Televiziunea Română a difuzat, miercuri, 4 ianuarie, un spectacol al Teatrului Mic, comemorând memoria lui Mitică Popescu, abia dispărut din lumea noastră. E vorba de spectacolul din 1991, adaptat pentru televiziune în 1994, cu piesa lui Niccolȯ Machiavelli, Mătrăguna, în regia lui Dan Micu.
Chiar fără să știi cine a regizat spectacolul îți dai seama că nu este un oarecare, ci dimpotrivă, unul dintre acei directori de scenă care au îmbogățit expresia dramatică românească din zilele noastre.
Piesa, după cum multă lume știe, e o farsă de tip post-medieval, destul de apropiată ca subiect și cu aproximativ aceleași tipuri de personaje din piesele lui Goldoni, ba chiar și Molière. Mitică Popescu este în centrul piesei și al spectacolului, în calitatea sa de soț vârstnic al unei doamne tinere și fermecătoare, iubite cu patimă, în secret o vreme, de un tânăr. Își duce rolul de păcălit cu virtuozitate, dar și cu naturalețea cu care și-a obișnuit spectatorii, e un fel de obiect bănos în mâna celui care învârte pe degete afacerea, Ligurio, acesta interpretat de Dinu Manolache, un alt membru al echipei de la Mic dispărut înainte de vreme, în 1998, la numai 43 de ani. O apariție emoționantă pentru spectatorul înrăit este Mihai Dinvale, tânăr, în rolul lui Calimaco, înflăcăratul îndrăgostit. Mihai Dinvale a părăsit scena acum câțiva ani, retrăgându-se când încă ar mai fi putut face roluri care să intereseze. Părintele Timoteo, călugărul escroc, este interpretat cu talent de un alt actor dispărut între timp, Nicolae Dinică. Ajung acum la Dona Lucrezia, soția jună a bătrâiorului Messer Niccia, întruchipată de Oana Ioachim, o actriță care a părăsit și ea devreme scena și lumea, la numai 48 de ani, în 2015. O putem vedea în acest spectacol și pe Coca Bloos, într-un rol deloc caracteristic pentru ea, de cucoană bătrâioară cochetă, interpretat ca și cum ar fi făcut asta de nu știu câte ori. Adriana Șchiopu e cocheta fără scrupule, alături, de altfel de cam toți ceilalți care sunt la fel de străini de acest articol, mă refer la scrupule, ce nu pare a le fi trecut vreodată prin apropiere măcar.
Fără a fi o capodoperă, spectacolul își cucerește spectatorul nu doar datorită actorilor, ci cu largul concurs al regiei, Dan Micu efectuând, cu ajutorul scenografilor Puiu Antemir și Virgil Popa, artificii interesante și sugestive, care măresc comicul situațiilor și personajelor piesei.
Iată datele spectacolului:
Teatrul Național de Televiziune – Mătrăguna de Niccolȯ Machiavelli, traducere de N. Al. Toscani. Regia: Dan Micu. Regia TV: Domnița Munteanu. Distribuția: Messer Niccia – Mitică Popescu; Ligurio – Dinu Manolache; Calimaco – Mihai Dinvale; Părintele Timoteo – Nicolae Dinică; Sostrata – Coca Bloos; Siro – Adriana Șchiopu; Lucrezia – Oana Ioachim; Cântărețul – Alexandru Agarici.
Dincolo de acestea, Mătrăguna de la Teatrul Mic, din 1991, este și o incursiune în lumea teatrului românesc de ieri, în care revezi cu melancolie actori ce au fost și, cum ar spune Lucian Blaga, „niciodată nu vor (mai) fi”. Parcă nu mai observi ceea ce altădată ți-ar fi sărit în ochi la vederea celor care nu mai sunt, parcă te întorci în timp, atunci când prin fața ochilor îți trec Dinu Manolache, Oana Ioachim, Nicolae Dinică și, desigur, Mitică Popescu, de care nu te desparți încă, pentru că plecarea lui e prea recentă. Și când vezi umbra unui mare regizor de altădată, Dan Micu, unul dintre exponenții generației Aureliu Manea, Andrei Șerban, Ivan Helmer, Iulian Vișa.
Și dacă nu meditezi doar la perfecțiunea artistică a spectacolului, amintindu-ți de toți cei legați cumva de amintirea acestui spectacol, de toți cei legați de cei dispăruți, o faci pentru că teatrul, iată, păstrează cumva, parcă secret, parcă ascuns, nemărturisit, amintirea unor timpuri trecute, cu oamenii lor, cu aceia care au făcut strălucirea, câtă a fost, a acelor timpuri, când arta, în cazul nostru cea dramatică, ținea loc de viață și chiar o înfrumuseța și o curăța pe cea reală de urâtele-i tinichele pe care i le lega de gât politicul și minciuna lui.
Iar dacă în legătură cu spectacolul recenzat mai sus veți găsi povești („nemuritoare”?) despre mizeria morală a epocii lui Machiavelli, despre „demascarea violentă a societății florentine”, să știți că nici pe urmă n-a fost mai bine și mai frumos. În fond, piesa lui Niccolȯ Machiavelli e o farsă, care poate fi luată ca atare, făcând abstracție de presupusele intenții ale autorului ei.
Mai presus de celelalte, teatrul se vădește a fi o formă a memoriei, una datorită căreia memoria noastră poate păstra mai ușor ceea ce a fost, decât din greoaiele manuale de istorie.