Ies în aerul dimineții. De peste drum îl aud tușind, apoi îl văd pe vecinul meu umblând prin curte, mă vede și el, ridic brațul în semn de salut.
− De la ce o fi fost bubuitura?
− Dă-te-ncoa să vorbim, îmi zice.
Traversez, deschid poarta și intru. Pe măsuța de sub dud are o cafea.
− Imediat vine și pentru tine o cafeluță. Hai, Mărie! strigă întorcându-se spre fundul curții unde este bucătăria de vară.
− Cred că nici nu se luminase bine de ziuă, spun, am auzit… dar năprasnică, nu glumă.
− De la Ulică, șoptește arătând cu capul înspre locuința din spate. Ce crezi? de la aragaz, de la butelie. Suferă de almaizăr, săracu’, mai încurcă el lucrurile dar asta a fost prea de tot.
− Almaizăr? Ce e ăla?
− Alzheimer, îl corectează soția apropiindu-se cu cana de cafea aburindă.
− Dar el a pățit ceva? întreb privind când la unul când la celălalt.
− N-a pățit nimic, răspunde femeia, dar camera e țăndări și era să ne dărâme și pe noi. Am alergat, își scutura molozul din păr, se uita și nu înțelegea nimic. Băiatul lui ar trebui să vină mai des sau să-l interneze, cu boala asta nu e bine să mai fie lăsat singur.
− De trezit mă trezisem dar eram încă în pat, adaugă vecinul. Ce bubuitură, ce bubuitură! Sări, nevastă! am zis, că ne-au dat lovitura la beci. Eu cu gândul tot la beci. În sfârșit, e bine că n-are el nimic. Apropo de beci, că te prinsei, îmi zice luându-mă de cot, hai să-ți arăt cele mai noi scule, marfă lux.
Direct sub casa mare, coborâm șirul de scări. Ușa grea se deschide cu scârțâit. Se întinde și aprinde lumina: pe o parte și pe cealaltă, pe stative speciale, mai multe butoiașe.
− Astea sunt! zice mândru.
Înaintăm în răcoarea încăperii cu tavan jos. Vasele sunt numerotate, au și etichete pline cu tot felul de date. Mă uit de aproape: Pară, an secetos.
− Asta e farmacia mea: rachiu a-ntâia, zice râzând cu ecou.
− Și notările?
− Bineînțeles… Am totul la zi și pe ani, cu scrupulozitate de istoric că altfel o dau în bară. Aici e cercetare științifică, nu mișcare de amatori. Deci hai să cercetăm, dar fii cu luare-aminte că am să-ți dau și pentru acasă de probă.
Ne oprim din loc în loc, țoiul spânzurat de ață este scufundat, sunt îndemnat întâi să adulmec aroma apoi să beau. Ce mai, a trebuit să gust din toate. În fund de tot o măsuță și două scaune ce par că ne așteaptă. Ne așezăm.
− Care e secretul, întreb, încercând să-mi răcoresc cavitatea bucală.
− Țâța, țâța, că după tot procesul de fabricație rachiul trebuie întors la mama lui natură să mai sugă nițel din doaga de stejar, că și aici e o artă… Am omul meu, ehei, sus spre munte, care mă aprovizionează cu viori de astea, că eu viori le zic nu butoaie.
Ne despărțim promițându-i că o să-mi achiziționez și eu o „vioară”… Ocazia s-a ivit mai curând decât mi-aș fi dorit, așa că într-o zi, iată-ne călărind bătrânul lui Aro. Am trecut de Pitești, am luat-o pe firul râului Doamnei în sus, spre unul dintre satele de dogari. I-am găsit muncind din greu. Vocile noastre încearcă să acopere zgomotul mașinilor de tăiat, de rindeluit. Privesc cu coada ochiului la lucrători, angajați – îmi zic – cu ziua. O figură îmi pare cunoscută. Îmbrăcat în haine ponosite, cu fața buhăită, pe cap cu un fes murdar tras până peste ochi. Mă apropii de el.
− Ioane, tu ești, mă?
− Parcă și eu vă cunosc, dar nu-mi dau seama…
− Măi, te-am văzut la mânăstirea Frasin, erai călugăr acolo. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Te-ai întors în lume?
− Doamneee, mi-am amintit de dumneavoastră.
Ne dăm mai într-o parte.
− Atunci, după ce ați plecat am avut numai necazuri, îmi zice, mi-au zis să-mi fac bagajele și să plec, cu niciun chip nu m-au iertat. În lume… M-am întors în lume… Am venit la mine acasă, unde să mă duc? Mă țin oamenii ăștia mai mult de milă.
Călătoria la mânăstirea Frasin am făcut-o în urmă cu mai bine de un an împreună cu niște prieteni. Am pornit cu noaptea în cap. Era o duminică de toamnă târzie, neguroasă și friguroasă. Ghid urma să ne fie cineva căruia ceilalți îi ziceau domnu’ colonel. Din Râmnicu Vâlcea s-a alăturat și el micului nostru grup. Dacia Nova, noul model românesc de autoturism, și-a văzut temeinic de drum, așa că am prins răsăritul soarelui exact când intram pe poarta mânăstirii. Am zis răsăritul soarelui pentru că acolo în munte, spre surprinderea noastră, ziua chiar se arăta a fi însorită și caldă. După numărul mare de mașini parcate peste tot mi-am dat seama că, la fel ca noi, era multă lume venită. Am fost bine primiți: Domnu’ colonel în sus, Domnu’ colonel în jos, alergau gazdele noastre ca furnicile. Noi, doar, având grijă să descărcăm într-un loc bine dosit, indicat de însuși economul mânăstirii, cele câteva lăzi de sticle cu băutură: coniac și lichioruri fine − darul nostru pentru ei. Apoi am ieșit cu toții în curte și, pentru o primă impresie am luat-o în lungul aleii. Pășeam ceva mai în urma lor și am remarcat un tânăr călugăr care se cam ținea după noi.
