În iureșul de romane actual, care dezvelește forța creatoare a unei generații eliberate de mai multe decenii atât de cenzuri ideologice, cât și de altele, economice, romanul și-a diversificat formele și mizele, recuperând ce era de recuperat, compensând ce socotea că trebuie compensat și avansând pe propriile căi după cum îi vine mai bine. Noul roman al lui Gabriel Chifu, Marea carte a uitării, se recomandă, în subtitlu, ca fiind Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar, așadar o operă de ficțiune scrisă în cheia verosimilului și a plauzibilului, în proximitatea unei realități imediate. Scris în marea tradiție a prozei obiective, cuprinzând povestea – întinsă pe vreo șase decenii, din toamna 1961 până în toamna 2004 – a mai multor personaje din familii aparținând aceluiași mediu dintr-un oraș de la Dunăre, acest roman amintind de modul de a lucra al lui John Dos Passos din trilogia S.U.A. (prin urmărirea în paralel, persuasiv, a mai multor destine) se dovedește creația majoră a unui prozator tot mai important de la o carte la alta.
De la bun început, Marea carte a uitării se înșiruie, prin titlu, într-o serie de opere așezate, deopotrivă, în raftul cărții cu majusculă: Cartea neliniștii de Fernando Pessoa, Cartea de nisip de Jorge Luis Borges, Cartea râsului și a uitării de Milan Kundera, Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian, Cartea numerilor de Florina Ilis. Punerea sub semnul ideii de carte a unor romane și culegeri de povestiri nu este decât semnul conștiinței apartenenței la o tradiție ilustră, cea luminată de Biblie, Marea Carte. Evrei, creștini și arabi aparținem civilizației Cărții, căci peste orizonturile lumilor noastre fratern-tensionale străjuiește Cuvântul divin transmis în expresie scrisă. De aceea, atunci când un autor vizează o construcție epică de mare complexitate și intensitate – nu neapărat și de mare întindere cantitativă, dar, firește, și atunci – umbra Marii Cărți, fie că autorul este conștient de asta, fie că nu, se întinde secret-amniotic asupra întreprinderii respective, iar autorul se plasează, că o dorește expres sau numai o intuiește difuz, într-un orizont al Mărturisitorului paradigmatic ce pune în contact lumea cu transcendența.
În Marea carte a uitării Gabriel Chifu – ajuns la un număr redutabil de romane, a căror pondere pare să prevaleze deja asupra poeziei scriitorului, ce se definește tot mai mult ca posesor al vocației epice de lung parcurs –, genul sagăi familiale și comunitare se ivește într-o ilustrare cristalină. După trilogia S.U.A. de John Dos Passos, Pe Donul liniștit de Mihail Șolohov, Familia Thibault de Roger Martin du Gard, Familia Budenbroock a lui Thomas Mann, după Marin Preda cu Moromeții și vastele arhitecturi narative ale lui Petru Dumitriu – Cronică de familie și Colecția de biografii, autobiografii și memorii contemporane –, după Dinastia Sunderland-Beauclair de Vintilă Corbul, Marea carte a uitării pare să continue evoluția unui subgen al romanului încărcat de prestigiu. Este vorba, în primul rând, de calea „regală” a prozei obiective, cu un narator atotștiutor, relatând calm, măsurat, ce se petrece cu oamenii despre care scrie, în realitate dar și în sufletele acestora. Volumul este, pe de altă parte, o poveste cu eroi multipli, ambientată la Dunăre, într-un oraș cu nume latin (Ocasum, devenit Eratiu Mare), în jumătatea de secol care începe cu anii 1960 și vine până în prezent, nu fără a trimite și la istorii mai vechi, interbelice.
