La scurtă vreme după publicarea celor două eseuri critice dedicate lui Fernando Pessoa (Lăuntrul ca scenă, Editura Tracus Arte, 2021) și Dragă Fernando Pessoa (Editura Vremea, tot din în același an), Angela Martin reapare cu o carte nouă, în centrul căreia se află marele critic genevez Jean Starobinski (1920-2019): Jean Starobinski, plenitudinea posibilă (Editura Școala Ardeleană, 2022). Și de data aceasta lectura e simpatetică, capătă un puternic accent personal, întemeiat acum pe cunoașterea directă a protagonistului evocat. Traducând în mai multe rânduri din opera sa, pe care a și comentat-o atent, Angela Martin are și avantajul de a fi frecventat familia Starobinski în timpul unor șederi la Geneva, una de câteva luni; s-a aflat, așadar, în imediata apropiere a criticului. „Școlii critice de la Geneva” îi acordase o atenție aparte și soțul său, Mircea Martin, autor al unor studii de referință despre reprezentanții ei, încât s-au putut stabili în timp niște relații de frumoasă comunicare intelectuală și prietenească cu ecouri semnificative și în cartea la care ne referim. O carte pe care autoarea o poate caracteriza drept una de „critică și de confesiune”.
Actul critic se desfășoară, firește, urmând toate regulile disciplinei, pe firul descriptiv-analitic al apropierii de texte, asumată, aceasta, ca lectură de „identificare”, cum se și cuvenea în cazul dat: se știe că genevezii din numita „școală” au practicat o lectură critică animată de „simpatia pătrunzătoare” despre care vorbise cândva Marcel Raymond, mentorul ei spiritual, vizând „obsesii modelatoare” și universuri imaginare organic articulate, cu atenția distribuită egal între mesajul literar al operelor și biografia transfigurată a autorilor lor, angajate, ambele, într-un dialog fertil, pe un parcurs hermeneutic complex. Jean Starobinski își punea și el interpretările sub emblema „ochiului viu”, definind „relația critică” drept un act în care luciditatea cititorului specializat, urmăritor de configurări ale imaginarului și de structuri de limbaj corespondente, era mereu acompaniată de o anumită vibrație afectivă, fie și surdinizată, moderată de „distanța reflexivă” a cuiva care se plasa ca interlocutor privilegiat cu textele și cu autorii lor. Un interlocutor care-și exersa permanent disponibilitatea metodologică, evitând prescripțiile rigide ale unei exclusive grile de lectură.
În paginile de la începutul eseului său, autoarea are grijă să recapituleze aceste date, caracteristice în chip superlativ lui Jean Starobinski, cu sublinierea amplelor deschideri de orizont intelectual – între cunoștințele de filologie clasică și literatură majoră a antichității greco-latine, de cultură europeană modernă, de lingvistică, filosofie, arte. Nu e uitată nici dubla formație de critic literar și de medic psihiatru, care poate explica pasiunea pentru revelarea omului profund ascuns sub vălurile scrisului său literar – cu ilustrări de mare relief în lectura operei și vieții unui Jean-Jacques Rousseau sub mai multe unghiuri: „de filosof, antifilosof, teoretician al politicii, compozitor, muzician persecutat”, cum spune chiar criticul. Eminentul „istoric al ideilor”, reputat pentru cursurile sale academice în acest vast domeniu, poate fi astfel definit sub semnul „plenitudinii posibile” despre care vorbește titlul cărții. Cu acest model în față, Angela Martin va reface traseele hermeneutice propuse de Jean Starobinski, abordarea, mai ales, a scrierilor amintitului Rousseau, ca fiind „pacientul (său) cel mai celebru”, și a lui Diderot, omul de cultură enciclopedică.
