Cu greu mai găsești optimism și speranță la acest început de an. Nesfârșitele atrocități ale lui Putin în Ucraina, explodarea facturilor și a cazurilor de Covid în China – dar și la noi, chiar dacă azi le numim doar simple viroze și nimeni nu mai rostește cumplita sintagmă –, creșterea ratelor bancare lună de lună, alarmismul neîncetat al televiziunilor de știri, toate acestea lasă prea puțin spațiu stării de bine și optimismului.
O zi superbă de primăvară, în orașul meu, pe 1 ianuarie. Ocazie potrivită pentru a merge dimineața la cimitir, spre pomenirea celor plecați, prin orașul gol, obosit după petrecerea de revelion. La ieșire, pe o băncuță, un vârstnic zguduit de plâns la mormântul soției de curând trecută dincolo. Omul își plângea durerea de a fi rămas nu doar fără parteneră, ci singur pe lume. Privindu-l, mă gândeam că aceasta este cea mai mare suferință a sa, nicidecum cele mai sus enumerate, care apasă majoritatea. În universul suferinței sale nu mai are cine să pătrundă, ca măcar acolo să nu mai fie atât de singur. Așa cum în universul suferințelor noastre, chiar dacă suntem înconjurați de alții, tot singuri rămânem. Singurătatea, condiția primordială, fundamentală a omului, cu care ne traversăm viața, uneori trăind-o, dar cel mai ades trăindu-ne ea pe noi. Însă este bine că nu suntem dispuși să conștientizăm prea des această stare. Apărările, aceste mecanisme psihologice silențioase care funcționează permanent, fără știrea noastră, își fac treaba tot mereu, încă de la naștere. Dintre toți, însă, cei mai neajutorați rămân copiii. Mulți sunt, uneori, excedați de trăirile lor, pe care nu știu să le gestioneze. Iar noi, părinții, suntem prea ocupați ca să mai fim în contact cu ei și, prin urmare, cu ele. Cu trăirile copiilor noștri. Ceea ce le rămâne, de la vârste din ce în ce mai fragede, este alinarea, uitarea prin aruncarea în vâltoarea internetului, pe care cu generozitate îl punem la dispoziția lor. Altfel spus, aruncarea în neant. Căci nu asta este internetul? Un loc lipsit de locație, o singurătate eterică nesfârșită, augmentată cu permanenta iluzie a celorlalți. Un non-locus, ajuns să fie resimțit ca o casă. Un refugiu. Să ajungi să te pui la adăpost de însăși viața, în iluzia internetului unde, dacă ceva nu-ți convine, ești la o secundă distanță de a te decupla.
În alte vremuri, timpul liber sau refugiul de voie sau de nevoie erau ori pe stradă, la joacă, ori în cărți sau în practicarea unui sport. Mai apoi, cinematografele și filarmonica, teatrul deveneau opțiuni aproape singulare. Dar toate astea s-au perimat, nu mai sunt la modă, iar noi, cei care încă le clamăm drept mijloace sănătoase de petrecere a timpului liber, am devenit… retrograzi. Suntem depășiți. Expirați. Nu (mai) înțelegem. Desigur, dacă am înțeles vreodată. Este, de altfel, firescul conflict dintre generații. Ne este dat tuturor să trecem pe-aici, prin certitudinea că părinții și, mai apoi, adulții în general nu ne-au înțeles, copii fiind. Prăpastia s-a căscat de când cu noile tehnologii ale informației, transformându-se în breșă. Punctul slab dintre generații. Iar breșa tinde să devină spațiu. Locul părinților de adolescenți care cer o psihoterapie pentru copiii lor a fost luat de părinții cu copii mici. 5-10 ani. Problematica intra-familială s-a deplasat spre vârste tot mai crude. Prinși între joburile cu orar nefiresc (8.00-19.00, căci și a ajunge la muncă sau a se întoarce acasă au devenit cronofage), părinții nu mai au cum și când să-și amenajeze în mod potrivit relația cu propriul copil, așa încât apelează ori la marea instituție a after-school-ului, ori la cea a bunicilor. Dacă after-school-ul presupune o relație de supervizare a copilului și nu una cu copilul, relația cu bunicii este, de regulă, una de a fi în slujba copilului, căruia nu i se refuză nicio plăcere. Din relația cu copiii, tocmai părinții lipsesc. Iar asta se vede. Copiii se înstrăinează de uman, devenind tot mai prinși de eter. De neant. Acolo unde cred ei că au totul. Nimic altceva decât plăcerea, reînnoibilă la nesfârșit, de a apela la „chestii amuzante”, așa cum mi-a spus o fată de 12 ani când am întrebat-o de ce petrece atât de mult timp – practic, continuu – pe Tik Tok.
