Atingerea calină este o altă formă de îmbrățișare a două entități umane, atunci când două structuri vii diferite se lipesc afectiv una de alta, până când fenomenul duce la difuzie. Până la consubstanțialitate. Până la comuniune. Până la îngemănare. Iar cercetarea fenomenului ar trebui să se facă printr-un procedeu pe care am putea să-l numim tactiloscopie.
Deci, dacă cineva – bineînțeles, musai un artist al plămădirii – s-ar așeza pe jilțul creației demiurgice și ar adăsta o eternitate spre a compune un studiu extrem de aplicat, pe care să-l intituleze Anatomia atingerii, în mod sigur acela n-ar putea omite nici în ruptul capului definirea axului semantic central al înțelegerii unei astfel de lucrări, adică Mângâierea.
Și ar trebui să descopere că mângâierea se înfățișează sub două profile. Altfel spus, ea are – dacă ar fi să recurgem la un loc comun al retoricii excesive, dar banal de anoste (sic!) – două forme de exprimare. Una tactilă, celalaltă sufletească. Una pipăibilă, cealaltă impalpabilă. Una epidermică, cealaltă lăuntrică. O discuție exegetică privind această dualitate ar revela ciudățenii semiotice și interferențe care dau naștere la sintagme, locuțiuni sau expresii frazeologice de-a dreptul spectaculoase, prin conținutul lor potențial stilistic remarcabil. Hermeneutica raportului acesta reductibil la încărcătura figurativă pe care o poartă perechea antinomică exterior vs. interior ar pune în discuție transgresii semantice uimitoare. (De pildă, numai mâna e-n stare de o deosebită bogăție semantică figurativă, cu exemple nenumărate, de pildă, de la exhortația: pune și tu mâna pe carte! sau locuțiuni verbale complexe, cum ar fi i-a luat durerea cu mâna, a da o mână de ajutor, a fi mână spartă, a avea mâinile curate și altele, până la locuțiuni adverbiale inedite, cum ar fi pe sub mână, peste mână, din mână-n mână sau adjectivale: de mâna-ntâi, de mână etc.)
În schimb, la mângâierea cea din suflet, a sufletului sau cu sufletul nu apare niciun fel de tentație a variațiunii. Ea este foarte clar circumscriptibilă unui cadru simplu, poate chiar mai simplu decât un principiu, sec, rigid, dar sobru, concis, însă ponderat, fără iradieri sau derivații lexicale ori semantice. Nu există hibridări, împestrițări sau încâlceli la nivelul exprimării. Eteroclitul nu are ce căuta în psihism. Pentru asta, se pare că, totuși, o explicație există: dacă mâinile sunt, prin natura lor, diferite (de unde, și mângâierea în feluri infinite), sufletul e unic, imuabil și, firește iramplasabil. În cheie anecdotică, am putea spune că, de multă vreme, poate chiar de dinainte de Izgonirea din Rai, nu se mai fac transplanturi de suflet! (A încercat o dată Divinul și a dat greș!)
De curând, cronicart-ul a avut privilegiul de a reîntâlni – în două locuri diferite și în două expoziții cruciale – două suflete mari de artist, pe care ne permitem în continuare să le supunem unei tactiloscopii atente. Două venerabile doamne, două slujitoare și preotese ale Artei: Suzana Fântânariu și Silvia Radu.
