Paul, licean
7 aprilie 1975
Eu sunt filfizonul. Pentru proști, a te îngriji puțin pentru a arăta onorabil în societate înseamnă să fii prost. Mi se pare normal să faci duș zilnic, să te piepteni, să ai niște haine care să cadă bine pe tine. Chiar și ținuta trebuie să fie una semeață, de bărbat. L-am auzit pe moșul la care stă în gazdă Luna, zicându-i acestuia:
– De ce mergi dumneata aplecat și cu capul în jos? Uită-te la prietenul dumitale (adică la mine) cum merge țanțoș, cu pieptul înainte și cu capul pe sus!
Aflasem că Valeriu scrie poezii și l-am căutat. E un tip politicos, doritor de prieteni, chiar dacă lucrul ăsta îi rupe din timpul de lectură. Îl citește pe Faulkner și l-am văzut foarte amărât într-o zi, fiindcă gazda se gândise să-i ducă niște mâncare și o făcuse pe întuneric. Vărsase sosul pe romanul Zgomotul și furia și îi năclăise nu numai coperțile, ci și o bună parte dintre pagini. Celălalt prieten al lui Valeriu, Alexandru, se laudă tot timpul că el îl citește pe Dostoievski. Face mare caz pe tema asta. E un arogant, un tip încrezut care spune oricui are timp să-l asculte că el vrea să cutreiere lumea și să vadă marile realizări ale umanității. Consideră că a trăit degeaba dacă nu vede Capela Sixtină a lui Michelangelo. Altminteri, sunt lucruri în care ne potrivim în păreri. La Valeriu vine o fată din satul lui, elevă la liceu, să învețe, fiindcă la cămin nu poate din cauza gălăgiei. Ei bine, Valeriu o pune să stea pe pat și să citească, în timp ce el se așază pe un scaun. Lasă ușa deschisă, iar moșul surd, care îi este gazdă, le tot dă ocol și se uită pe geam. Zice că e pocăit și nu minte. Uneori, Valeriu îi lasă vorbă să le spună tuturor potențialilor vizitatori că nu este acasă. Când un amator de poezii îl strigă pe Valeriu, moșul iese și zice:
– Mi-a spus Valeriu să-ți spun că nu e acasă, dar eu nu pot să mint, că sunt credincios. E acasă, dar are treabă, să învețe și el.
– I-auzi, al dracului, izbucnește musafirul, mă ține la poartă. Atunci, Valeriu iese și îl cheamă:
– Hai, bă, că pentru tine sunt acasă.
Dar de ce moșul ăsta atât de cinstit minte când vine tatăl lui Valeriu? Îi spune că pe la Valeriu vine o fată, se închid amândoi în cameră, Valeriu încuie ușa, iar el, bătrânul, nu știe ce fac cei doi. De ce minte cu nerușinare?
Mai sunt două fete în vecini, Eva și Mirela, brunete ca niște tablete de ciocolată. Se plimbă pe sub nasul lui Valeriu, mai mult dezbrăcate, iar amicul meu nu încearcă să intre cu ele în vorbă. Păi, nu merită el toate ironiile noastre?
Valeriu Luna, student
3 iunie 1979
Iar tata nu mă uită. Vine cam la cincisprezece zile, când ia leafa și îmi aduce o sută de lei. Într-un rând, m-a surprins prima ninsoare a iernii în cămașă, în timp ce urcam în troleibuzul care urma să mă ducă la facultate. La întoarcere, mi-am dat ultimii bani pe o sticlă de cabernet albanez pe care l-am băut împreună cu Romi, încercând să ne încălzim. Zadarnic. Toată noaptea am tremurat de frig și n-am mai îndrăznit să ieșim de sub pături. Până să se lumineze, cineva ne-a bătut în ușă. Era tata, care venise încărcat cu haine de iarnă și cu un reșou uriaș, făcut de el. I-am deschis și am reintrat, dârdâind, în așternut. Prima grijă a fost să bage dispozitivul în priză și după o jumătate de oră toată camera se dezghețase. De obicei, vizita tatei mă surprindea la o băută cu colegii. Era ziua de naștere a cuiva sau altcineva voise să facă cinste ori niciunul dintre noi n-avea chef de cursuri în ziua aia. Coboram în parcul din fața blocurilor, ne așezam pe o bancă și discutam câteva minute despre una și alta. El vedea că am băut, nu-i convenea deloc chestia asta, dar nu-mi zicea nimic. În jurul nostru, se foiau africanii și arabii de parcă am fi fost într-o colonie din Orient. În sfârșit, tata scotea bancnota de o sută de lei și mi-o întindea cu un zâmbet timid. După plecarea lui, urcam în cameră cu o povară imensă, invizibilă, pe umeri.