În condițiile accesului facil la mijloacele de a-și produce plăcere, copilul de azi, mai apoi adolescentul și apoi tânărul adult nu fac altceva decât să devină dependenți de plăcere. Adică de senzație. La fel ca în cazul tuturor celorlalte dependențe: de fumat, de droguri, de jocuri de noroc etc. Dependența de internet pare mai puțin sau chiar deloc dăunătoare, dincolo de faptul că nici măcar nu este resimțită drept dependență. Așa cum problematica intra-familială s-a deplasat spre vârstele mici, așa, mai nou, ea apare și la cuplurile tinere. După doar câțiva ani de căsnicie, femeile se plâng de faptul că soții lor își petrec timpul liber pe device-uri, în general cu jocuri video, clamând… dreptul lor să se relaxeze. Toate cele ale casei au rămas, majoritar, în grija femeilor, în ciuda faptului că și ele petrec la muncă 10-12 ore pe zi. Dar cineva trebuie să țină casa curată, cineva trebuie să gătească, să spele, să calce, să facă lecții cu copilul. Breșa devenită spațiu duce, încet dar sigur, la înstrăinare. Și de partener, și de copil. Singurătatea în doi a devenit singurătate în trei. Prinsă între job, after-school și bunici, tânăra familie nu mai are condițiile propriei deveniri ca întreg. Iar când copilul, țel comun, dispare din peisaj, căci vine vremea și pleacă pe drumul său, momentul adevărului nu mai poate fi prea mult amânat. Față în față stau, de-acum, doi străini perfecți, care și-au încheiat obligația de a-și crește progenitura. Asta dacă se ajunge până aici, căci, de regulă, majoritatea cuplurilor se desfac până să se ajungă la acest moment al părăsirii cuibului. După care, intervine nesfârșita căutare a unui nou partener de cuplu. Într-o lume de oameni singuri, pare aproape de neînțeles cum de nu se găsesc unii pe alții. Căutarea unui nou partener este, într-adevăr, o serioasă problemă azi. Și așa începe Marea Conștientizare: contactul cu starea de a fi singur. Două vârste predilecte acestei etape am observat de câțiva ani încoace. În jur de 30 de ani și în jur de 50. Cele două vârste ale divorțurilor.
Le spun mereu celor care-mi caută compania însoțitoare unei terapii: cel mai simplu lucru pe lume este să divorțezi, greu este să pui umărul la urnitul căruței, la a o ține pe drum, la a o duce mai departe. Dar este aproape imposibil de înțeles și de acceptat atunci când preopinentul aparține unei generații crescute pe principiul plăcerii, pentru care viața – așa a învățat de la părinți și bunici – trebuie să fie nimic altceva decât despre a-și oferi plăcere. Și mi-e greu să le spun că viața nu, nu despre plăcere este, ci despre altele despre care nimeni nu le-a vorbit până acum, iar acum devine prea târziu să mai poți deprinde altceva decât ceea ce ai fost obișnuit să vezi, să trăiești și să crezi. O societate a supraproducției care generează supraconsum, o societate a virtualului nesfârșit și a retrogradării standardelor, de orice fel ar fi ele, nici nu poate produce alt fel de oameni, decât cei viețuind prin și pentru plăcere. Nu că ar fi ceva rău cu ideea de plăcere, ci pentru că devine ceva rău, atunci când se instituie în unic reper în cântărirea calității vieții.
Se tot vorbește despre o generație egocentristă și vulnerabilă, deci sensibilă, ca și cum această generație ar fi apărut de nicăieri și de niciunde și nu ar fi tocmai rezultatul noilor condiții sociale de după 1989, pe care noi le-am creat sau le-am dat voie să apară. Spun mereu părinților de copii mici: niciodată problema nu este la copil, ci la mediul în care crește, mediul fiind tocmai părinții, familia. Copilul nu este altceva decât developantul problematicii familiei, a adulților, copilul nu este decât persoana cea mai vulnerabilă care rezonează cel mai ușor la tensiunile interne mediului în care crește. Nu copilul trebuie „reparat” prin psihoterapie, ci problemele părinților. Dar este lezant pentru adulți să audă că ei sunt sursa necazurilor copilului, perturbarea imaginii de sine fiind o rană narcisistă greu de suportat. „Cum, dar mă sacrific tot timpul pentru copil!”, spune părintele, indignat, de regulă mama. Iar acesta poate fi începutul unei discuții despre ce consideră a fi sacrificiu, despre asumare, despre calitatea alegerilor pe care le-a făcut, despre calitatea tipului de sacrificiu. Căci nu, nu este în regulă să consideri că ai făcut sacrificii când AI ALES să-i cumperi copilului tău de 12 ani ultimul model de smart-phone, pentru care AI ALES să faci credit la bancă, căci depășea cu mult nivelul salariului, așa cum nu este în regulă să consideri că ai făcut sacrificii atunci când AI ALES să-l înzestrezi cu laptop de o mie de euro doar pentru că era la ofertă sau cu ultimul model de pantofi sport de la nu știu ce brand, doar ca să fie cool, să nu se simtă prost față de alți colegi. „Ca să nu se simtă inferior.”
