Oferindu-ne o temeinică cercetare consacrată presei noastre culturale din anii exilului, Mihaela Albu ne reamintește implicit un fenomen decepționant și anume lipsa de suficientă atenție de care a avut și are încă parte creația literară a exilului românesc. Cred că trei ar fi cauzele acesteia. Mai întâi prezentul tensionat, acaparat de problematica proprie, care lasă prea puțin loc unor teme din afara perimetrului său. La fel o posibilă rezervă față de investigația obiectivă a unui trecut recent care nu și-a epuizat încă prelungirile în prezent, cu nu o dată regretabile urmări. Și – de ce să nu admitem? – o anume gelozie a unor nume de azi față de cutezătoarea, ferma, inclusiv cu note de eroism prestație a unor predecesori. Istoric literar, dar și poet și prozator, profesor universitar în Statele Unite, Mihaela Albu și-a asumat anevoiosul țel de-a aborda o materie ce conține încă multe necunoscute, relativ străină publicului actual. E vorba de răstimpul dintre 1948, când ia ființă primul periodic literar al exilului românesc, revista Luceafărul, editată la Paris de Mircea Eliade, N. I. Herescu și Virgil Ierunca, și 1989, anul prăbușirii regimului comunist din România. Autorii cuprinși în acolada acestei activități de excepție sunt numeroși, începând cu nume cunoscute precum Mircea Eliade, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Al. Busuioceanu, N. I. Herescu, Alexandru și George Ciorănescu, Horia Stamatu, Pamfil Șeicaru, până la altele cu merite la rândul lor remarcabile: L. M. Arcade, N. Petra, I. G. Dimitriu, Paul Miron, George Racoveanu, Mihai Fărcășanu, Mircea Popescu etc.
Exilului cultural românesc i se pot distinge două faze. Cea dintâi, începând în 1944-1945, reprezentată de autori deja aflați în Occident, de studenți care beneficiau de burse în spațiul acestuia, de diplomați în misiune, ca și de membri și simpatizanți ai mișcării legionare care au decis să nu se mai întoarcă în țara ocupată de armatele sovietice. Majoritatea lor nu avea însă proiectul unei expatrieri definitive, înțelegând de la început exilul drept un provizorat, în nici un caz „o paranteză cât o existență”, cum metaforic se exprima Monica Lovinescu. Precizează Mihaela Albu: „Urarea «la anul la București» devenise cea mai de preț dintre dorințe și puține mai erau mințile lucide (precum V. Ierunca) pentru a înțelege cu adevărat realitatea istorico-politică și a se amăgi cu «venirea americanilor»”. O stare febrilă, un entuziasm pe marginea unui dezastru care începuse a se produce i-a cuprins pe românii exilați ce urmăreau a realiza o contrapondere a situației din patria comunizată. Iată o însemnare elocventă a lui Virgil Ierunca, din jurnalul său, datată 16 februarie 1949: „Seara la Mircea Eliade, la Hotel de Suède. E prima uniune de intelecuali pe care autorul Nunții în cer o face după îndelungatele noastre discuții împreună cu Lucian Bădescu. Vreau mereu – prostește – să fac ceva, să facem ceva pentru această Românie pe care o descopăr după ce am pierdut-o. (…) Trebuie să facem ceva mare, absurd, dezinteresat, să fim și să trăim în tensiuni de mari incandescențe momentul ruperii noastre de țară. (…) Mi-e teamă de împietriri, de rutină și de aranjamente”. Se cuvine reținut faptul că în Europa predomina o simpatie față de comunism, asociată cu indiferența față de destinul țărilor din Est, atitudine defel favorabilă diasporei. Pentru guvernanți și lideri de opinie și pentru scriitori celebri precum Jean-Paul Sartre și Loius Aragon, cei cu convingeri antisovietice deveneau din păcate „suspecți”. Adriana Georgescu, fostă secretară de cabinet a generalului Rădescu, care suferise tortura închisorilor comuniste din România, își reamintește: „În Franța, când vorbeam despre România ocupată de ruși, chiar cu oameni politici care erau neutri, observam nedumerirea lor și felul în care evitau să abordeze problemele, angajându-se într-o discuție despre fascism. Exista un fel de mentalitate (…) de a considera că tot ce se opune comunismului trebuie să primească eticheta de fascism (…) Era în 1951 și oamenii din Vest uitaseră că numai cu un deceniu în urmă, comunismul și fascismul coabitaseră în lupta lor comună pentru îngrădirea democrației”.
