Pe supracoperta romanului lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, figurează o singură recomandare, din șase cuvinte, reprodusă după publicația germană Die Zeit: „O scriitură unică la nivel mondial”. Nu este foarte clar dacă este de bine sau de rău (înclini să crezi că este mai degrabă de bine), dar cele câteva cuvinte îți aduc promisiunea unei certitudini: scrisul lui Mircea Cărtărescu nu seamănă cu nimic din ceea ce ai citit până acum. Este suficient să te scufunzi în lectura primelor pagini ale acestui masiv volum pentru a înțelege, de la primele pagini, că așa stau lucrurile. Theodoros nu seamănă cu nimic din ce ai citit până în prezent în literatura universală și cu nimic din scrisul lui Mircea Cărtărescu de până azi.
Theodoros este un erou al secolului al XIX-lea cu origini valahe și grecești. Un aventurier impregnat de spiritul vremii, haiduc în banda lui Iancu Jianu, devenit apoi corsar celebru în arhipelagul grecesc și rege al Etiopiei sub numele Tewodros II, cunoscut pentru faptele sale în întreaga lume, inclusiv la curtea puternicei regine Victoria.
Măiestria scriitorului constă în forța de a reconstitui cu deplină credibilitate climatul istoric, religios, cultural și mental al fiecăreia dintre ariile geografice (atât de diferite) în care evoluează eroul în halucinanta sa aventură. În foarte scurta, dar esențiala, pentru înțelegerea cărții, Notă finală, care încheie volumul, Mircea Cărtărescu evocă efortul de documentare făcut pentru ca cititorul să afle în detaliu care erau „geografia și istoria, religia și cultura, moravurile locuitorilor, flora și fauna, ce se bea și ce se mânca” în locurile prin care l-au purtat pașii pe eroul său. Rezultatul este un fel de cronică a fiecărei regiuni, cu particularități stilistice proprii și onomastica specifică, destul de complicată și dificil de reținut, mai ales în cazul poveștilor etiopiene.
În fața profunzimii cunoașterii și firescului relatării unor realități atât de diferite, în care gândurile și manifestările oamenilor au o normalitate a lor greu de imaginat și de acceptat pe alte meridiane ale globului, cu alte evoluții, sunt formați în alt climat religios și cultural, posedă alte mentalități, rod al unor sisteme de valori diferite, se impune o întrebare fundamentală pentru înțelegerea textului: cine este cel care face relatarea? Un narator omniscient? Dar vocea narativă nu este mereu aceeași, există pe alocuri diferențe stilistice importante între „cronica valahă” și „cronica etiopiană”, fără a mai vorbi de faptul că în câteva situații (nu prea multe, trei-patru) cronicarii de ocazie exced timpul acțiunii trimițând clin d’oeil-uri spre stricta actualitate. Astfel, de pildă, descriind peregrinările „inițiatice” ale eroilor prin Bucureștiul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, naratorul/naratorii notează: „Vă făcuserăți și mai cutezători, și zi de zi umblați pe ulițe mai depărtate, de ajunseserăți și prin Sărindar și pe Podul Mogoșoaiei, și la Sfântul Gheorghe, unde peste un secol și jumătate aveau să întoarcă tramvaiele 5, 16 și 21” (p. 257). Câteva pagini mai încolo, descriind tipuri de zmeie care se înălțau pe cerul Bucureștiului (o mai veche preocupare a lui Mircea Cărtărescu), cronicarul de la 1830 scrie cu dezinvoltură: „Se mai aflau zmeie-n chip de paseri măiastre, de locomotive, de stații spațiale și de sticle de Coca-Cola, ba chiar și-un zmeu ce-nfățișa lucrul în sine al vestitului filosof neamț, altfel cu neputință de văzut, auzit, gustat, mirosit și pipăit de muritorii de rând” (p. 259). Chiar mai interesant este cazul lui James, care își spunea „străbunul lui John”, semn că timpul acționează în ambele sensuri, pentru că identitatea lui John, destul de previzibilă de la prima apariție a personajului este, până la urmă, dezvăluită: „Iar John, ce avea să fie un cântăreț cu faimă (…) schimbase lumea cu glasul și chitara lui, cu nasul lui coroiat și ochelarii săi rotunzi, cu japoneza lui mereu ghemuită alături, cu bețivăneala fără margini din weekendul său pierdut, și-n cele din urmă cu cele cinci gloanțe de calibrul 38, pe care avea să le primească în spate, într-o însângerată seară de decembrie. Între ultimele lui cântece avea să fie și acela despre o murdară, nenorocită și hoață, Maggie Mae din Liverpool, soră peste timp a lui Nellie Ray cea din vechime, lălăit cu un grotesc accent souse” (p. 467). Portretul lui John Lennon este mai mult decât transparent.