Uneori, mă duc eu la el. Lucrează la UMEB, lângă APACA. Știu pe dinafară drumul de la poartă până la ghereta lui de pompier. Trec dintr-o zonă în alta a fabricii pe negândite, făcând involuntar ocolurile și trecerile de pe o alee pe alta, semn că harta fabricii este înregistrată în inconștientul meu. Într-o zi, l-am găsit pe tata bucuros.
– Am o surpriză pentru tine, mi-a zis el, și s-a îndreptat către dulapul în care își ținea lucrurile.
A scos de acolo o sticlă de bere pe care mi-a arătat-o triumfător. A privit-o
în lumină și veselia lui s-a transformat brusc în tristețe.
– Măi, să fie! a exclamat, dezamăgit. S-a stricat, uită-te și tu! Și n-am ținut-o aici decât o săptămână.
De pe la opt ani m-a tot dus de mână pe la doctori și prin magazinele din care îmi cumpăra haine. Luam tramvaiul greșit sau coboram la altă stație, dar el se descurca până la urmă și ajungeam la destinație. Într-o zi, mi-am dat seama că sub aerul apatic, pe care-l afișa permanent, se ascundea o mare voință. O fracțiune de secundă a fost de ajuns să se deconspire. Tramvaiul a pornit pe neașteptate, iar el a fost prins dezechilibrat, fără să aibă de ce să se prindă. A vânturat mâinile în aer, ca un sportiv, s-a reechilibrat ca prin minune și a reînceput să se caute prin buzunare, pentru a plăti biletele. Când intram în cabinetul vreunui doctor, mai întâi se buzunărea și îi întindea specialistului o bancnotă, apoi îmi scotea paltonul și căciula și le arunca pe jos, împreună cu pălăria sa. Avem cuier, avem cuier, bâiguia medicul, uluit. M-a dus odată la un meci al echipei Dinamo și am fost opriți la intrare de un paznic. Meciul începuse și ăla ne-a barat calea. Stai, bă, a spus tata, crezi că noi n-avem bani de bilete? Sau ce?
I-am povestit despre tata și Alexandrei, care venise și îmi zisese în șoaptă dacă nu vreau să ne plimbăm puțin prin împrejurimi. Și Indio? m-am interesat eu. Indio ce-o să zică? A, Indio e prins cu treburi care nu suferă amânare, a zâmbit ea.
I-am propus mai întâi să ne prefacem că este iarnă. De ce? a întrebat ea. Nu știu, dar femeile sunt mai fascinante iarna, i-am răspuns și mi-am dat seama imediat că fac o gafă. Mi-a spus că și-a dat de multă vreme seama că nu o consider nici măcar interesantă. Am protestat neconvingător și am început să îndrug tâmpenii. I-am explicat că iarna este o ficțiune și ai sentimentul ieșirii din chingile realității. Ești liber, poți face ce dorești. Iar în compania unei femei frumoase, acest sentiment este esențial. S-a înveselit și s-a prefăcut că face un bulgăre de zăpadă și aruncă în mine. Mi-am pus mâna la ochi și m-am împleticit ca și cum aș fi încasat o lovitură zdravănă. Am vrut să mă arunc pe jos, dar am observat cu coada ochiului cum două doamne în vârstă se opriseră în loc și începuseră să ne urmărească.