Și așa, ajungem la problema „sensibilității”. Nu ne place să auzim despre noi lucruri care nu concordă cu părerea bună pe care o avem despre noi înșine. Nu ne place ca alții să ne spună ce consideră a nu fi tocmai în regulă la noi. Resimțim aceste observații ca pe agresivități la adresa noastră, nicidecum ca pe niște potențiale mijloace cu ajutorul cărora să schimbăm ceva. Ne lezăm. Suferim. Ne supărăm. Rupem relații. Și mergem mai departe cu dreptatea noastră până-n pânzele albe, ratând ocazia de a schimba ceva. Și, neschimbând nimic, suntem supuși repetării acelorași greșeli. Este mai simplu să te simți lezat, agresat, conservându-ți îndreptățirea de a nu schimba nimic decât, rănit fiind, să fii pus pe gânduri dar să muncești cu tine însuți. Asta este ceea ce văd la noi copiii noștri. Asta este ceea ce, fără să vrea, fără să știe, imită: modelul pe care noi îl livrăm. Iar când ei înșiși ajung să pună în act propriile noastre reacții și comportamente, devenim intrigați, oripilați, nerecunoscându-ne în ele: „nu așa te-am crescut!” Nu, nu așa i-am crescut, i-am crescut cu sloganuri, le-am făcut… „educație” din vorbe, însă copilul imită ceea ce vede, nu ceea ce aude. Și tocmai sensibilitatea noastră exagerată, atunci când cei din jur ne atrăgeau atenția că ceva nu este în regulă cu noi, o dăm mai departe copiilor noștri, lucru pentru care, mai târziu, îi acuzăm de egocentrism. Și așa se închide cercul proiecțiilor, fără să avem nici cea mai mică dumirire în privința devenirii progeniturii. Și numim asta soartă. Ghinion. Atâta tot. Adică, din nou, noi nu am avut nicio contribuție, așa a vrut Dumnezeu.
Nu există nici cea mai umilă încercare instituțională prin care cineva să ne învețe câte ceva despre etapele de dezvoltare psihologică ale copilului, câteva principii sănătoase despre creșterea lui, ceva despre limite și despre frustrarea optimă, fără de care niciun copil nu poate deveni adult. Creșterea fizică, fiziologică se produce orice-am face, însă cea psihologică nu vine la pachet, nu este un dat. Câtă vreme este neglijată, este capabilă de a produce perturbări grave vieții de adult. Un copil nu devine, psihologic vorbind, adult doar pentru că a crescut și a ajuns la 20, 25, 30 de ani. Un copil poate rămâne copil și la 50 de ani, însă el va funcționa imatur, și nu așa cum credem noi că ar trebui să funcționeze un adult.
O ființă umană este o devenire de fiecare clipă, și nu un parcurs dinainte stabilit pe care se va așeza, orice-am face. Dacă ceea ce este înnăscut nu este supus schimbării, restul, tot restul depinde de ceea ce noi, părinții lui, familia, mediul facem din el. Iar acest „rest” este covârșitor, și nu ceea ce este înnăscut. Iar noi, din dragoste nesfârșită pentru el, îi vom facilita mereu copilului toate mijloacele posibile prin care să obțină plăcere și numai plăcere. Căci plăcerea lui este bucuria noastră și gratificarea obținută în rolul de părinți. Ca și cum plăcerea și numai plăcerea este scopul suprem al existenței, singurul țel spre care trebuie să tindem.
Însă nu noi vom face plata la vămile inerentelor probleme pe care orice existență le are în față, ci tocmai el, cel pe care nimeni nu l-a învățat că, în afară de moarte, totul are o rezolvare. Nu, nu el a venit pe lume sensibil și egoist, ci noi suntem cei care astfel l-am clădit. Dar nu vom accepta în veci că el a devenit nimic altceva decât ceea ce noi înșine am făcut din el.