Bolta cerească
La sala Atelier a Teatrului Național din București, a avut loc premiera cu piesa Bolta cerească de Lucky Kirkwood, un fel de Doisprezece oameni furioși, o poveste plasată în anul 1759, an care ar fi fost mirabilis (?) pentru Marea Britanie. Scrisă în 2016, piesa înglobează, cu delicatețe totuși, teme ale acestui secol. Douăsprezece matroane dintr-un târg englez sunt convocate într-un juriu care să o examineze pe o condamnată la moarte pentru a constata dacă poate fi executată sau, în cazul în care e gravidă, cum afirmă, pedeapsa trebuie comutată. Matroane în sensul că toate aceste femei, unele foarte simple, au născut și crescut copii, deci se presupune că se vor pronunța în cunoștință de cauză. Prilej pentru un teatru precum naționalul bucureștean de a-și scoate în scenă actrițele mai rar distribuite, alături, firește, de altele, mai norocoase.
Avem treisprezece personalități, fiecare cu caracteristicile sale, într-o desfășurare interesantă de calități dramatice, după talentul și puterea de convingere a fiecăreia. Treisprezece, pentru că li se alătură – vrând-nevrând – și condamnata, care trebuie examinată, dar care până la urmă ajunge să joace un rol esențial, dezvăluind, ca-n orice piesă care se respectă, secrete murdare ale lumii ce o condamnă pentru uciderea unui copil, crimă de care ea nu este vinovată. În seara când am văzut spectacolul, 17 ianuarie, cele treisprezece personaje au fost interpretate de: Aylin Cadîr, condamnata revoltată, Tania Popa (Elizabeth-Lizzy Luke), un nod al întregii intrigi, deosebit de puternic conturat, Ilinca Goia (Charlotte Carry), alt centru de putere al spectacolului, dezvăluindu-se în final a fi altcineva decât afirmă la început, cu talentul cunoscut deja, Mirela Oprișor (Emma Jenkins) – personajul femeii ipocrite, sfânta cu breviarul tot timpul în mână, rol pe care și-l asumă cu siguranță, Erika Băieșu, bătrâna Sarah Smith, cu un fel de tragi-comică convingere că știe adevărul, Medeea Marinescu în Sarah Hollis, femeia care e mută de 20 de ani și, așa cum prevezi de la început, se va exprima sonor când tensiunea va crește, Magda Catone în Judith Brewer, cu cunoscutu-i talent de a întruchipa femei gureșe, Ana Ciontea, într-un rol (Helen Ludlow) care o apropie pe alocuri de cel, aproape mut, din recentul Creatorul de teatru, Rodica Ionescu (Kitty Givens), una dintre femeile sigure de verdict dinainte de a cerceta, Carmen Ungureanu (Hannah Rusted), personaj care mai mult încurcă lucrurile, cum și prescrie textul, o face cu cu talent, Brândușa Mircea (Peg Carter), într-un rol mai șters, alături de suratele sale, mai agitate, Victoria Dicu în personajul Mary Middleton, persoana cea mai amărâtă dintre toate (mă refer, desigur, la personaj, nu la interpretă), dar cu inima largă, actriță cu o prestație artistică de clasă și de data asta, Lamia Beligan (Ann Lavender) într-un rol mai retras, cu câteva intervenții vioaie. Dar nu e un spectacol pentru 8 martie, avem și câteva roluri masculine, începând cu oropsitul personaj Domnul Coombes, aprodul, în interpretarea parțial comică a lui Marius Rizea, specializat în asemenea performanțe, Mihai Calotă, un Domnul Willis, doctorul care vine să o examineze pe condamnată, cu stilul său deja inconfundabil, foarte decis și foarte comic-ceremonios față de cele 12 matroane și Daniel Hara, într-o semifigurație, ca Judecător. O fantomă fără glas: Marcela Mateescu (Lady Wax).
Regia: Gelu Colceag. Decor: Ștefan Caragiu. Costume: Liliana Cenean.
„Bolta cerească” este referința la care fac apel din când în când personajele, cele chemate să judece, dar și cea judecată.
Agnes, aleasa lui Dumnezeu
Fără a-i spune pe nume, așa, tot bolta cerească este și cea la care se referă și personajele, de data asta în exclusivitate femei, din spectacolul cu Agnes, aleasa lui Dumnezeu, de la Nottara. Piesa americanului John Pielmeier este un murder mystery, cum se spune pe engleza americană. N-aș putea găsi o traducere fidelă a termenului, dar nu e greu de înțeles și așa. Povestea este aceea a unei tinere călugărițe, foarte dăruite boltei cerești, logodnica lui Christos, cum ea însăși afirmă de vreo două ori în discuțiile cu psihiatra venită să o diagnosticheze după moartea suspectă, în urma unei nașteri la fel, a unui nou-născut căruia tânără logodnică a lui Isus Christos îi dăduse naștere fără ca vreo călugăriță din mânăstirea unde aceasta se află să bănuiască ceva.