Tragicul terapeutic
La Muzeul Național al Literaturii Române, s-a petrecut, de la finalul lunii ianuarie până la mijlocul lui februarie, un fel de miracol continuu, adică o expunere a sublimului creat de artista Suzana Fântânariu în formă diversificată (și versificată… veți vedea la urmă de ce!). Expoziția, intitulată Sic transit… (curatoriată magistral de criticul de artă Cristina Simion), aproape că a tăiat respirația vizitatorilor, dar a avut un singur cusur: a fost nedreaptă! Fiindcă celebrul adagio latin se continuă în mintea noastră, în mod automat, cu „…gloria mundi”. Și astfel, titlul se transformă – volens-nolens – într-o eroare. Căci gloria lumii imaginate de Suzana Fântânariu nici vorbă că ar fi trecut! Ba, ea este activă, vie, neistovită, harnică și prodigioasă, aidoma înseși celei care a nălucit-o. Și zboară semantic tot acolo sus, și cu același drag, între două extreme, fără să le atingă însă pe niciuna. Așadar, nu e nici un necrolog solemn, nici un enkomion zurliu. Este o dare de seamă timidă și modestă (ca Suzana însăși!) asupra unui miracol continuu. Ca o pasă de magie între două eternități.
Suzana Fântânariu este artista care pare că trage după ea, ca un sac uriaș cu merinde, o patrie. Ca să peregrineze din Baia Sucevei, până în partea cealaltă a lumii, spre a-și găsi sălaș, rost și bucurie în cetatea lui Eugeniu de Savoya, Suzana a străbătut la pas țara. A dus-o în spinare până în acest oraș mitic. Nu doar cap, ci și începătură de Europa.
Timişoara are aerul unei bătrâne doamne trecute şi petrecute în florisantul stil Art Nouveau (numai că trebuie să-i descoperi aceste neobosite calităţi), înzorzonată, înfiretată şi îndantelată în rochie cu volănaşe şi pe cap cu pălărie, ambele în format Sissi, o doamnă cam trecută binișor, coconoasă încă şi cu ştaif, suspinând visătoare, dându-și ochii peste cap (iar nu atât jupoanele!!), vanitoasă şi un pic snoabă, însă darnică peste măsură, înmiresmată rafinat cu Mittel-fragrance, încorsetată sever şi cu privirea sfidătoare, dar galeşă şi nebunatică (ar juca în secret şi cu farmec scene îmbăietoare cu şampanie… bubbles, bubbles…!), felină trecută prin timp cu răbdare, însă cu mersul drept, oţelit… bref! cineva care ar aparţine, total şi cu marginile neroase, genului Phoenix-oldies but goldies. La care trebuie adăugate, în concentraţii strict necontrolate, ceva curtizanerie, old-fashion din greu, lux obsolet, orgoliu frânt, tact sibilinic, leşin bovaric, răgaz temeinic, operetă zurlie, melancolie de bon ton, prestanţă afișată, negrabă sfioasă, cumpătare la limită și, la urmă, eroism dinamitard. Tout compte fait, rămâne veşnic amorezată de Mittel! Pentru că acolo, în spațiul acela vrăjit, se simte pneuma ce vine din miezul continentului.
Ce forţă cosmică şi ce mişcare a planetei au împins-o pe Suzana să plece într-o bejenie curioasă, căci pornea în căutarea sorţii faste, din ţinutul acela de basm şi istorie al Băii Sucevei – aşezare măreaţă cu doar câteva mii de locuitori – spre a ajunge în celălalt capăt al ţării, într-o altă măreţie? Dar leagănul său a rămas acolo, la Baia sau Civitas Moldaviae (numită în trecut Târgul Moldovei sau, în izvoarele germane, Stadt Molde, Molda sau Mulda), printre ruinele din vechime ale unei aşezări caracterizate cândva, la 1339, într-un document, „cel mai mare oraş la răsărit de Carpaţi”. Spiritul blajin al Suzanei, dar coroziv când trebuie, liniştit, dar vulcanic şi veşnic scormonitor a rămas acolo, în istoria locului cu atâtea păţanii.
