Doliu în cinematografia românească

S-a stins din viață la începutul acestui an, pe 2 ianuarie, la vârsta de 87 de ani (n. 19 august 1935), unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Generației ‘60 din literatura română: Dumitru Radu Popescu. Prozator – nuvelist și romancier – de amplă respirație, dramaturg de vocație, eseist rafinat și, în ciuda puținătății textelor, poet autentic, Dumitru Radu Popescu a fost încă din timpul vieții un clasic. Nu vom insista aici asupra vastității operei literare, nici asupra biografiei scriitorului, rândurile care urmează fiind dedicate scenaristului de film Dumitru Radu Popescu. Până în 1989, nu puțini au fost scriitorii români care s-au implicat în producția de film ca scenariști, în anii ’50 în primul rând, din lipsa unor profesioniști ai genului, în deceniile următoare nefiind de ignorat nici avantajele financiare care decurgeau din transpunerea cinematografică a unui scenariu. Dintre scriitorii care au semnat constant scenarii îi amintim aici pe Eugen Barbu, Ion Băieșu, Fănuș Neagu sau Horia Pătrașcu, mai rar Augustin Buzura, Radu Cosașu sau Vasile Rebreanu. Notoriu este cazul lui Titus Popovici (1930-1994) care, după ce s-a impus în anii ’50 ca unul dintre prozatorii de succes agreați de regim, a renunțat aproape complet la literatură dedicându-se scrierii scenariilor. Revenirea în forță a prozatorului după 1990 a fost întreruptă de moartea prematură cauzată de un accident rutier. Rezultatele sunt eterogene, cauzele fiind multiple, de la tematica impusă până la harul regizorului pe mâna căruia ajungea scenariul.

Revenind la Dumitru Radu Popescu, acesta a debutat ca scenarist în 1964 odată cu premiera filmului Un surâs în plină vară (Premiul pentru scenariu la Festivalul filmului de la Mamaia), care a însemnat și debutul în lungmetraj al regizorului Geo Saizescu. Fără a însemna o cotitură, Un surâs… este totuși important prin personajul Făniță, primul rol principal al lui Sebastian Papaiani, un mic întreprinzător care, deși ironizat și într-un final „cumințit”, nu mai este înfierat pentru deviaționismul neprincipial, ci este privit cu simpatie. Colaborarea cu Geo Saizescu continuă dovedindu-se reciproc avantajoasă: La porțile pământului (1966), Balul de sâmbătă seara (1968) și Păcală (1974) îi consolidează – cu excepția primului, o dramă „de șantier” – reputația de comediograf a lui Saizescu și nu mai puțin pe cea de scenarist a lui Dumitru Radu Popescu. Colaborarea cu Saizescu este „fracturată” în 1970 de Prea mic pentru un război atât de mare, care marchează, iarăși, un debut regizoral, cel al lui Radu Gabrea, film distins cu Premiul juriului pentru tineret la Locarno (Elveția) și selectat în Quinzaine des Réalisateurs la Cannes. Un alt regizor important cu care colaborează scriitorul-scenarist este Lucian Bratu, Mireasa din tren (1980, Premiul pentru scenariu al Asociației Cineaștilor) fiind un film de actualitate care încearcă să depășească poncifele vremii dând frâu liber deopotrivă fanteziei, la propriu, a scenaristului transpusă cinematografic cu migală artizanală de către regizor. Zbor planat (1980, r. Lucian Mardare) și Căruța cu mere (1983, r. George Cornea) nu aduc nimic semnificativ în filmografia lui Dumitru Radu Popescu. De reținut întâlnirea cu un, din nou, regizor debutant, Dorin Mircea Doroftei, care îi transpune două scenarii: Nelu (1988) și Cenușa păsării din vis (1990), premise ale unei cariere regizorale promițătoare căreia conjunctura de după 1989 nu i-a fost favorabilă. O întâlnire nu de ignorat este cea cu Dan Pița. Rochia albă de dantelă (1989) este un film paradoxal: aspirația regizorului spre filmul de autor sufocă un scenariu care se preta la o abordare mai puțin personalizată și mai aproape de structura textului.