O altă perioadă a exilului apare după falsul „dezgheț” din primii ani ai regimului Ceaușescu, până când au intervenit „tezele din iulie” 1971. Nejustificata euforie la care au aderat destule persoane făcea ca decepția să fie cu atât mai profundă, ducând la o autocritică asemenea celei căreia i-a dat glas Gelu Ionescu: „La urma urmelor, iluzia multora (în parte și a mea dar nu în împrejurarea aceasta) se poate explica: eram de câțiva ani pe valul unei semiliberalizări, comunismul părea să cedeze în fața valorilor, să dea drumul oamenilor să călătorească mai ușor; din Occident începuseră să vină cărți, dar și unele produse mai de… lux, cenzura se atenuase, arestările încetaseră și închisorile se goliseră, speram cu toții într-o față umană a comunismului, care, în fond, în România a fost mai mult o fata morgana”. Își face intrarea un alt tip de scriitor, disidentul, care și-a început activitatea sub regimul ceaușist, „până atunci inedit în România”, conform observației Monicăi Lovinescu. „Nefastele teze din iulie, după cum remarca un alt exilat, William Totok, au marcat practic sfârșitul vremurilor de destindere ideologică și politică. Odată cu ele a început a doua stalinizare a României”. Noii opozanți care urmau a alege exilul i-au avut în frunte pe Paul Goma, Dumitru Țepeneag, I. Negoițescu, numărul lor sporind în anii ce-au urmat. În atari circumstanțe diaspora se consolidează aidoma unei formule de rezistență perenă, unei instituții informale cu caracter vital pentru cultura noastră identitară. Ia naștere o rețea culturală românească pe întreg mapamondul, aspectele sale fiind, după cum le-a specificat Mihaela Albu, „editarea de publicații periodice (ziare și reviste, buletine etc.)”, „înființarea de cenacluri”, „înființarea de biblioteci”, „constituirea de asociații sau societăți culturale și societăți cu scop cultural-politic”, „editarea de antologii literare”, „traduceri de opere literare românești în limbi străine”. Așadar pe diverse meridiane, cu precădere în Franța, Italia, Germania, Spania, se înființează zeci de reviste și ziare în limba noastră, lista lor, alcătuită cu migală de cercetătoare, putând fi, după cum recunoaște d-sa, completată. Având loc, după cum scria Monica Lovinescu, un „flux nestăvilit de publicații, fără speranța totuși a directorului și redactorului lor (Virgil Ierunca, n.n.), că ele ar putea umple într-un fel sau altul golul creat de realismul socialist din țară”.
Din abundentele pagini ale publicațiilor românești din diaspora putem desprinde imaginea unei lumi paralele. O lume care, spre deosebire de cea prea adesea subjugată de tendenționisme și de cenzură, din patrie, avea dreptul la libertate precum la un factor moralmente inspirator. În situația dată autorii își exprimă o sumă de opinii, conturând o postură, o convingere reprezentativă și pentru confrații aflați în imposibilitate de exprimare, putem presupune pentru majoritatea acestora. Mircea Eliade: „Emigranții, așadar, nu au dreptul de a se simți rupți din fenomenul românesc contemporan. Depășind amărăciunea înstrăinării, ei sunt datori să ia conștiință de funcția istorică și semnificația spirituală a experienței lor, care nu e, în nici un caz, o experiență excentrică, ci reprezintă, dimpotrivă, o revelație hotărâtoare atât pentru destinul poporului și culturii românești, cât și pentru destinul Europei și spiritul european”. Vintilă Horia: „Eroi sau poeți socotiți până în 1945 drept fondatori ai României moderne, din comentarea acțiunilor cărora se hrăneau generații întregi de școlari și intelectuali, au fost aruncați de pe soclu sau camuflați în ridicule fantasme socialiste. […] Am putut asista astfel la transformarea lui Nicolae Bălcescu în «erou socialist» și la ridicarea Anei Ipătescu, isterică passionaria a evenimentelor de la mijlocul veacului trecut, la rangul de precursoare decisivă a republicii lui Petru Groza. Eminescu, urmând ritmul acestui satanic carnaval cultural, a devenit autorul unui Împărat și proletar care a șters din opera marelui poet atât articolele politice care stăteau la baza ideologiei noastre naționale, cât și poeziile pe care le murmuram odinioară în pas cu desfășurarea pasionată a adolescenței și tinereții noastre”. Monica Lovinescu: „Iată mesagiul pe care-l aduce romanul lui Vintilă Horia. Ceea ce ne îngăduie să spunem că în definitiv Cavalerul resemnării nu e o carte românească numai pentru că a fost scrisă de un român, ci mai ales pentru că conține această îmbiere către revolta din pădure, către haiducia resemnării, acest apel aruncat în cele patru vânturi ale Apusului în numele celor din păduri, această deslușire a unui destin ce ne este propriu și, până la urmă, această speranță”. Basil Munteanu: „Am fost un neam mare, iar astăzi suntem o ruină. Există cumva printre noi cineva pe care acest contrast să nu-l fi transformat aproape radical? În fiecare suflu, în fiecare act, în fiecare cuvânt, manifestăm aproape inconștient o dublă personalitate: cea de ieri, sorbind anumite puteri din seva vestitului nostru sol fecund, din conștiința că aparținem unui neam mare și că vorba noastră se află întrucâtva împuternicită și autentificată de el; și cea de astăzi, desprinsă, singuratecă, bătută de toate vânturile, în căutarea unui port, reper și referință, unde să-și ancoreze un moment toate rătăcirile”. Concluzia Mihaelei Albu fiind una incontestabilă: „A existat astfel, din fericire, dincolo de cenzura comunistă, o contrapondere a maculaturii proletcultiste, a acelei false literaturi scrise într-o jalnică limbă de lemn și cu o vizibilă misiune tezistă”.
P.S. Și totuși e un punct, poate unicul, în care exigenta cercetătoare se înșeală, atribuind lui Nicolae Labiș poezia În odaia lui E. Lovinescu, apărută în revista pariziană Ființa românească. Autorul său adevărat e subsemnatul. Am scris-o pe când eram student în primul an al Școlii de literatură, de unde urma să fiu exmatriculat doar în câteva luni pentru că l-am vizitat pe Tudor Arghezi, înfățișând-o fostei soții a lui E. Lovinescu, la sediul cenaclului Sburătorul, unde locuia. Monica Lovinescu a menționat în scris confuzia de odinioară.
Mihaela Albu, Jurnalism cultural în exilul românesc (1948-1989),
Editura Academiei Române, 2021, 312 p.