Întreaga carte pare că stă sub semnul turghenievian al sintagmei „părinți și copii”, deși prin prezențele tinerilor continuă inițial o linie care îmi amintește de romanele liceanului și studentului Mircea Eliade, cu imberbi animați de radicalisme ori de năzuințe felurite, hazardate, pe fundalul sălbăticiei dictaturii roșii revărsate cu grave consecințe asupra părinților proprii. Nu sunt, de astă dată, nici cireșarii, nici prietenii romantici din La Medeleni, deși, ca și acolo, despărțirea lor de vârsta infantilă este urmărită de la un an la altul. Cât despre complicațiile sociale și pasionale ale părinților, ele amintesc parcă de fabulosul microroman Duelul de A.P. Cehov, unde problemele de cuplu interferează cu aspectele sociale ale vieții; dar și de Donul liniștit, unde peripețiile foștilor consăteni reverberează, în cele din urmă, asupra întregii Rusii căzăcești prinse în Revoluția Roșie și în Războiul Civil. Cât despre modul cum iubirile între familii prietene se metamorfozează și schimbă destine, gândul te duce la dialectica subtilă și atroce din romanul lui Choderlos de Laclos, Legături primejdioase.
De fapt însă, poate părea straniu sau nu, romanul lui Gabriel Chifu, cu explorarea atâtor destine din orașul dunărean Ocasum (Eratiu Mare/ Chindia Mare), prinse în transformarea socialistă a societății românești postbelice și mergând până dincolo de revoluția din 1989, pare să aparțină unei anume tip de frescă, deopotrivă reprezentativă pentru un fragment de societate și pentru un mănunchi de familiari, unii dintre ei fiind înrudiți (ca în Familia Thibault de Roger Martin du Gard sau în Marile familii ale lui Maurice Druon). Autorul Marii cărți a uitării scrie eliberat de parti-pris-uri ideologice, acoperind în cronica sa vreo șase decenii de viață contemporană postbelică. Turnători și securiști, doctori și profesori, politruci așezați de Partidul Unic la vârf de regiune, ei se lasă traversați de marile și mai micile schimbări de macaz ale regimului politic. Viețile lor se curbează sau chiar se curmă în împrejurările unei vieți provinciale, identificabile și amplasabile în zona Munteniei dunărene și a Olteniei, într-un Sud românesc de care, literar vorbind, s-au mai ocupat și alți scriitori, de la Marin Preda la Dinu Săraru, fixându-i o anume fizionomie beletristică, alături de Marin Sorescu în poezie (cu ciclul La Lilieci).
Oarecum altfel decât în romanele sale anterioare, de astă dată Gabriel Chifu izbutește nu doar să se situeze la o anume distanță de protagoniștii săi, urmărindu-le implacabil destinele, ci și să găsească o expresie stilistică de o simplitate reverberantă, în fraze sobre, decantate, „clasice”. Această marcă a abordării sale denotă o luare în stăpânire matură a mijloacelor de expresie artistică prozastice și, totodată, ralierea la o tradiție atică a scrisului în proză. Pe de altă parte, se cuvine observat că, asemenea picturii, unde compozițiile ample, cu personaje multiple, necesită resurse de mai mare anvergură și complexitate decât portretele sau scenele cu puțini protagoniști, compoziția și conducerea story-ului pe mai multe paliere, cu o bogăție de caractere (ce nu se aseamănă unele cu altele), în conformitate cu niște ițe de destin dintre cele mai felurite, nu este la îndemână și constituie un prag calitativ. De adăugat că personajele sale negative sunt, ele însele, ingenios motivate, nefiind vorba, în esență, despre niște „răi”, ci mai degrabă, fie de împrejurări nefericite care au constrâns la decizii fără ieșire (Slobodan Stoianovici), fie de o tinerețe „furioasă” – în maniera celor din free cinema, dar înțelegând eronat protestul și libertatea interioară în raport cu establishment-ul (Bebe). De aceea, asemenea apariții reprezintă inovații în tipologia personajului romanului românesc contemporan, marcând un succes indiscutabil al scriitorului.
