„Baronul Stoltz” îi spuneau desiștenii. Era singurul ungur din Desiștea. Carletta era nepoată-sa. Stoltz era notar. După moartea lui, Carletta l-a moștenit. A rămas singură în conacul de mai sus de primărie. Comuniștii l-au rechiziționat. Au făcut din el sediul cooperativei agricole de producție. Carletta nu s-a dat dusă. Au lăsat-o în pace. Au dat din mâini a neputință. Carletta a primit o odaie cu toate acareturile. Și asta a fost tot. Veneau desiștenii la sediul cooperativei de producție. Se opreau și cu nepoata Stoltz la o poveste.
Au plecat comuniștii și nepoata baronului Stoltz a primit înapoi conacul și jumătate din tăul unde se scăldau vara bivolițele.
Carletta Stoltz era fată bătrână. Și-a căutat mobilele vechi. A reușit să refacă vechiul salon de primire al baronului.
Aici o aștepta, miercurea și duminica, pe Aretha Hodinicului. O cafea. Un ceai de plante. Un chec… și povești despre ce se mai întâmplă în coasta Hodinicului și-n lumea largă.
Azi era duminică. Aretha și Carletta stăteau la taclale cu cafelele aduse de la cârciuma Desiștei.
„Nu mai pot, Aretha. Nu mai merge așa. Am ajuns o pustnică pe care n-o mai caută nimeni”, zice Carletta Stoltz.
„Sfatul meu, tanti Carletta, este ca atunci când simți că nu mai poți, ca acuma, să zicem… să mai poți un pic”, răspunde Aretha sorbind zgomotos din ceașca de cafea.
„Am crezut că timpul le va rezolva pe toate. Degeaba. Trece. Trece. Și nu rezolvă mai nimic”, zice cu năduf Carletta.
„Timpul, da, îți dă răspunsurile dacă uiți întrebările”, răspunde Aretha.
„Și care-i folosul dacă le uiți și nici măcar n-ai habar la ce-ți răspunde, Aretha?”
„Exact. E corect”, zice Aretha.
„Și până la urmă, nici nu contează ce faci ori cine ești”, zice Carletta.
„Adică toți care nu te vor, tanti Carletta, găsesc scuze și pleacă, iar ceilalți care te doresc găsesc altă scuză și vin, cum vin eu, tanti”.
Carletta Stoltz îngândurată. Se ridică și se apucă de preparat ceaiul. Șoptește: „Luminația e ziua celor plecați, o sărbătoare a gândului, a aducerii aminte”.
Aretha Hodinicului: „Adică e temporară, cei de azi vor fi cei plecați, alții se vor gândi la ei”.
Carletta Stoltz: „E gata ceaiul. Suntem temători în lumea asta reală, Aretha”.
Aretha Hodinicului: „Dumnezeu să-i hodinească în pace pe cei plecați definitiv”.
Carletta Stoltz (turnând ceaiul în cești): „Amen! M-am apucat de slăbit cu sfeclă roșie. 200 miligrame zilnic, două săptămâni, și am pus la pământ patru kile. Tu n-ai nevoie. Ești în putere. Dacă o iei, să fie crudă”.
Aretha Hodinicului: „Carpe Diem! Nihil sine Deo!”.
Carletta Stoltz (se așază în fotoliu, soarbe cu nesaț din ceașca de ceai): „Nu mai aștept nimic de la nimeni, Aretha. Se zice că ai ajuns la fericire. E fals”.
Aretha Hodinicului: „Trăiește pentru tine, pentru mine și pentru ceștile de ceai”.
Carletta Stoltz: „Înainte să vorbești, învață să asculți, Aretha”.
Unchiul Stoltz avea albine, Aretha. Îmi arăta câtă miere se adună din stupi. Într-o vară a scos capacul de pe unul care avea o găleată cu patru litri de miere. Vreo zece albine se luptau deasupra mierii. Erau lipicioase. Mi-a spus: „Carletta, nu le putem ajuta”. „Măcar dacă le-am scoate de acolo”, am zis eu. Le-a pus într-o găleată de plastic. Afară. Era plin de albine deranjate de manevra unchiului Stoltz. Tot roiul ăla înconjurase albinele ce stea să se sufoce. Tot roiul ăla curăța de zor lipicioasele albine prizoniere. Le-au curățat pe toate. Și-au luat zborul. S-au apucat de treabă. Unchiul Stoltz mi-a spus. Au scăpat pentru că aveau roiul gata să le ajute. Învață din pățania lor, Carletta. Și nu l-am ascultat. N-am învățat nimic. Și stau ca o albină plină de lipeală. Gata să se sufoce, fără să vină roiul s-o curețe! Că n-am roi, îs singură cuc!”, încheie Carletta Stoltz cu lacrimi în ochi.
