urmând orbește
Dumnezeu lucrează prin mine
în câteva rânduri
se mută mai la vale
urmând orbește liniile din palmă
și imponderabilele dragostei
Doamne
ucenicul meu
sărut urmele pașilor tăi nevăzuți
cel mai firav arbore
Nicoletei, mereu
îmi imaginasem că ai reușit
să mă împaci
deja
pe rând
cu vara
cu părinții
cu insomniile
mirată
vedeam
în zilele acestea estivale
de august
că florile se ascunseseră
până și din cimitire
din cauza caniculei
se retrăseseră în ele însele
și strugurii translucizi
rămăseseră de Sf. Maria
cele mai frumoase flori urbane
supraviețuitoare
ca în scrierile de demult
ale lui Laurențiu Fulga
nu mai eram abătută
spuneau cei din proximitatea mea
focul zeiesc se mai cumințise
și aștepta aproape adormit
în jăratic
anotimpul friguros
insomniile recurente
și visele în care fumam pipa păcii
cu ființe ancestrale
sau chiar cu strămoșii noștri direcți
din cel mai firav arbore genealogic
cu putință
țara din noi
Mariei, inimoasa noastră fără de zăbavă,
clipă de clipă
noi suntem din țara celor cu umeri rotitori
umărul este un os bun
așa spun specialiștii
ridică umerii!
rotește-i lent spre spate
pe amândoi!
noi suntem din țara robilor rotitori
arc de 360 de grade
Doamne, facă-se voia Ta
de jur împrejur
robii Tăi fac giumbușlucuri
și salturi mortale
ca să îți fie pe plac Ție
așteptând un răspuns de la Tine
noi, robii Tăi
etern rotitori
cu ochii spre Axis
și inima dincolo de lume
într-o așteptare țintită
calmă
plecăm genunchii la pământ
plecăm umerii spre pământ
plecăm pământul din noi
floare de tutun
reciproca iertare
dinaintea sfârșitului
devine cel mai mare dar
(ocazie unică!)
la împreunarea dintre viață și moarte
și uite-așa
înșiri pe o ață iertările
fragile
îmbucurătoare
ca frunzele de tutun
de culoarea moaștelor
(citat)
până când tu vei fi cel iertat
chiar tu
pentru ultima oară
de partea cealaltă a împreunării
jane & tarzan
împărțeam totul
jumătățile de portocală
bazaltul granitul
arheii
comentariile la română
lacrimile de sânge ale Mioriței
totul
mai puțin eșecurile
ce se vor fi ivit
de-a lungul deceniilor
(erau gata privatizate)
atunci împărțeam ce mai rămăsese
răspântiile
autoironia
amintirile despre tăceri
despre Timișoara
sau despre călătoriile interioare
ale diverșilor noștri idoli
precum și corolarul aferent
o durere cu glasvand
ne mai juca feste
când și când
lacrimile mele
cărare de stele
spunea el
împărțind cărările
una mie
una ție
totul mie
totul ție
Hmmmm, mit pe mit se cheamă, zici?!
Cum nu mă pricep la catharsis, am tot evitat cu obstinație să fixez răul prin scris. De unde vine acum răul, hăionășenia?! Aaa, și vezi că tu ce zici despre altul, despre tine zici – hain, rece, neînstare să simtă binele și să răspundă la el… Și eu, care evitasem toată viața punctele de suspensie, sugestia aia că eu știu mai mult, dar nu vreau/ nu pot/ nu e cazul acum să mă obosesc să vorbesc până la capăt… Minuni! Din nou, poemele mele au o viață proprie, secretă, despre care se îndură să îmi dea și mie de veste când și când, niciodată nu am timp destul pentru asta…
Visasem azi-dimineață 2 mari locomotive, mătăhăloase, negre, ciocnindu-se pe str. General Florescu, erau identice, fff. masive, nu aveau viteză mare, dar tot era înspăimântător – zgomotul, așteptarea, inconfortul și tensiunea resimțite oricum pe strada aia, iminența coliziunii, care putea fi până la urmă o lipire, o simplă lipire, că nu aveau viteză (*dacă așa arată visele erotice, atunci nu, mulțumesc NU!)
flashuri din alt iulie…, la cât agreez eu vara…