Am lăsat la urmă cele două filme realizate de Alexandru Tatos după scenarii de Dumitru Radu Popescu¹, Duios Anastasia trecea (1980) și Fructe de pădure (1983), opere reprezentative ale filmografiei ambilor cineaști. Puțin a lipsit ca Duios Anastasia trecea să fie o capodoperă cinematografică. În ecranizarea nuvelei omonime a scriitorului-scenarist, accentul este pus nu pe metafora explicită a nuvelei, care devine implicită în film, ci pe atmosfera epocii, cel de Al Doilea Război Mondial, pe tipologii, personajele degajând autenticitate și, chiar și cele secundare, forță. Tânăra învățătoare Anastasia (Anda Onesa), primarul (Amza Pellea), fiul primarului, medicul, cârciumarul (gazdă a partizanilor sârbi, dar și turnător la nemți), bătrânele satului, tânărul retardat, partizanii sârbi – toți aceștia sunt personaje care populează un spațiu auster și o poveste de o forță stihinică: „Aducerea mitului Antigonei în perimetrul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un sat de la granița cu fosta Iugoslavie […] regizorul potențează tragedia respectând elementele ei esențiale, derivând din unitatea de loc, de timp și de acțiune […] Joc al puterii și joc al căderii măștilor, tragedie și, din când în când, infuzie a grotescului și chiar a parodiei. Construcție filmică de o rară rigoare. Teatru al firescului și al densității trăirii, privire în adâncul conștiinței tragice”². Cea de a doua întâlnire fericită dintre scenaristul Dumitru Radu Popescu și regizorul Alexandru Tatos este amintitul Fructe de pădure (Premiul pentru scenariu al Asociației Cineaștilor). Suntem în lumea aspră a țapinarilor din Maramureș. Un tată văduv, o familie numeroasă, o tânără candidă care se îndrăgostește de un soldat și, rămânând însărcinată, păstrează copilul. Un șofer de camion care a făcut închisoare pentru furt de lemne. Nu puține personaje secundare ce alcătuiesc o lume pestriță, dar nu de un pitoresc facil. Un film „de actualitate”, cum erau numite în epocă, care refuză edulcorarea realității. Fructe de pădure are unul dintre cele mai poetic-amare, mai trist-frumoase finaluri din istoria filmului românesc: imaginea unei tinere mame-mirese strângându-și în brațe copilul la propria-i nuntă, în capul mesei pustii, cu priviri de femeie resemnată ca soție, dar împlinită ca mamă. Este unul dintre momentele de vrajă ale acestui film, nu spectaculos, dar adevărat și, mai ales, plin de căldură umană.

Scrierea scenariilor nu a fost pentru Dumitru Radu Popescu o preocupare secundară. Prin „nucleul tare” al filmografiei sale, scriitorul se dovedește a fi fost (și) un scenarist de vocație. Pe lângă premiile amintite, Dumitru Radu Popescu a fost distins în 1974 de către Asociația Cineaștilor cu Premiul special pentru promovarea comediei cinematografice românești, iar în 2014 a primit Premiul academic și Trofeul Uniunii Cineaștilor pentru întreaga activitate.

La doar o zi distanță de Dumitru Radu Popescu, pe 3 ianuarie, părăsea „platourile” acestei lumi un alt Popescu, actorul de teatru și de film Mitică (Dumitru) Popescu (n. 2 decembrie 1936). Tinerețea i-a fost marcată de cei trei ani de închisoare politică la care a fost condamnat în 1959, pe când era student în anul doi la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, pentru  „nedenunţare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. Își reia studiile în 1964, susținut fiind de Radu Beligan, și absolvă facultatea în 1967. Este repartizat la Teatrul din Piatra Neamț, iar din 1973 este angajat la Teatrul Mic din București, unde s-a desfășurat cea mai mare parte a carierei sale ca actor de teatru. Actorul de teatru a fost răsplătit în 2009 de către UNITER cu Premiul pentru întreaga carieră; actorului de film i-a revenit același premiu în 2013, oferit în cadrul Galei Premiilor Gopo; omul de cultură Mitică Popescu a fost distins, tot în 2013, cu Ordinul Național Serviciu Credincios în grad de Cavaler. Întrucât aceasta este o rubrică de film, voi trece în revistă în cele ce urmează câteva dintre rolurile marcante ale unei filmografii care numără peste 40 de titluri și se întinde pe o perioadă de aproape patru decenii, de la Dincolo de nisipuri (1974, r. Radu Gabrea) la Umilință (2011, r. Cătălin Apostol).

