José Ortega y Gasset, un important scriitor spaniol din veacul trecut este autorul unui eseu intitulat Dezumanizarea artei. Nu este o polemică, nu este un pamflet, ci o analiză calmă și fără mânie a artei noi, care se desprinde treptat sau brusc de cea tradițională. Concluzia sa pare tristă: „Oricare i-ar fi însă erorile, există un punct, după judecata mea, de nezdruncinat în noua poziție: imposibilitatea de a face cale-ntoarsă.”
Te întrebi, atunci când auzi, sau chiar citești texte cu pretenție de literatură nouă, a căror limbă e sumară, administrativă, cumva grăbită să spună ce are de spus vorbitorul sau autorul, fără vreo preocupare pentru frumusețea, acceptată cândva, a exprimării, dacă și în cazul limbii noi funcționează imposibilitatea întoarcerii. Pentru că, în literatură mai ales, cel puțin pentru moment, coexistă textele în limba dezumanizată, pragmatică, dacă pot să o numesc așa, cu altele, cultivând bogăția lingvistică a românei în cazul nostru. Nu voi da exemple, pentru că aceste rânduri nu sunt destinate a pedepsi și a premia, ci constituie doar o constatare, nici măcar tristă.
Pe stradă, dezumanizarea limbii se aude demult, e un fel de consecință a democratizării vieții sociale, efect al unei înțelegeri grăbite a democrației. Nici în literatură nu e o surpriză, surpriză e numai calificativul care se dă uneori produselor de această natură, premierea lor – nu cu diplome sau bani – ci cu situarea într-un domeniu în care altădată se performa cu alte mijloace, când scopul nu era doar povestea, cea invocată azi în legătură cu orice (am auzit că până și „arhitectura spune o poveste”!), întâmplările, ci și ceea ce poate iradia această poveste dacă este redată cu o preocupare pentru pitorescul limbii, pentru bogăția acesteia.
În urma lecturii unei cărți nu rămâneai, atunci, doar cu ce i se întâmplase personajului X, ci și cu ceea ce iradia textul din jurul întâmplării sale. Sigur, în aceste fraze e vorba mai ales despre proză, dar nici poezia nu e scutită de simplitatea simplificatoare a limbii, o adevărată dezumanizare a sa, a poeziei, atunci când nu e intenționată spre a demonstra ceva, caz valabil și pentru proză de altfel.
Poate că o cauză a acestui fenomen este tocmai democratizarea socială, convingerea că oricine poate face orice, măcar în zona literaturii, în aparență general-accesibilă, mentalitate din care emană – căci trăim în era emanațiilor și-a emanaților – o neîmpăcată ură față de elitism și de elitiști. Neglijând sensul acestei noțiuni, de elită, care nu desemnează altceva decât performanța profesională într-un domeniu pentru care unii s-au pregătit îndelung. Dacă se mai acceptă că medici nu pot fi chiar toți cei care-și dau cu părerea despre boli și tratamente, sau că pentru a deveni inginer trebuie să urmezi niște cursuri, facultăți, să te pregătești, așadar, nu năvălind brusc în acest domeniu, în fapt interzis neprofesioniștilor, dacă se mai acceptă aceste excepții (!), în cazul artelor lucrurile se democratizează vertiginos și fără nici un fel de scrupule. Cântarea României mai răsună, și încă tunător, în mințile multor oameni de azi, ce păreau eliberați de formele și constrângerile regimului trecut. Și atunci, firește, limba își urmează cultivatorii nepricepuți, devenind tot mai stupidă, tot mai elementară, tot mai lipsită de har.
Nuanțele de altădată pentru a exprima ceva se estompează până la dispariție (acesta era titlul romanului suprarealist al unui scriitor de demult, Vintilă Ivănceanu: Până la dispariție), limba se usucă, dar nu cade, cum te-ai aștepta, pentru că o țin în viață cei care o fac, totuși, să circule, adepții lui ca și (doar suntem, vorba lui Lucian Boia, în Țara lui ca și ), adepții lui gen, consumatorii lui avem decât și ai lui la greu. Lipsa crasă de cultură, dar și de sensibilitate, își pune ștampila pe acest tip de limbaj grăbit și indiferent la nuanțe, pentru că – nu-i așa? – „nu mai avem noi timp de chestii din astea”.
Nici violența în creștere în lumea de azi, și asta se întâmplă nu numai pe la noi, nu e străină de limba vorbită și, pe urmă, scrisă, cu pretenții, prea adesea, de literatură.
Când câte un scriitor, adevărat profesionist, se aventurează pe calea tradițională (?) a unei limbi literare bogate în sensuri și nuanțe dintre cele azi uitate, el este acceptat și admirat numai de aceia care sunt pregătiți să urmeze, în calitate de cititori, calea sa, pregătire pe care și-au format-o la școala clasicilor ori chiar a cronicarilor.
Nu sunt un nostalgic al stilului Sadoveanu, dar cred că se poate găsi o medie între limba cât de cât nuanțată și modernizarea vieții pe care este chemată să o redea.
Din Eminescu: „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii,/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii..”
Sau, poate, umanism înseamnă azi cu totul altceva și noi nu ne dăm seama de asta, prea legați de o mentalitate construită îndelung și temeinic… Așa cum, neluat în seamă decât de proști, a existat și un umanism socialist cândva. Iar sechelele lui se mai văd și azi.