Din 1974, când a terminat Ion Andreescu de la Cluj, activitatea ei artistică n-a avut răgaz. A participat la peste 300 de expoziţii personale, de grup, bienale și trienale, în ţară şi străinătate. Lucrează întruna, inventează mereu, arde în orice clipă, iar incandescenţa ei tulburătoare se ascunde sub platoşa unei sensibilităţi emotive şi sfioase, excesiv de darnice. O dărnicie politicoasă și încărcată cu ciorchini de afecte, dulci precum strugurii copţi în aşteptare. Arta ei este într-o veşnică cercetare, într-o continuă căutare. Caută tot timpul alte idei, alte înţelesuri, alte forme. Într-un aparte, i-a mărturisit cronicart-ului, de pildă, că cei doi ani de pandemie i-au oferit prilejul de a lucra fără istov și de a aduna totul în această expoziție.
Suzana Fântânariu e numele unui consorţiu universal ce stăpâneşte formele. Am avut privilegiul, mai demult, să fiu invitat în atelierul ei. Este un depozit de forme. Unele par îngheţate, fixe, imobile, parcă ascunzându-se în spatele mormanelor de timp, altele sunt vii şi plutesc prin aerul vetust al încăperii aflate la ultimul etaj al unui fost palat chezaro-crăiesc (cu scări late, gresie verde şi faianţă aproape imperială pe pereţi, cu uşi înalte şi canaturi păstrate de la începutul secolului trecut) şi în a cărui decrepită curte interioară, în semicerc – un fabulos decor atât pentru drame romantice, cât şi pentru viziuni neorealiste – s-au turnat nenumărate scene de film. De fapt, cronicart-ul a ajuns la concluzia că, printr-o dedublare dibace, prin rafinare, Suzana se pictează pe ea în timp ce pictează, toarnă o peliculă stranie despre ea însăși. Autoportret. O cheamă Suzana Fântânariu, dar, în fapt, se desprinde din Suzana Fântânariu şi o pictează pe Suzana Fântânariu, în timp ce aceasta pictează. Totul într-un film. E ca o casă-vagon, cu ferestre interioare, unde, dintr-o cameră dai în alta, apoi, din aceasta, mai departe, în alta… Şi tot aşa. Până când, la final, ajungi la ultima încăpere, plină cu un bric-à-brac de gânduri şi proiecţii, ca nişte ectoplasme şerpuitoare. O încăpere însă fără fereastra care să dea în afară. În locul ei, apare în cadru o suprafaţă reticulară, ca un zid de lumină. Sunt neuronii auriţi de Baia!
Prin acest perete de lumină, a privit și cronicart-ul expoziția de la MNLR, ca o atingere sufletească. Chiar dacă unul dintre cei cinci vorbitori de pe scena vernisajului – graficianul și sculptorul Mircia Dumitrescu – a văzut în titlul expoziției un fior tragic (dar, de fapt, era vorba de un tragic stenic, scuzați oximoronul!… da, pentru că suferința este primul subiect al artei, „la demandeuse maîtresse de la création”!), iar altul, criticul de artă Pavel Șușară, dimpotrivă, un mesaj post-apocaliptic nu lipsit de speranță, de recompunere a unui univers inițialmente destrămat, expoziția a avut, fără îndoială, o noimă fundamentală. Nu a fost doar un act de recuperare omagială a vârstei de aur pentru un artist complet, ci și o ceremonie de inițiere în cosmografia și coregrafia particulare ale Suzanei.
La finalul vernisajului, suprapunându-se artistei Suzana Fântânariu, a fost momentul ieșirii la rampă a poetei Suzana Fântânariu. A fost, așadar, lansat volumul de versuri Exces de melancolie, care a văzut lumina tiparului, anul trecut, la Editura Avalon, din Cluj. Aici, sunt adunate, sub competenta îngrijire a scriitorului și profesorului Ovidiu Pecican, un număr de 321 de poeme scrise de-a lungul vieții de către cea care se bănuie singură de melancolie excesivă, autoflagelându-se, cu gândul la celebra gravură a lui Dürer, din 1514. Probabil. Nu se știe, însă criticii literari ne vor dumiri…
La cei 75 de ani ai săi uimiţi, pe care însă nu-i dai, senină, celestă, luminos despletită, ascunsă duios după masca unui apolinic bănuit însă și dionisiac (deci, cum s-ar spune, apolinisiac!), plutind într-o aparentă chietudine spumoasă (căci liniştea ei pare înspăimântată de atâta frumuseţe irosită în jur!), aplicându-și cataplasme cu tragic și mângâindu-și misterele, Suzana Fântânariu priveşte singură lumea de afară. Din camera ei de taină, plină cu îngeresuri sacre, prin unica fereastră posibilă. Fereastra sufletului ei.
