Întrucât clasificarea morfologică a galaxiilor pe care ne-a ocazionat-o vizitarea Grupului Local nu include radiogalaxiile şi rubedeniile lor, iată-mă acum transmiţând de la acest microfon, la cererea ascultătorilor, şi ceva ştiri despre familia galaxiilor cu nucleu activ, care, pe lângă lumina stelelor, mai au şi o strălucire suplimentară invizibilă.
Ceea ce le este comun membrilor acestei familii – radiogalaxiile, quasarii, blazarii şi lacertidele, galaxiile Seyfert – sunt apucăturile violente, crizele stârnite de uriaşele lor găuri negre din gestiune şi sângeroasele încăierări cu vecinii, ce fac ca listarea lor în cele trei cataloage de la Cambridge ale radiosurselor (3C, 4C, 5C) să semene cu evidenţele cazierului judiciar. Ultimul caz de care am citit la rubrica „Aflăm de la miliţie” a fost din 2011, un scandalagiu din Vizitiul cu nucleu activ care a agresat la drumul mare o spirală bătrână şi bolnavă jefuind-o de un inel de 65.000 de ani-lumină diametru, de unde şi porecla Roata Vizitiului.
Radiogalaxiile, îndeobşte galaxii de tip eliptic sau încăierate cu vreun vecin, emit în banda 10 MHz – 100 GHz şi pot fi ascultate cu ajutorul radiotelescoapelor (castroanele alea uriaşe căscate spre cer pe care le-aţi mai văzut pe Discovery) de la distanţe enorme, măsurabile în sute de megaparseci (un megaparsec = 3,26 milioane de ani-lumină). Spre pildă Cygnus A, cea mai puternică sursă radio cunoscută, e situată în Lebăda hăt, la 232 megaparseci. Deşi are ca indicativ de catalog 3C 405, este mai cunoscută sub acest nume, numărându-se printre puţinele vedete ale radiodifuziunii notate simplificat cu constelaţia şi un „A”: galaxiile Virgo A şi Centaurus A, sau rămăşiţele de supernove Cassiopeea A (cea mai puternică sursă radio a cerului), Taurus A (vestita Nebuloasă Crab) şi Puppis A. În principiu, orice galaxie care emite mai multă radiaţie pe lungimi de undă radio decât în zona optică a spectrului este clasificabilă ca radiogalaxie, cu excepţia postului de radio severinean Radio Galaxy.
Quasarii (contracţia etichetei „quasi-stellar radio source”) şi-au căpătat exoticul nume de la aparenţa punctiformă a sursei lor de radiaţie electromagnetică (radio + optică) asemănătoare mai degrabă unei stele decât unei galaxii. Ele sunt nuclee galactice extrem de compacte şi active, cu străluciri orbitoare, situate la depărtări măsurabile în sute şi mii de megaparseci. Cel mai apropiat dintre cei 120.000 de quasari catalogaţi până acum se află la 780 de milioane de a.l., iar cel mai distant la aproape 13 miliarde de a.l. Vedeta lor este 3C 273 din Fecioara (2,4 miliarde de a.l.), campionul luminozităţii, ceea ce şi explică de ce a fost primul quasar descoperit. Dacă s-ar afla în locul stelei Pollux (β Geminorum), adică la doar 33 de ani-lumină de noi, ar străluci exact ca Soarele (situat la 8 minute-lumină şi 19 secunde).
Blazarii („blazing quasi-stellar radio source” = radiosursă strălucitoare cvasi-stelară) sunt nişte quasari-far cu strălucire variabilă şi cu fasciculul îndreptat spre Pământ (oarecum similar pulsarilor) ţâşnit dintr-o gaură neagră supermasivă. Luminozitatea lor fantastică întrece Soarele de un bilion de ori.
Lacertidele sunt nişte blazari cu spectru diferit, al căror prototip, iniţial confundat cu o stea variabilă din Şopârla, a fost catalogat în consecinţă BL Lacertae şi aşa i-a rămas numele. Distanţa la care a fost descoperit e de 900 milioane de a.l. şi creşte cu 21.000 km la fiecare secundă (cf. 600 km /s Calea Lactee).
Galaxiile Seyfert au nuclee superstrălucitoare cu jerbe nucleare şi puternice emisii de infraroşii.
Stimaţi ascultători, sper că emisiunea de astăzi v-a plăcut, măcar şi pentru meritul de a fi fost cea mai scurtă dintre toate câte s-au transmis până acum. Nu rataţi următoarea noastră întâlnire, dedicată conflictelor conjugale ale galaxiilor şi terapiei de cuplu. À bon entendeur, salut !