Punerea în scenă de către Sânziana Stoican înfățișează publicului un paralelipiped de sticlă (scenograf: Valentin Vârlan) de o simplitate care frizează sărăcia, chilia tinerei călugărițe. Aici sosește medicul psihiatru Martha Livingstone, în varianta pe care am văzut-o eu Isabela Neamțu, (în alte seri Luminița Erga) și începe seria de interviuri care duc până la urmă la adevărul despre moartea nou-născutului, mai clar decât dacă mama copilului ar fi fost interogată de un procuror. Căci medicul psihiatru execută un fel de interogare blândă la început și ceva mai violentă spre final, în momentul adevărului. Rolul nuanțat este interpretat de Isabela Neamțu destul de convingător. În fața sa stă și stareța Miriam Ruth, în seara respectivă Crenguța Hariton, în alte seri Victoria Cociaș, personaj care are tot interesul ca acest caz să nu ajungă la cunoștința publicului, pentru ca acesta să nu-și piardă – nu-i așa? – încrederea în aceste locuri de retragere din lume. Cristina Juncu, în rolul tinerei călugărițe, evoluează de la inocența inițială la aceea, mai nuanțată, a finalului, dozându-și cu atenție momentele. Cum bănuiește orice spectator, fie și unul care nu merge prea des la teatru, până la urmă adevărul iese la iveală, iar extragerea lui, ca să zic așa, atrage curiozitatea celor aflați în sală, care izbucnesc la final și, ca de obicei la noi, sar în picioare, parcă mișcați de un resort pus pe fiecare scaun, sub fundurile spectatorilor în acest scop. Deși, în acest caz, spectacolul poate fi aplaudat și stând în continuare pe scaunele din sala „George Constantin” a Teatrului Nottara, cea de la subsol, unde rezonează cu trecerile metroului și alte zgomote de-afară, cam așa cum – se dovedește până la urmă – rezonează și lumea exterioară în recluziunea mânăstirii în care se petrece acțiunea piesei Agnes, aleasa lui Dumnezeu, de John Pielmeier.
Tartuffe
La Teatrul Mic, în sala Atelier, a fost premiera spectacolului cu Tartuffe sau impostorul de Molière, în traducerea, adaptarea și regia lui Gelu Colceag. Un alt unghi de a privi această eternă comedie ce vituperează ceea ce declară autorul încă din titlu, ați ghicit, impostura. Desigur, în epocă impostura se manifesta altfel decât o face astăzi, cu false diplome, false doctorate și alte minciuni sfruntate. Subiectul e familiar celor care frecventează teatrele, piesa s-a mai jucat de multe ori, chiar în anii noștri. De data aceasta, Tartuffe e împachetat, ca să zic așa, în ordinul de la curte de a fi jucat și vizionat (sic!) în final chiar de Regele-Soare. Astfel încât însuși Molière, alias Jean-Baptiste Poquelin devine personaj în spectacolul cu propria sa piesă, firește, alături de Ludovic al XIV-lea, care are chiar un scurt moment ca dansator, amintindu-ne cumva de piesele pe care le scria și reprezenta cu cercetătorii de la Institutul de Istorie și Teorie a Literaturii, G. Călinescu. Desfășurarea propriu-zisă a piesei, în afara, ca să zic așa, a ambalajului regizoral, are un ritm normal, se rețin mai ales interpreții lui Orgon (Gabi Costin) și Tartuffe (Vlad Logigan), dar și, prin energie și haz, interpretele Marianei (Oana Laura Gabriela) și a Elmirei (Alina Petrică), precum și, în scurtele-i apariții, Mihaela Rădescu (Doamna Pernelle). Nu e lipsită de haz nici apariția finală a „Domnului Loyal”, portărelul, interpretat de Viorel Cojanu. Decorul în trei trepte, cu un subsol funcțional numai scurt timp, cu un etaj superior, de refugiu și de apariții noi, e semnat de Ștefan Caragiu, iar costumele îi aparțin Lilianei Cenean. Spectacolul are ritm, nu îți atrage privirile spre ceas, deși nu e scurt, iar ceilalți interpreți, omiși aici, participă și ei, desigur, la reușita lui. Iată-i: Damis – Vlad Corbeanu, Valère – Rareș Florin Stoica, Cléante – Alexandru Voicu, Dorine – Ana Bianca Popescu, Filip al Franței, Duce de Orléans – Andrei Seușan, Ludovic al XIV-lea, regele Franței – Ștefan Lupu. Acesta din urmă este și autorul mișcării scenice, deh, potrivit în rolul regelui care dansează…
Un spectacol interesant, dar din care ar fi putut lipsi unele lungimi moraliste, rezumabile la câteva propoziții.