Mâna Maicii Domnului
La Galeria Romană, a avut loc la începutul anului, vernisajul unei expoziții-eveniment: Silvia Radu-Vasile Gorduz. Un cuplu faimos în lumea artistică, de care se leagă nu doar un patrimoniu de opere absolut memorabile, dar și povești, întâmplări și anecdote care înfrumusețează amintirea acestei minunate și frumoase familii de artiști. Intitulată CREDINȚA – frumusețea văzută și cea nevăzută și omagiată cu un cuvânt introductiv – ca întotdeauna, savuros, sagace și nu mai puțin expresiv – al lui Sever Voinescu, redactor-șef al revistei Dilema, seara a beneficiat și de prezența extraordinară a venerabilei doamne Silvia Radu. Alături de lucrările domniei-sale, au fost expuse câteva dintre inconfundabilele sculpturi semnate de soțul ei, regretatul Vasile Gorduz.
Dintru început, trebuie făcută o observație ce privește întreaga operă a celor doi artiști: lucrările lor stau sub pecetea credinței, a nobleței sufletești și a unui fel de curăție spirituală, ceea ce conduce la dovada peremptorie privind excepționalitatea creației lor. Apoi, nu e deloc exagerată remarca precum că nu se pot decela influențele aș zice intrasemantice, nu se poate face o diferență netă între lucrările celor doi protagoniști. Ele alcătuiesc un volum de imagine omogen, o împlinire axiologică unitară, încărcată de smerenie și pietate. Un univers specific, un fel de armonie cosmică (o erotogonie, de fapt, fiindcă operele lor sunt un dialog de iubire), în care sălășluiește duhul unei evlavii cum la puține cupluri de artiști se întâlnește. Această imposibilitate de a separa opera lor e rezultatul unei interacțiuni biochimice, al unei veritabile simbioze între sensurile profunde pe care le-au vârât – precum un mesaj secret, misterios – în zidirea operei lor, un flăcău verde descins de dincolo de Prut, din ținutul Orheiului, și o femeie puternică, dârză și abrașă, din Pătroaia Dâmboviței. Doi oameni care s-au iubit năprasnic.
Chipul ei aspru, bătut de vânturi, cu pielea emaciată și cu bujori stinși în obraji era neschimbat (ne știam din 2009, voi reveni!). Dar, sărutându-i mâna, am fost străbătut parcă de un curent straniu. Atingerea acelui tegument uscat, pergamentos, lucind ca marmura, străbătut de tendoanele precum nervurile unor aripi în miniatură, ce se termină cu degete strâmbe, a provocat atunci, pe loc, un fel de blocare a timpului, o fracțiune de secundă hieratică. O înghețare a universului, un stop-cadru. Din fotoliul rulant a ridicat spre mine o uitătură iute și apoasă. Și mi-am adus aminte că, mai demult, am mai remarcat acea privire pe care, gândeam, trebuie s-o fi avut și Mama Geea. Era și este impresia pe care o lasă chiar ființa ei colțuroasă și htonică, fiindcă pământul e plămada ei și a îngerilor pe care-i vede cu palmele ei vrăjite.
În primăvara anului 2009, am avut cinstea de a fi invitat de doamna Silvia Radu la atelierul lui Gorduz, din Pangratti, care, consecință a decesului artistului, urma să fie evacuat.
