ploaie în gerar
nu poți opri ploaia asta nebună
cum nu poți cere lumii să nu mai tragă obloanele
de câte ori cineva își strigă deznădejdea.
aruncat în tine însuți
aștepți ca lumina să-și despletească părul și
să-și abandoneze moliciunea în mătasea așternuturilor –
așa te-ai putea bucura
de măreția plină și nervoasă a clipei de lut
ai închide ochii (precum în toate împrejurările profunde)
ca și când ar fi ultima ta clipă.
îndoielnicul azi
în pub-ul de vizavi e mereu aglomerație. ziua se predă
zdrobită. câte un chefliu stă în crâșmă
până când toate pisicile devin cenușii apoi
rătăcește pe străzi ca Odiseu în Dublin-ul irlandez.
doar răpăiala ploii îl mai trezește
ca un ecou spart al tuturor pierderilor.
în cabinetul terapeutului unul încearcă să deslușească
sensul întâmplărilor. se întinde pe canapea
scindat cum Zeno Cosini
între gustul primei și al ultimei țigări. alții așteaptă mereu
în fața unei uși. oamenii se declară vindecați dar
plonjează în zori în apele Dâmboviței.
printre cafenele stridente câteva studente râd zgomotos.
cu trupul strâns o bătrână stă pe bordură. nu așteaptă îndurare.
o pereche de îndrăgostiți se împușcă.
peste tavernele slab luminate zac rufe întinse la uscat.
un temerar rostește: ,,La noapte vom cina la Pluto!”
dacă întind mâna
dacă întind mâna
am senzația că pot atinge pe rând
clipele copilăriei cu ochi migdalați
și miros de struguri tămâioși.
ca-ntr-o pictură flamandă
năzdrăvăniile vârstei de aur se întrec
aleargă într-o minusculă ureche albă
stârnind un turbion de senzații.
pot inspira în plămâni
viața ce-și flutură buclele
deasupra cenușii devenite țărână.
dincolo de plafonul de nori
e liniște.
în bătaia gloanțelor
cu aripi de zăpadă iscodești
ce sălășluiește
dincolo de ținuturile alpine.
aș vrea să te îmbrac
în flori de vară și să te port ușoară
cum puful de păpădie
departe de răul înfipt în pereții lumii.
gândul mă narcotizează.
numai privirea îmi tot înoată nevolnică
prin cuștile de sârmă în care suntem
părăsiți în bătaia gloanțelor.
în derivă
prinși de o amorțeală dușmănoasă oamenii planează
printre stele desculțe. probează consistența aerului
de dimineață. ascund în piept ierni înnegrite de lavă.
dincolo de geamurile plesnite ale cerului vertical
cei vii sunt pregătiți pentru orbire.
pirpirii amintiri umblă
cu marginile strivite – glasul cintezelor/
crângul luminat/copilăria căreia încă i se aud
bătăile inimii.
plouă putred. aerul începe să ni se întunece.
înnoptare
umezeală rece. stai gheboșat, cu chelia gălbejită
și o tristețe nelămurită pe chip. îți ștergi ochelarii
cu o batistă.
noaptea se uită peste umărul stâng.
ți se măsoară umbra și ți se îngroapă
la temelia lumii.
așteptări înmugurite
topite zăpezi. o eșarfă se pierde pe drum.
în ceainăria cu draperii verde-mentă se adună
voci gălăgioase. clopoțelul anunță
intrările și ieșirile.
număr în gând până se face
liniște deplină.
cadre de celuloid
alergi pe coridoarele scufundate în beznă
ale unui muzeu de științe naturale. un clinchet metalic
de oțel nichelat îți pietrifică articulațiile.
câțiva urși de peșteră în poziție de atac
desenează umbre ce urcă de-a lungul unui perete
scăldat de lumină anemică, lăptoasă.
mistreții pufăie cald în bârlog. te strecori în vârful tălpilor
dincolo de ziduri. vântul suflă tăios. privești în nemișcare
cum se usucă trotuarul după o ploaie zdravănă.