− Doamne-ajută! am zis privindu-l, gândindu-mă că într-o mânăstire aceea ar fi cea mai potrivită formulă de salut.
− Ajută – ajută, mi-a răspuns, dar ce-ați adus ați lăsat ălora. Credeți că noi cei de jos o să gustăm vre-un strop din băutura aia?
− Cum, nu se împarte frățește tuturor?
− Nici gând, de-abia ajunge burților lor groase.
− I-auziți, am strigat, domnilor, părintele are o vorbă cu noi.
S-au oprit și s-au dat lângă bărbatul în haine negre.
− Nu sunt părinte, a zis el, sunt frățior, Ion mă cheamă.
Eu am mers înainte pe alee. În fund, dincolo de gard, se vedea pădurea, apoi ceva mai jos câteva șiruri de cruci. Am împins poarta, am continuat să calc peste frunzele proaspăt căzute și am intrat în cimitir. Crucile, frumos aliniate, erau din piatră, mici, simple, văruite proaspăt. Mi-am dat seama că era cimitirul lor, cimitir de călugări. Dedesubt începea valea învăluită în ceață.
După slujbă, toată lumea a fost poftită la masă. Mestecată cu făcălețul uriaș legat de sus de grindă, mămăliga era gata cu… dezlegare la pește, cu tot. Grupul nostru a fost invitat să ia masa în sala de protocol. Am mâncat și mai ales am băut din vinul din producția proprie, economul însuși ne căra cu carafa pântecoasă.
− …Părinteee… că n-am venit să ne îmbătăm…
De la o vreme, vinul mânăstiresc, negru, gros, parfumat i-a cam încălzit și dezlegat limba tovarășului de lângă mine:
− Hăhă, ce-mi mai vine să râd… Mă gândesc cum o fi arătat Înalt prea Sfinția Sa umblând cu ATV-ul printre munți, prin rezervația naturală, pe el doar cu chiloții-bermude, hăhăhă…
Ne-am uitat unii la alții. Călugărul, șef cu economia mânăstirii, în picioare, tocmai da peste cap un pahar. Și-a șters mustățile și barba:
− Ce vreți să spuneți?
− Și cică, a continuat amețitul, aici ăi mari trăiesc în condiții de lux. Păi nu?!… Gresie, faianță, încălzire centrală… Și restul… vai de mama lor! Nedreptăți și iar nedreptăți, muncă pe rupte, camere sărăcăcioase și paturi cu purici. E corect așa?! Cum e, domnule, să îngenunchezi pentru rugăciune pe gresie… Păi te mai crede Dumnezeu? Hăhă… Încălzire centrală, gresie și… și să-ți ștergi mucii de faianță… Ooo!…
− Domnule colonel, se repede călugărul cu ochi scânteind de mânie, Ion v-a spus toate astea. Ion v-a spus, că v-am văzut cât ați stat acolo cu el de vorbă.
I-am lăsat și am ieșit, afară oamenii începuseră să plece, alergau spre mașini.
− Știți cumva cu cine ar trebui să vorbesc ca să rămân peste noapte la mânăstire?…
Am ridicat din umeri.
− …Că eu de-abia mâne am mijloc de transport.
− Omule, chiar nu știu. O fi cineva în pavilionul ăla, l-am îndrumat, că acolo par a fi niște birouri, poate găsiți înțelegere.
Bărbatul a plecat cu pas greoi, după el aproape târând o raniță jerpelită.
M-am așezat în margine pe o bancă. De după colț, în haine soioase, s-a ivit un călugăr bătrân. Mergea șchiopătând, cărând o găleată cu apă. S-a oprit − pe perete era o icoană înfățișând-o pe Maica Domnului cu Pruncul − a pus găleata încet jos, s-a închinat de câteva ori apoi și-a văzut de drum. Tot căra apă să curețe veceurile din curte. Odată, când a ajuns în dreptul meu, m-am ridicat:
− Sărut mâna, părinte!
− Mergi cu bine, taică, mi-a răspuns cu glas stins.
− Nu… că vream să vă întreb… Vreau să vă întreb… Un om de aici de-al mânăstirii ne-a zis că o duce tare greu. Este oropsit. Este pus la munci grele. Ne-a zis și de alte și alte mizerii la care sunt supuși unii dintre dumneavoastră. Iar șefii huzuresc și se plictisesc de atâta bine. Așa să fie părinte?
− Taică, să ne rugăm pentru ei, să ne rugăm Domnului nostru Isus Cristos, pentru toți să ne rugăm, precum și noi iertăm greșiților noștri.
− Adică să închidem ochii la ticăloșii, părinte?
− De, taică, de, omului aceluia de care zici, puțin egoism nu i-ar strica. Decât să umble cu pârâciunea, mai degrabă să se îngrijească să facă ascultare. Să se smerească. Să îndure și iar să îndure. Că la închisul zilei și la sfârșit de tot, când s-o trage linia cu atât rămâne.