Am intrat atunci ca într-un sanctuar și m-am lăsat copleșit de emoția tulburătoare de a vedea de aproape și de a atinge opere pe care mâna artistului le părăsise în decembrie 2008. Și pe care văduva lui nu știa unde să le așeze, de atunci încolo, în afară de sufletul ei Astăzi, vă dați seama, acel spațiu sacru nu mai există! Pelerinajul în atelierul din strada Ermil Pangratti, nr. 29B, cu puțin timp înainte ca acesta să fie dezafectat, locul unde, de peste patru decenii, s-a pus la cale una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de distilare a materiei în metaforă, a fost aidoma unei călătorii în Arcadia. O inițiere nu doar mentală, ci și sacramentală, însoțit de Vasile Gorduz, un maestru al tăcerii în această cacofonie de alămuri isterice ce ne împresoară și ne gâtuie.
Însă unele dintre aceste lucrări aveam să le revăd, cu aceeași emoție, peste 15 ani, în ianuarie 2023, la Galeria Romană (cum ar fi inefabilele Mielul, Pasărea, Brâncoveanu sau Himera), înconjurate de „rezervația de îngeri” și de grădinile din tablourile Silviei Radu.
Ca un semn al devoțiuni fără margini, Silvia Radu vorbea despre bărbatul ei ca despre o instituție („Gorduz ținea mult la ucenicii lui!!… „Gorduz nu se odihnea decât rareori!”). Şi din forța căreia şi-a tras, probabil, și energiile îndreptate spre sculptură (puțini ştiu sau cei care ştiu au uitat că autoarea statuii Sfântul Gheorghe răpunând balaurul, din Piața Sf. Gheorghe din Timişoara, parte a Memorialului Revoluției, este chiar Silvia Radu!).
Undeva, în atelierul artistei, la poalele aripilor unui serafim, se afla un mic altar al bărbatului Gorduz. Lumânări aprinse, o candelă, icoane, flori. Fotografii ale unor înalte fețe bisericeşti, părinții spirituali ai celor doi. Imaginea centrală: Vasile Gorduz cu barbă colilie, în cămaşă țărănească, albă, lungă (Gorduz avea o pasiune pentru ele, aşa îi plăcea să umble vara, în cămăşoaie!…). Ca un Dumnezeu zâmbind fericit că i se recunoaşte existența. „A trecut prin viață pur, nimic nu i-a alterat prospețimea gândului, frumusețea faptei, dragostea față de țara asta, unde el a venit pentru a-și uni cântul său unic, cu cel al altor mari iubitori de neam. Fericiți suntem toți, dacă putem să vedem de unde vine ceea ce ne-ar putea umple de fericire.” – spunea Silvia Radu, în cuvântul său la inaugurarea statuii lui Mircea Eliade, operă a lui Vasile Gorduz.
Ne-am convins încă o dată, dacă mai era nevoie, vizitând expoziția de la Galeria Romană, că Silvia Radu rămâne unul dintre cei mai paradoxali artiști contemporani: este, în egală măsură, un propovăduitor și apărător al unor repere morale și spirituale indestructibile, dar și un creator de valori artistice de excepție, deja intrate în patrimoniul național românesc. Mâinile ei miraculoase zămislesc aripi și chipuri colorate de îngeri – adunați în atelierul ca o rezervație, din nevoia – spunea Dan Hăulică – „de a fi împreună cu artista într-un fel de urgență sufletească”. Și tot ele, aceleași mâini fascinante rup cu pensula mănunchiuri de flori din grădini, pe care, apoi, le nemurește.
Lucrările Silviei Radu se simte că au în ele un duh. Duhul Sfânt sălăşluieşte în ele. Fiindcă, privindu-le, simți cum răspândesc undele unei linişti colosale, ale unei chietudini întinse şi profunde, moale şi pufoase, precum, pare-se, Pacea dintâi. Probabil că există undeva o supracauzalitate, un determinism tutelar, o funcțiune provocatoare adâncă, ale căror resorturi, cel puțin nouă, ne scapă.