. etc.
Toate acestea subîntind un alt fel de spațiu mental, topografia lui fiind radical diferită de cea pe care majoritatea o are ca reprezentare. Mă rog, cei care dețin o astfel de reprezentare, căci mulți nu au niciuna. Pentru extrem de mulți, cuvântul psihic nu definește nimic, nu are nicio reprezentare, nicio imagine mentală, este doar ceva ce avem cu toții și atât. Spațiul mental la care mă refer, survenit ca urmare a tehnologizării vieții și a lumii, este unul – oricât de bizar ar suna – disfuncțional, căci el este cel care împiedică adaptarea copiilor la viața-așa-cum-este-ea. Adaptarea la viața-așa-cum-a-devenit – cum spuneam, patologică – este instantanee și nu implică altceva decât simpla creștere; însă viața sănătoasă, viața normală, care are o dialectică a ei neschimbată, este cu totul altceva decât ceea ce-și imaginează tinerii sub 40 de ani că ar fi.
Este o datorie a mentalității oricărei contemporaneități să creadă despre sine, vanitos și infatuat, că este reprezentanta unui de necontrazis progres în raport cu generațiile trecute, de aceea este atât de dificil de văzut și de acceptat că zilele vieții noastre nu sunt altceva decât un regres major față de cele ale părinților și bunicilor noștri. Nu, tehnologia nu dă măsura altui progres decât al ei înseși, nu și al transformării noastre în ceva mai mult decât generațiile trecute.
Din contră, suntem cu mult mai puțin decât am fi vreodată în stare să credem.