pe terasă
eu stau pe terasă dar cineva ar putea să considere
că stau la marginea cerului
și mă căznesc să scot apă dintr-o fântână închipuită
și dacă undeva e un lunetist
ce-abia așteaptă să fac o mișcare greșită
și pleosc să scap găleata în iarbă
în timp ce mă prăbușesc
eu stau pe terasă dar unii ar putea să declare
că statul degeaba e un mare păcat
că merit să fiu împușcată având în față trandafirii mei roz
și dalele pe care se târăsc înainte de ploaie
umbrele norilor
măcelarul
în cele din urmă un gând ne va roade
și celălalt va-nnopta în propria carne
precum somonii își încheie-n amonte socoteala cu viața
așa și noi oamenii
dar cine pune laba pe noi și cine
își umple stomacul cu fricile noastre
ah cine ascute frigul și face săbii din el
și-apoi în văzul neprihăniților ne taie cuvintele
cum taie mușchiul de vită un măcelar priceput
ce de păsări
atât de repede se macină ziua
și-n umbra ei zdrențuită doar vântul se-ntinde leneș pe dig
pe nevăzute se scutură viața și până spre dimineață
alt cer ne crește sub tălpi
o cât de clar
se-aude mâna Domnului tăind răsăritul
și ce de păsări ni se întorc în inimi acum
nu cu inele pe piciorușele gingașe
ci cu steaguri de biruință
duminică de octombrie
un lan în mijlocul căruia macii s-au scuturat
și coasa nu mai culcă spice de grâu numai nori
un fir de-a lungul căruia pășesc timorată
și-atât de ușor pot confunda mersul meu
cu mersul lui Dumnezeu
o liniște care mai mult ne îndepărtează
decât să ne lege
un foc în care stările pot fi desenate
cu vârful cuțitului
duminica în care motanul nebun
sună iarăși din clopoței
și urechea mea deslușește un nou tril al morții
sau poate al unei vieți
pe care nu mi-a fost dat s-o încep
în așteptare
vai cât a trebuit să aștept
ca drumul să se întoarcă de unde nici n-a pornit
o cât a trebuit să-mi împrumut frumusețea
negustorilor de cuvinte
cum n-au înțeles ei o iotă din soarele ce i-a îmbiat
lumină din lumină mi-e clipa și iată
că gura mea e candela de aprins la ceas de necaz
din piatră în piatră se scurge numele meu
și nu obosește și nici nu se mânie
și nici nu se clatină
ci doar se face mai mic tot mai mic
așa încât ca-n niște leagăne vii să se poată întinde
în timpanele voastre
paltonul tatei
nu-mi amintesc despre nașterea mea
dar știu că ningea cu fulgi grei
și că paltonul tatei părea o blană de urs
pe zi ce trece se-ngroașă viața lui viața mea
și până la Crăciun s-ar putea să cântărească mai mult
ai cerului suntem toți și buni și răi și necredincioși
legată mi-e inima și bătrână
când trupul tatălui meu se scufundă
lăsându-i la suprafață doar vocea
nu bănuiesc cum va fi fără el
dar știu sigur că va ninge
că pielea mea acoperită de slavă
va imita aidoma paltonului tatei
o blană de urs
ca un miel
din ce sunt făcută și cât voi dospi
și când voi deveni aluat bun de copt
din coaja mea rumenă cine va rupe
al cui stomac va râșni cuvintele mele
un bătrân cu ochelari și baston îmi zâmbește
și pentru o clipă îmi pare că e Dumnezeu la o vârstă înaintată
dacă aș fi un miel rătăcit
măreția Sa mi-ar poposi peste creștet
așa cum în pădurile dese razele soarelui se-odihnesc
mai cu seamă pe frunzele din vârfurile copacilor
fortăreața
asemenea unei fortărețe în jurul meu se ridică poemul
și gura lui neatinsă o acoperă pe a mea
a cui va fi judecata al cui va fi scrâșnetul sângelui nou
eu sunt întuneric și vărs întuneric și cânt întuneric
și numai în zori mândria mea se izbește de pragul de sus
eu sunt frumusețea eu sunt destrămarea
otrava din care odată ce beți veți fi fericiți și în moarte