Să revin, însă, la întrebarea inițială: cine este/sunt naratorul/naratorii romanului lui Mircea Cărtărescu? Este o întrebare legitimă, care îl preocupă pe autor cel puțin în egală măsură ca pe cititori și pe hermeneuții romanului. Un splendid fragment confesiv sugerează cu modestie că vasta și erudita cronică este scrisă de un grup de îngeri care urmărește din cer, cu sufletul la gură, faptele care se petrec pe pământ pentru a le nemuri în slove. Se confesează naratorii multipli prin vocea autorului: „Din norii noștri aprinși de soare, purtați de vânturi, împrăștiați și refăcuți de neîncetatul freamăt al materiei, privim către tine ca puii de vultur din cuibul lor de pe stânci, Theodoros. Îți scriem povestea în ceruri, pe măsură ce ea se deapănă pe pământ, spre citirea ei la Marea Judecată, și s-ar cădea, la un așa înfricoșat prilej, să avem inimi de piatră, dar inimile noastre nu sunt nici de piatră, nici de gheață și ne-am trezit câteodată plângând, și altădată râzând, și de multe ori cutremurându-ne de oroare privind de sus firul vieții tale, căci cugetul tău este atât de amestecat, Theodoros. Drept este că omul nu va desluși niciodată drumurile noastre ascunse, așa cum vita nu va pricepe nicicând o filă de cugetare adâncă, dar nici noi, cei preaputernici și senini și fără moarte, nu vom pătrunde până la capăt inima omenească, atât de sucită și de fără odihnă. Căci uneori ești o bestie cu chip de om, Theodoros, iar altădată un crin cu mireasmă dumnezeiască și, deși ai călcat în picioare toate poruncile lui Moise cu asupra de măsură, încă mai este copilărire și uimire în ochii tăi, iar miezul inimii tale e încă fraged în coaja sa aspră de lemn” (p.459). Superbe rânduri, care descriu perfect abordarea epică. Theodoros este un pion al sorții, nici înger, nici demon, aruncat de destin în cele mai neașteptate circumstanțe. A săvârșit fapte abominabile, dar a păstrat permanent o sublimă candoare în suflet, probată cu asupra de măsură de delicatele scrisori adresate mamei sale în mai toate împrejurările vieții.
În cazul unui roman precum Theodoros, cronică a unei existențe, cel mai simplu este să te apuci să înșirui faptele protagonistului, fie ele eroice, fie abominabile. Pentru a le afla, calea cea mai simplă și mai directă pentru cititor este chiar citirea romanului. Mai interesant de aflat este locul în care se termină faptul istoric și unde începe ficțiunea, la nivelul acestui volum. Precizările lui Mircea Cărtărescu din foarte utila sa Notă finală ne sunt, încă o dată, de mare folos. El ne încredințează că un personaj cu acest nume a existat în realitate în epoca respectivă și chiar a găsit o referință la anii copilăriei sale (a lui Theodoros) într-una dintre faimoasele scrisori pe care Ion Ghica (de altfel, și el personaj al cărții, prieten din copilărie al eroului, reîntâlnit cu prilejul aventurilor din arhipelagul grecesc) i le-a adresat lui Vasile Alecsandri (această scrisoare datează din anul 1883). În cu totul alt context, autorul a aflat dintr-o epistolă primită de regina Victoria despre existența Împăratului Tewodros II al Etiopiei. Imaginația, sprijinită pe ample documentări privind realitatea celor două teritorii (Valahia, respectiv, Etiopia) în secolul al XIX-lea au făcut restul. Subiectul a dospit zeci de ani în mintea autorului, timp în care Mircea Cărtărescu a scris mai multe cărți, până când a ajuns la deplina maturitate.
Am mai spus-o și cu alte prilejuri, Mircea Cărtărescu este cel mai important stilist din proza românească a ultimelor decenii. Migălos șlefuită, fraza sa încântă prin muzicalitate, armonie interioară și precizie a sensului. Pentru acest autor felul în care spune este cel puțin la fel de important ca subiectul pe care îl pune în discuție. Iubirea dintre Regele Solomon și Makeda, regina din Sheba este descrisă de autor în pasaje de frumusețe sublimă, demne de Cântarea Cântărilor.
La fel de nuanțat, dar cu semnul schimbat este peisajul apocaliptic al ulițelor bucureștene din vremea ciumei: „Lângă un gard, unul era pus pe vine și se scremea, privind fără rușine la cei ce mai treceau pe acolo, ocărându-l. Mai spre mijlocul uliței începu să se zărească, printre casele spoite cu var sau doar mânjite cu chirpici, râul Dâmboviței, unde se duceau toate lăturile orașului, dimpreună cu scursorile tăbăcăriilor. Tot de acolo, dintre hoiturile de câini și pisici care pluteau pe râu, nenorociții locuitori scoteau apa pe care o beau zi de zi, deși mulți, de frica boleșnițelor, nu puneau gura decât pe vin. Căci de nici o mirare nu era că boli de toate felurile, ciuma și holera, mai întâi și-ntâi, erau în ticăloasa urbe a Bucureștiului ca acasă”.
Îndelung elaborat, temeinic documentat, atent finisat, dar multă vreme amânat în folosul altor priorități editoriale, romanul lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, este, în sfârșit, prezent la întâlnirea cu cititorii săi. Un veritabil prilej de sărbătoare pentru admiratorii celui mai bine cotat prozator român al ultimelor decenii.
Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, 2022