Există, desigur, și personaje luminoase, cum este tânărul inginer care vrea să plece în lumea liberă (Mateiaș). O arhitectă cam nefericită, migrată spre București, un băiat traumatizat care se repliază într-o viață rousseauistă, în natură, cât mai departe de oameni, găsindu-și pacea interioară într-o existență aproape izolată, la țară, sau artista vizuală protejată de tatăl ei și trecută de cealaltă parte a Dunării, hotărâtă să se lepede de privilegii pentru a se valida valoric prin ea însăși nu pot decât să stârnească empatie la lectură. Dar asemenea apariții, privite în desfășurarea amplă a vieții lor nu sunt, cum se poate deduce și din cele de mai sus, simplificate neplauzibil, „confecționate”. Ele evocă mai degrabă câteva moduri în care feluriți inși sensibili, intuitivi, dar și vulnerabili au căutat să facă față, nerăzvrătindu-se, ci acomodându-se fiecare după puteri, constrângerilor istorice ale unei societăți opresive. În acest sens, Gabriel Chifu pare să fi pus în joc o cunoaștere de finețe a naturii umane, atent la ce se întâmplă cu aceasta în contact când cu vicisitudinile, când cu șansele venite dinspre împrejurările sociale dintr-o etapă istorică greu încercată.
Naratorul nu insistă pe ambientare. Cu câteva excepții de detaliu – o faleză a Dunării, un monument, o privire fugară asupra Belgradului, o citadină americană, californiană etc. – geografia sa literară nu distrage de la evenimente și nu devine pensulare de dragul pensulării. Aproape auster cu acest sud abia schițat, Gabriel Chifu se arată, în schimb, mult mai meticulos când vine vorba despre surprinderea dinamicii interioare a siluetelor care îi populează romanul. Aceasta este surprinsă, în principal, atât prin evocare indirectă de vocea atotvăzătorului romancier, cât și prin parafrazarea oralității interioare a celor explorați. Iar dacă secvențele de dragoste fizică sunt evocate cu o anume pudoare, în schimb cuvintele tari nu lipsesc cu totul, punctând neechivoc caracterizări ale unora pe seama altora.
În fond, romancierul se dovedește aici un moralist. Dar nu unul din stirpea binecunoscută a lui Slavici, ce arăta cu degetul și sublinia prin vocea câte unui actant care poate fi morala – de tip Biedermeier/ victorian – a poveștii relatate, ci unul discret, apăsându-și parcă, meditativ, degetul pe buze într-o postură aproape similară cu cea a statuii lui Ovidiu de la Constanța. Ar putea fi, la urma urmei, o formă de stoicism această contemplare, aparent senină, a vieții mai multor oameni mai mult sau mai puțin apropiați, evocându-se întâmplări cvasi-reale petrecute într-un oraș cvasi-imaginar. În loc de comentariu sunt lăsate faptele să vorbească. Sentimentul de „bâlci al deșertăciunilor” à la Thackeray nu este departe, el planează peste o lume viguros prezentată, memorabilă, în Marea carte a uitării.
Un cuvânt despre finalul care, aidoma unei narațiuni polițiste de Agatha Cristie, reunește supraviețuitorii unui periplu epic în cursul căruia unii dintre cei de la început au expiat; nu fără o lovitură de teatru cu rol de declic nu atât al unor noi fapte, cât al unei modificări de angulație narativă. El pare pus sub semnul filosofiei Ecleziastului și include, în sumbra sa prevestire resemnată, și personajul întruchipat de cronicarul nevăzut. Acesta glosează: „Astfel se încheie un capitol sau poate doar o pagină din marea carte a uitării.// Uitarea este stăpâna, regina acestui tărâm al oamenilor. Uitarea, care aduce cu sine, totdeauna, neantul și-l coboară peste lume, biruind-o”. Fără iluzii, cel ce vorbește știe prea bine: în pofida strădaniei de a imortaliza prin scris destinele personajelor sale, aidoma lor, și el va fi, în cele din urmă, supus uitării, târât în neant, în bruiajul anonim al istoriei ocultate… În fundal răsună parcă și hohotul sarcastic și, totodată, autocompătimitor, al lui Cioran. Doar atât că „neantul valah” ilustrat pe parcursul paginilor prin numeroase exemple rămâne doar o mostră pentru neantul universal, iar romanul lui Gabriel Chifu nu este o mare carte a uitării, ci tocmai contrariul, ceea ce talentul și perseverența unui autor de calibru pot desprinde din amnezia ce tinde să se afirme ca eternă și universală.
Gabriel Chifu, Marea carte a uitării, București,
Editura Cartea Românească, 2022, 582 p.