Înainte de a porni pe traseele de lectură propuse de critic către opera acestor autori predilecți, Angela Martin face o incursiune în biografia lui – familie de medic evreu, refugiată în Elveția din Polonia persecuțiilor antisemite, cu dificultăți în acordarea cetățeniei, pe care le va avea în parte și fiul lui, născut la Geneva în noiembrie 1920. Pe urmele lui Martin Rueff, autor al unui consistent capitol biografic dedicat criticului, Angela Martin reconstituie principalele momente din viața omului care a beneficiat de o educație solidă în atmosfera de libertate absolută a capitalei elvețiene, unde s-a format mai întâi ca medic psihiatru, a fost atras apoi de studiile filologice, fiind fascinat de personalitatea lui Marcel Raymond; a colaborat devreme la o importantă ediție critică a operelor lui Rousseau patronată de acesta, s-a angajat în anii următori într-o activitate de interpret al literaturii, cu aplecare aparte spre epoca Luminilor, atingând un moment de vârf cu teza dirijată de Marcel Raymond, Jean-Jacques Rousseau, transparența și obstacolul, din 1957. A lucrat ani buni în preajma prestigiosului profesor, autor al sintezei de mare ecou De la Baudelaire la suprarealism (1933), iar în anii care au urmat, a dat un număr de cărți de referință precum Ochiul viu (1961), Relația critică (1970), afirmându-se și ca o prezență dinamică în mediul intelectual genevez în calitate de organizator al ciclului de Rencontres internationales – Întâlniri internaționale, la care au participat, în perioada 1965-1995, mari personalități ale culturii mondiale. Sunt menționate și stagiul petrecut ca profesor la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, la invitația lui Georges Poulet, trecerea pe la alte instituții academice europene, îndelungata sa carieră de profesor de Istoria ideilor la Universitatea geneveză (1958-1985), seria impunătoare de lucrări cu deschidere pluridisciplinară, care i-a fortificat în timp reputația de membru eminent al „Școlii critice de la Geneva”, alături de nume ca A. Béguin, M. Raymond, Jean Rousset, Georges Poulet, Jean Pierre Richard…
Una dintre secvențele importante ale cărții Angelei Martin privește „relația critică” propusă de Starobinski încă în eseurile din 1970. „Un metodic fără metodă”, îl definește ea, adăugând în titlul capitolului și formula „transparența fără obstacol”. Sintagma din titlul cărții despre Rousseau e foarte potrivită aici, fiindcă, așa cum mărturisise și criticul în mai multe rânduri, el a respins opțiunile pentru metode critice limitate, aplicabile cumva mecanic textelor citite, alegând libertatea metodologică, îmbinarea unei largi diversități a grilelor de lectură, în care se întâlneau studiul filologic, hermeneutica universurilor imaginare, cu aportul datelor de istorie literară, estetică, psihanaliză, antropologie etc., cu o necesară empatie, dar și cu „privirea de sus”, de la „distanța reflexivă” obligatorie pe traseul unei „critici complete”. E de notat că eseista acordă o atenție deosebită comunicării, în practica lecturii, la Jean Starobinski, a „examenului critic” cu un fel de examinare „clinică” a textelor: „ascultarea, palparea și instituirea, totodată, a unei distanțe emoționale rezonabile și convenabile vizavi de subiect”, dar și o „simetrie între vorbitor și ascultător” sau, cum spune însuși criticul: „am dorit nu numai să propun ascultare, ci să trezesc atitudinea pentru replică”; pornind de la o propoziție a lui Montaigne, după care „Cuvântul este pe jumătate al celui care vorbește”… Nu întâmplător este citată aici formula „a te pune în locul” (autorului), folosită de Starobinski într-un eseu, cu adaosul simetric al situării sale pe poziția ascultătorului căruia i se adresează. Mult comentata mobilitate a „ochiului viu” în această relație dinamică dintre text, interpretul său și receptor reapare și aici ca obligatoriu. „Rigoarea interpretării”, așadar, alături de empatie, de componenta stilistică personală a lecturii, este de natură să confere, după expresia lui Starobinski, „plenitudinea unei creații independente”.
Ne surprind, în capitolele următoare, popasurile de lectură în speță a doi autori pentru care Jean Starobinski a manifestat un interes particular: Jean-Jacques Rousseau și Denis Diderot. Alegerea de către eseistă a acestor două repere spune ceva și despre propriile atașamente față de omul care este autorul comentat. S-a întâmplat așa și în glosele dialogale cu Fernando Pessoa sub titlurile amintite mai sus, în care „obiectul” de studiu este scos din rama analizei reci și aride, cu instrumentele obișnuite ale criticii profesioniste, pentru a-l aduce mai aproape de comentator și, implicit, de cititorul său. Aerul de familiaritate destinsă al acelor glose a avut darul de a realiza tocmai o asemenea intimitate, căci scrisul și persoana care scrie se aflau mereu într-un raport de comunicare/comuniune, care este și una cu glosatorul lor. Or, studiile de caz, ca să zicem așa, pe care le extrage acum din opera starobinskiană, oferă materia ideală pentru un asemenea tip de relaționare. Mai întâi, „pacientul cel mai celebru”, Rousseau, de care criticul se apropiase spectaculos în monumentalul studiu din 1957, supus, cvasipsihanalitic, unei anamneze sui generis: avea de unde să-și scoată simptomele, dat fiind caracterul confesiv al operei, în știuta sa scriere de referință. De competența psihiatrului ar ține, notează eseista, „angoasa, setea nepotolită de afecțiune, nesiguranța de sine, suspiciunile, versatilitatea, ideile fixe, obsesiile, irascibilitatea, mania adevărului și a persecuției, dar și sentimentul confuz, dar și difuz, al culpabilității, adversitatea” – „cauze și efecte ale delirului său interpretativ”, care dau de lucru analistului medical, dar se subordonează, totuși, abordării critic-literare. Este cazul așa-numitei „retroversiuni cauzale”, răstălmăcire a unor probe incriminatorii pentru comportamente calificate de toți cercetătorii ca reprobabile, precum în actul devenit celebru al „panglicii furate”. Liniile demonstrației psihanalitic-critice sunt urmărite extrem de atent de Angela Martin, contaminată, parcă, de pasiunea pe care o pune interpretul în reliefarea unei psihologii complexe și a ilustrării ei în opera literară.