– Să facem niște oameni de zăpadă! am urlat ca un dement și femeile și-au rotit panicate ochii în cap și au luat-o la goană.
I-am povestit apoi Alexandrei despre vacanțele de iarnă petrecute într-o bojdeucă minusculă, cu o singură cameră construită din paiantă și acoperită cu carton smolit.
Nu dormeam toată noaptea înainte de ultima zi de școală.
Dacă nu era viscol, plecam singur către locul de supliciu al țâncilor care nu învățau pe dinafară definițiile părților de vorbire și anii în care au domnit Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare. Zburdam de fericire pe lângă garduri, fiindcă nu mai eram nevoit să repet, în timp ce pășeam, numeroasele și lungile lecții pe care le aveam de învățat. Dacă ningea și zăpada se pusese în strat gros, ne deplasam în echipă. În față, făcând pârtie pentru cei din spate, cu bocancii săi uriași, mergea finul Fănică, iar după el, ne țineam, în șir indian, ceilalți: Celeran, Ion Momoc și eu. După ce se lăsa frigul, nu mai aveam de purtat bătăliile în care eram nevoiți să ne comportăm ca niște eroi. Toamna, primăvara și la începutul verii, în drumul nostru ne confruntam cu dușmani comparabili cu zmeii din poveste. Când ieșeam de pe uliță, ne ataca gâscanul turbat al pădurarului Manole. Nu știu din ce rasă provenea, dar mușca mai rău decât câinii și tovarășii mei aveau vânătăi pe picioare, făcute de ciocul său de oțel. După ce treceam de biserică, ne băteam amarnic cu roșcovanul Gioni, care ne ținea calea în fiecare dimineață, cu o perseverență înspăimântătoare. În fine, după ce admiram fațada magazinului sătesc, făcând la dreapta și luând-o în linie dreaptă către destinația zilnică, ajungeam în dreptul școlii pentru clasele I-IV, unde aveam de trecut ultimul și cel mai greu obstacol. În poartă ne aștepta, cu pumnii pregătiți și uneori cu bâta ridicată, viitorul cântăreț Costică Nemeș. Ne luptam pe viață și pe moarte cu el, să ne salvăm pielea. Nu mai spun că la școală urma războiul nesfârșit și fără speranță, dus cu dirigintele nostru.
Bătrânii cu care mă întâlneam și pe care îi salutam cu respect mă întrebau dacă mi-am luat traista cu mine, ca să iau vacanță în ea. Acum, nici profesorii nu ne mai ascultau și timpul trecea mai repede. Mă întorceam acasă fericit. Uneori răsărea soarele și veneam agale prin peisajul cuprins de dezgheț, pradă unor senzații stranii, inexplicabile, de adâncă melancolie, resimțită adesea ca o amorțeală ciudată, ca o moarte prematură a iluziilor.
