Împărțită în trei părți – Incursiune în istoria disidenței românești, Configurări literare ale disidenței românești, cu 21 de expozanți, și un dialog cu Gabriel Andreescu, volumul coordonat de Daniela Micu și Petrișor Militaru, Condiția intelectualului disident în România comunistă (Editura Aius, 2012), este inaugurat de Ion Bogdan Lefter, un binecunoscut analist politic, un garant al obiectivității, lucidității și al probității, ce punctează o cauză – că ,,regimul a fost erodat din interior” – și efectul/faptul clar sacrificial că ,,disidenții sunt, la urma urmei, eroii noștri”, purtând numele de Doina Cornea, Radu Filipescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, cu siguranță, mai curajoși decât semenii, ce și-au riscat liniștea, profesia, confiscarea libertății și în schimb au avut de suportat un fluviu de privațiuni. În opinia noastră, această generoasă temă la care s-au pliat toți contributorii științifici, ar avea câțiva itemi: definirea plurală a disidenței, sinonimă frecvent cu opresiune, revoltă, împotrivire, cu alonja semantică exilul, și raportarea la noțiunea de rezistență (Gabriel Andreescu); o filozofie a acesteia, cu trimitere la Karl Jaspers și André Malraux – din aceeași sursă – ori o scrutare a destinului a cinci filosofi, o tipologie (ideologică, politică, literar-artistică, după Constantin M. Popa) și mai multe portrete in extenso (Paul Goma, Ion Caraion, Mihai Botez, Ion D. Sârbu) din perspective diferite, precum și studiul de caz (părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa), dileme despre Ion Mihai Pacepa. Spectaculoasă ne apare intervenția lui Aurelian Zisu, adeptul triadelor, pornind de la taxonomia următoare a disidenței: una directă, ,,pe viu”, angajată, o transpunere a revoltei la vedere, implicând ,,oamenii curajului”; o a doua, interioară, admițând ,,utopia tăcerii”, ilustrată prin ,,oamenii fricii”; soluția exilul, reprezentată prin cei însingurați. Conform acestei originale teorii, rezultă trei feluri de tragic: antagonic, zdruncinând sistemul, obligându-l la măsuri punitive contra lui Ion Caraion, Dinu Pillat, Constantin Noica, Alexandru Paleologu; absurd, cu reculul în scris, în literatură, prin volute alegorice (Constantin Țoiu, Marin Preda, Augustin Buzura), am complini noi, în trecut, literatura română veche și al său interpret, Eugen Negrici; danaidic, echivalent cu exilul practicat dezinvolt de Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Ion Negoițescu.
Caruselul anticomuniștilor poate începe cu Paul Goma, ce avea vocația libertății – constată Flori Bălănescu, un domiciliu forțat la Lătești, înconjurat/,,curtat” de ,,turnători”, trădători, raportori, tipi duplicitari, printre ei – element picant – și colegul de facultate, Alexandru Ivasiuc. Un alt comentator, pasionat de stilistică (Ana-Maria Jugănaru), urmărește procedeul artistic anamneza în opera prozatorului indezirabil din punctul de vedere al Securității. Ion D. Sârbu e perceput în mai multe chei, în actul receptării – ,,a avut o spectaculoasă carieră postumă” afirmă Adrian Dinu Rachieru, comparativ cu Toma Grigorie, atent la stadiul ultim existențial, cel craiovean, în care a dat măsura valorii, dar fără exuberanță, căci a întârziat aprecierea universitară (a decanului ,,trăistar” de la Facultatea de Litere), în pofida stadiului clujean, iar directorul de la Ramuri (Marin Sorescu) nu a relaționat consistent, de aici, o anume amărăciune confesată de marele dispărut mai tânărului dascăl. Care l-a respectat, poate, venerat, pe intelectualul ,,cu coloana vertebrală neînclinată”. Nu puține voci autorizate îl creditează pe I.D.Sârbu drept cel mai important scriitor din exilul intern. Motiv pentru filologii olteni de a-i actualiza pe unii actanți, Gary, Candid. Lui Ion Caraion îi sunt dezbătute două articole, Criza culturii românești și Criza omului. Alt conferențiar, George Popescu, revine la conceptul primordial – disidența – și îi aplică o casetă etimologică latină și italiană, cu sensurile de dezacord, conflict, dispută….pentru ca ulterior să amintească de contextul anilor 80-90: frig, cartelarea alimentelor, îngrădirea libertății cuvântului, politizarea presei scrise, audio și video… Cosmin Dragoste promovează și semnificația religioasă (datând din 1573) de abatere de la normă, de la canonul religios oficial și se axează pe Grupul de Acțiune din Banat. Regiune explorată și de Daniel Vighi în discursul său pe tema contracultură, subcultură și underground politic românesc. Se pune în lumină și un al doilea concept – crizismul, prin cele două categorii de români, unii ce acceptă istoria și deciziile lui Ion Vitner, și alții ce le înving.
Schimbând strategia și perimetrul lax al definițiilor, Nicolae Marinescu semnalează funcția etică a disidenței, în vreme ce Gabriel Nedelea, pe cea soteriologică – un fel de onestitate intelectuală, de neobediență la rigorile, ordinele diriguitorilor comuniști prin evadarea într-un alt univers decât realitatea, în speță, evul mediu, pistă pe care a marșat tot profesorul Eugen Negrici (un reper pentru studențimea craioveană). Lui i s-ar adăuga Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, cu a lor poezie îmbibată de umor, ironie… Ca o replică/privire în oglindă, Constantin M. Popa îl propunea pe Liviu Rusu, remarcabil universitar la Cluj, adept al idealismului, al reabilitării lui Maiorescu. Miza: Morfologia disidenței. În fine, din dialogul cu Gabriel Andreescu se desprinde mesajul: disidența – un fel de rezistență în Est, opoziția francă față de regimurile totalitare, asumarea problemelor societății, a nefericirii colective. Prin pluralitatea de puncte de vedere, diversitatea temelor și a scriiturii, precum și, uneori, convergența ideatică, simplitatea ori dantelăria explicativă, se conferă acestei exegeze dreptul de a figura în orice bibliotecă.