Chiar dacă prezența sa pe marele ecran nu trecea niciodată neobservată, sunt câteva roluri care pot figura în cea mai severă antologie a filmului românesc. Meșterul care îl zidește la propriu pe personajul principal din Zidul lui Constantin Vaeni (1975) este o astfel de apariție memorabilă prin „minimalismul” interpretării unui personaj secundar cu nu mai mult de două, trei scurte apariții și cam tot atâtea replici aproape monosilabice. Procurorului „omenos” din Mere roșii, remarcabilul debut al lui Alexandru Tatos din 1976, îi conferă, de asemenea, verosimilitate dincolo de schematismul personajului. În Vânătoarea de vulpi, o atipică ecranizare după romanul Niște țărani de Dinu Săraru semnată de Mircea Daneliuc, Mitică Popescu realizează un antologic Năiță Lucean, personaj din stirpea lui Ilie Moromete, mai versatil, dar nu lipsit de subtilitate. După cum remarcabil este și personajul secundar, fără nicio replică, din Glissando al aceluiași Mircea Daneliuc (1984, adaptare liberă după nuvela Omul din vis de Cezar Petrescu), prototip al unui conjunctural dictator. Reîntâlnirea cu Constantin Vaeni în Imposibila iubire (1984), ecranizare după Intrusul lui Marin Preda, înseamnă iarăși un rol de referință în filmografia actorului: meșterul vopsitor de acoperișuri, primul „mentor” al eroului central, Călin Surupăceanu, memorabil, iarăși, prin discreția interpretării. Comisarul din Trenul de aur (1987, r. Bohdan Probe, coproducție România-Polonia) este cu siguranță cel mai atipic rol – și încă principal! – interpretat de Mitică Popescu pe marele ecran: acela al unui comisar de poliție român însărcinat să asigure paza trenului ce transporta în 1939 tezaurul Poloniei pentru a fi salvat din mâinile nemților. Dacă ne gândim doar că inițial rolul îi era destinat lui Sergiu Nicolaescu, care din cauza filmărilor la Noi, cei din linia întâi nu a putut să onoreze „comanda”, putem realiza valențele pe care actorul le-a conferit personajului dincolo de carisma superficială a primului posibil interpret. În Moromeții (1987), ecranizare a lui Stere Gulea după primul volum al romanului omonim al lui Marin Preda, Mitică Popescu creează un Cocoșilă care a intrat în mentalul cititorilor lui Preda, personaj care doar mimează sfătoșenia grobiană, capabil de gesturi extreme, niciodată duse până la capăt, dar de o latență amenințătoare (a se vedea secvența confruntării cu Țugurlan din Poiana lui Iocan). Sunt acestea doar câteva – vor mai fi fiind și altele: Burtă Verde din deloc nevinovatul basm cinematografic al lui Alexandru Tatos Secretul armei… secrete! (1989), țăranul Hârjoi din atât de personalul film al lui Laurențiu Damian Rămânerea (1991) sau Mutu din Dulcea saună a morții (2004), ultimul film al lui Andrei Blaier – dintre reperele filmografiei celui care a fost actorul de film Mitică Popescu, deopotrivă și repere ale filmului românesc.

Cu o figură atipică, fără carisma unei vedete „clasice”, Mitică Popescu a indus fiecărui rol o nuanță, o tușă care depășea datele fiziologice ale personajului, reușind să-i confere o personalitate distinctă fără a se metamorfoza spectaculos de la un rol la altul, dar și fără a cădea în manierism. Personajele lui erau acel personaj, nu Mitică Popescu interpretând un personaj.

_______________