Celălalt studiu de caz, al lui Diderot, nu este mai puțin exemplar pentru abordarea în dublă direcție a analizei. Este vorba, de data aceasta, de ipostaza de traducător a marelui enciclopedist, adept și al sincerității comportamentului, dar care, tălmăcindu-l pe englezul Shaftesbury, îl plagiază de fapt, „diderotizând” totuși multe dintre ideile lui. E loc în aceste pagini, pentru a insinua idei privind raportul de empatie, de identificare a traducătorului cu autorul transpus într-o altă limbă, lucru care ne reamintește de fraza lui Montaigne, luată ca punct de plecare de Starobinski într-un alt context. Dar oferă și prilejul sesizării unor afinități între marele enciclopedist și interpretul său – de pildă „interesul pentru genealogia ideilor și interdisciplinaritate”, „observația și experiența” ca bază a interpretării textelor, „abordarea științei cu sensibilitate” și, desigur, interesul pentru medicină. Toate acestea, animate de empatia apropierii de textul citit. Elocventă pentru aceste relații critice este analiza sugestiilor oferite de cuvântul ramage – freamăt, ce atrăsese atenția criticului lector al paginilor lui Diderot. Diversificarea perspectivelor de lectură ale unui alt text de referință precum Nepotul lui Rameau, readuce în atenția comentatoarei ecuația cititor-traducător-ascultător, despre care reflectase împreună cu criticul în paginile precedente. În fine, tot un „personaj”, doctorul Gachet din tabloul lui Van Gogh, supus de Jean Starobinski unei alte analize „medicale”… Câteva pagini ce trimit la preocupările muzicale ale criticului genevez completează expresiv imaginea sa în această lectură subliniat simpatetică.
Observam la început că autoarea acestei cărți își orientează lectura într-o direcție marcat personală. Nu doar că atrage în comentarii secvențe legate de cei câțiva scriitori văzuți de Starobinski deopotrivă ca oameni cu biografii de personalități accentuate ce pot deveni efigii pentru universul lecturilor criticului, dezvăluindu-i pregnant „modurile de lectură” specifice, ci se include și ea ca prezență în acest univers, rememorând întâlniri avute la Geneva cu criticul și cu familia sa, în cadrul plin de ecouri al marii sale biblioteci din casa de pe strada Candolle 12, aproape de Universitate, apoi la altă adresă. (Să spun că am trecut și eu, trăind emoții similare, prin aceste spații). Sunt schițe de cadru livresc și mai ales linii pentru un portret al celui înrămat în el, care ne transpun în imediata vecinătate a omului și a celor din jurul său, respirând firesc aerul cărților adunate prin ani, lipsit de orice morgă a personalității savantului care ar putea intimida gesturile de familiaritate afectuoasă, cu inevitabila, totuși, „distanță legală”, însă deloc rece, ci, invitând, dimpotrivă la dialogul eliberat de convențiile strict protocolare.
Fără a avea pretenția unei cuprinderi de tip monografic, suita de eseuri critice a Angelei Martin reușește să recompună într-un mozaic semnificativ imaginea unei opere și a unui autor pe care îl cunoaște în profunzime, de care s-a simțit apropiată prin lecturi și traduceri îmbogățite în timp. A ales, de data aceasta, câteva teme emblematice pentru reflecția lui Jean Starobinski asupra „relației critice”, dar sugestive, cum spuneam, și pentru propriul mod de apropiere față de scrisul literar și comentariul lui, ce poate fi plasat, ca și al criticului genevez, sub emblema numitei „simpatii pătrunzătoare”. Aceasta se transmite, întreagă, și cititorului cărții sale.
Angela Martin, Jean Starobinski, plenitudinea posibilă,
Editura Școala Ardeleană, 2022