Apoi, pierdeam șirul zilelor și stăteam din zori și până seara la săniuș. Ne dădeam cu săniile pe podețurile construite în pantă, pe lacurile din spatele conacului boieresc și pe drumul transformat într-un lung patinoar. Zona bălților era un loc fabulos, neumblat de pe vremea boierilor de dinainte de Marele Război, mulți spuneau că văzuseră pe acolo fantoma boierului ăl bătrân călărind o iapă albă, iar noi ne orientam cu prudență pe ghețurile înșelătoare. Apoi, făceam oglinda, rotindu-ne pe gheață în timp ce alunecam, chiuiam, tulburând liniștea spectrelor și îndreptându-ne către râu. Când lumina se împuțina și începeam să vedem umbre suspecte, o luam la fugă către sat. Cel mai des ne încercam săniile pe șosea. Nu ne deranjau jocul decât singurul camion care pleca din localitate ceva mai târziu, pe sub prânz, și câte o sanie mare, trasă de cai. Seara făceam, împreună cu prietenul meu, Ion, oameni de zăpadă, pe care în ziua următoare îi găseam călcați în picioare. Intram în casă târziu și adormeam îndată, fără să mai mănânc. Din abisul odihnitor al somnului auzeam, ca un cântec celest, vuietul furtunilor de zăpadă. Pe atunci locuiam într-o bojdeucă minusculă, de paiantă și numai când viscolul era prea puternic, stăteam lângă soba de pământ, văruită și citeam, aruncându-mi în răstimpuri ochii pe fereastră, la fulgii care se roteau într-o miraculoasă coregrafie, înainte de a îmbrăca pământul. Eram îndrăgostit de liniștea care cuprindea lumea după prima ninsoare. Eram îngrijorat doar din cauza câinelui care n-avea cușcă și își săpa un culcuș în rumegușul din fundul curții. În primii ani de viață am trăit, printre alți copii, într-o sărăcie lucie. Când întârziam cu lecțiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în față. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-și sădească pomi roditori de calitate, așa că prietenii noștri, ai copiilor, erau corcodușii și duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevărații noștri frați. Aveam un câine fabulos, Azorel, care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din București, unde muncea din greu. Sărmanul cățel n-a avut niciodată o cușcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, își făcea câte o copcă în rumegușul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Și a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, inițiată de tovarășii din anii ʼ60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui țăran, însoțit de trei hingheri. Ăștia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecție cu benzină, direct în inimă. Țin minte că Azorel al meu a mai fugit câțiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbușit în spasmele morții. Hingherii l-au luat și l-au aruncat într-o căruță care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
Când am văzut că Alexandra dă semne de nervozitate, am început să-i vorbesc despre tata. I-am povestit cum se ducea cu bicicleta la serviciu, în București, la o fabrică de cărămidă. Pleca luni, cu noaptea în cap, pentru a avea răgaz să străbată cei o sută de kilometri care despărțea satul nostru de marele oraș. Sâmbăta, îl așteptam la poartă și eram fericit când vedeam că mi-a adus o jucărie nouă și multe bomboane tari, lipicioase. După un timp, s-a mutat la Uzina de Mașini Electrice, ca pompier și a început să mă ia periodic și să mă ducă la doctori. Eram miop, anemic și doctorii îmi prescriau vitamine la greu. Petreceam noaptea în dormitorul remizei pompierilor. Patul era lipit de un calorifer imens și toată noaptea mă perpeleam ca într-un cuptor la peste patruzeci de grade Celsius. Plecam dimineața către oraș, dar uneori el se oprea să joace o partidă de șah cu niște paznici și tot juca până se făcea noapte. Trebuia să ne întoarcem la remiză și să ne culcăm, sperând ca a doua zi să fie cu mai mult noroc. Uneori, în dormitor îl găseam pe Cioacă, colegul său bețiv și curvar, care se apuca să-și povestească isprăvile amoroase. Mai erau acolo Drăgușin, un pitic gras, răutăcios și Dragomir, care tăcea tot timpul, când nu dormea de-a-n picioarelea. Alături…
– Ascultă, m-a întrerupt Alexandra, crezi că eu te-am invitat la plimbare ca să-mi povestești despre taică-tău ?
– Nu, dar am crezut că te interesează…
Ajunsesem în Cișmigiu. Brusc am resimțit răcoarea nopții de vară.
– Necazul e că și Indio e obsedat de tatăl său. Și Bibiduru, la fel. Toți din jurul lui Manole sunteți la fel. Aveți nevoie de un tată.
– Să înțeleg că tu ne testezi pe rând, ca să afli care dintre noi își urăște tatăl?
– Trebuie să știi un singur lucru – că….ăăăă… mai multe nici n-ai putea! – că la ora la care ne-am văzut, i-am dat întâlnire și lui Indio și că ăla mă așteaptă și acum în fața facultății.
Și s-a îndepărtat pe o alee, către ieșirea din parc.
Am ascultat țăcănitul tocurilor ei pe asfalt, apoi, m-am simțit incredibil de obosit și m-am așezat pe o bancă.
Fragment din romanul Colivia, în pregătire