Împărăteasa Chinei
Alexander Hausvater, cunoscut pentru alegerile sale surprinzătoare, a optat, la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, pentru piesa lui Ruth Wolff, cu titlul de mai sus. O poveste istorică reală până la un punct devine un bun pretext de a veșteji absolutismul unor regi sau împărați, fapt căruia i se adaugă intrigile de curte, analoage – dar ce departe! – celor din lumea lui Shakespeare. Cea care o întruchipează pe eroina din titlu, Ada Navrot, are o prestație bună, dar pare că a fost sfătuită să strige puțin cam mult și puțin cam tare, pe alocuri nefiind, desigur, alte opțiuni, dar alteori, cel puțin ca spectator, dacă și acesta contează, parcă ai simți nevoia de un respiro. Felul în care Împărăteasa văduvă își înlătură de la domnie nepotul, decis să acorde drepturi nemaiîntâlnite până atunci supușilor săi, culminând cu o constituție, spre a intra în rândul lumii, după model european, trimite la atâtea și atâtea piese istorice din lumea noastră. În paralel cu intrigile de la curte și nu doar ca un pandant al lor, se desfășoară și cunoscuta răscoală a boxerilor, fapt istoric al anilor 1899-1901, o ridicare a chinezilor împotriva străinilor, englezi, francezi etc., cu asediul ambasadelor acestora și uciderea celor care voiau să introducă în China cea milenară modul de viață și chiar religia Europei.
Alexander Hausvater dirijează cu abilitate mișcarea maselor, în fapt câteva persoane, câte încap pe o scenă de teatru nu tocmai egală cu aceea, mare, de la naționalul bucureștean, dar prin mișcare și zgomot provocând efecte de mulțime. Lupta este între naționalism și deschidere, una care, sugerează piesa, nu s-a sfârșit încă în zilele noastre, când dăm de ea mai la tot pasul.
Actorii reușesc să contureze personaje ce se rețin, cu chipuri și comportamente diverse și proeminente. Astfel îi avem pe cel numit Actorul: Tache Florescu, într-o evoluție evidentă de la starea de deținut cu viitor incert, amenințat de o moarte teribilă, à la chinoise, la acela de favorit (nu în sensul european totuși) și chiar sfetnic al Împărătesei, pe Alex Iezdimir, în rolul tânărului împărat înlăturat și declarat nebun (parcă am mai auzit noi asta, semn că, totuși, în anumite cazuri, China era deja deschisă, când era nevoie, spre modelele străine, rele), Sebastian Bălășoiu (Profesorul), Oana Marcu, în Concubina și mai ales Liviu Cheloiu, Generalul, care încearcă să păstreze un echilibru între forțele contrare dezlănțuite. Un rol special face Emanuel Bighe (Eunucul, un alt fel de favorit al Împărătesei). Spectacolul este, desigur, unul în cheie modernă și contemporană, așa că totul începe într-un muzeu al acelor vremuri, pentru ca apoi să le învie, dând astfel prilejul a ceea ce se vede pe scenă. Un mod cinematografic, specific unei autoare (azi în vârstă de 90 de ani), care a semnat și scenarii de film, acolo, în America sa.
Decorurile semnate de Alin Gavrilă, mobile și funcționale, facilitează trecerea dintr-o scenă în alta și dintr-o lume în alta chiar, iar muzica lui Nicu Alifantis, cu aer chinezesc, întărește senzația de parodie pe care o dă uneori, voit desigur, spectacolul, inclusiv prin jocul actoricesc. Mai joacă în acest spectacol: Iulia Verdeș (Împărăteasa, adică soția tânărului împărat), Delia Lazăr (Ghidul Muzeului), Cristina Dumitra, Antonia Ionescu și Andrada Fuscaș (Curtene) și Florin Georgescu și Andrei Mărcuță (Curteni).
Te poți întreba de ce o piesă despre China imperială în zilele noastre. Pentru că trecutul se manifestă foarte des în epoci moderne și contemporane, trebuie doar să știi să-l vezi. Ceea ce încearcă Alexander Hausvater în acest spectacol… spectaculos.