***
La noi, în Desiștea, la fiecare casă erau oi. Câte zece, douăzeci ori treizeci de oi. În munți aveam stâne cu oi, cu gazdă la fiecare stână. Gazda să ocupa cu toate cele. Numai o altă gazdă care cunoștea mersul treburilor îi putea ține locul. Atuncea când gazda murea, i să făcea o petrecanie cu gazdele de stâne din satele și comunele din jurul munților. Rar se mai vedeau așa petrecanii. Poate când să îngropau notarii ori primarii de la oraș ori la popii de prin comune era atâta lume adunată. Adică la aceia bine văzuți de toată suflarea.
Așa am apucat io petrecania lui moșu-meu, Vasalia a Hodinicului, de care mi-a zis mama: „Bunicu-to o fo gazdă de stână treizăci de ani. Acolo și-o făcut traiu’, la oi, la stână. Da’ la petrecanie o fost dus în cimitirul din Susanii Desiștei. S-o adunat lumea din mai multe sate. Alte gazde de stâne, alți păcurari o zis din trâmbițe de s-o auzit până-n Cuhea ori Botiza ori Șieu: muzica. Mama o cântat din gură lângă trâmbițăle alea. S-o văitat cătră Vasalie care era mort, sta în sicriu și nu mai auzea nimic.
„Zbiară oile-n ocol/ Că merge stăpânul lor/ Zbiară oile cu jele/ Gazda merge de la ele!”. Așa s-o cântat mama după moșu-mieu. Totul să destrăma și să nimicea în jurul mortului. Așa îmi apărea mie cu mintea de copilă de atunci. Până o apărut altă gazdă cu priceperea lui, cu influența lui, care o făcut curgerea timpului lină ca și-n vremea lui moșu-mieu.
***
Vremea o prins a trece iară ca înainte de petrecania lui moșu.
În jurul munților cu stâne apăreau case de locuit, gatere, apoi făbricuță de lemne, lăptării, mori, stupării, o carieră de piatră în Susanii Desiștei, aparatură pentru țesut lână, calea ferată industrială.
Toate s-o gătat până moșu’ Vasalie s-o hodinit în cimitir douăzăci de ani. Numai noi, ai lui, ne mai aminteam și-l căutam cu lumânări la cimitir de „Ziua morților”.
Păcurarii rămași îl aminteau în povești despre cum zicea moșu’ din trâmbiță de pe deal înspre alte dealuri până cătră Vârful Pietrosului.
***
Aretha s-o dus cu un fecior de gazdă din Desiștea la stână până-n Borșa cu unu’ Ion a Irinii. La o poveste. „Numa’ atâta o făcut Ionu’ Irinii. Adică nimica!”, o zis Aretha la întorsu-i în Desiștea.
***
Pălagă-s io, l-am luat de bărbat pe Nicolae a Hodinicului. Nicolae o fost făcut cu Dochia, mă-sa! Am vinit pă ulița lor aia asfaltată din Desiștea. Îi zicea ulița Hodinicilor.
Aicea suntem noi, neamul care să trage din păcurarul Vasalie a Hodinicului, gazdă de stână. Pă ulița asta tăți îs neamuri între ei.
Când veneam cu carele pline cu fân, ori lemne de foc, țineam de frână. Să băga parul în fân și până-n poartă tăt frânai. Amu îi mai bine. Drumu-i mai domol. Așa că până m-am adaptat, o trecut ceva vreme. Până am învățat regulile, o mai trecut ceva vreme.
În familia noastră am fost șase fete și-un fecior. Io am avut șase feciori. Coliba unde am stat la început n-am mai prins-o. Da’ am prins altele. De născut, îs din anul o mie nouă sute cincizeci. Așa că am prins comuniștii. Iară părinții miei stând pă hotar o ajutat partizanii din acele vremuri. Partizanii erau prin munți, mama îi ajuta cu haine, cu mâncare, cu covată din lemn să aibă unde să să spele, ceaun pântru făcut mâncare și cratițe. Mămuca și tătuca erau instalați acolo pă hotar. Nici sub comunism n-am dus-o tare greu. Aveam păste o sută de oi, zece ori cinșpe vaci și cai. Am avut de tăt felul.
***
Am prins eu descinderi, nu știu câți anișori aveam. O scos armata, o fost vreo 12 militari, ne pândeau când ieșeam pe afară. Cred că aveam vreo șase anișori. Militarii erau tot după noi, o stat vreo două săptămâni, prin 1955-1956, ne pândeau și pe noi, pe iștia mici, care pe unde merea, ce făcea. Am un frate, era cel mai mare, el normal s-o născut în colibă, o împlinit 90 ani amu în 20 iulie, el îi căsătorit în Rozavlea, aici peste deal. El le știe toate șmecheriile care s-o făcut. Chiar am scris istorioara respectivă. Mi-s date tăte scriiturile pe la profesoare, să le citească la coptii, să știe și aceia ce-o fost în Desiștea. Și o stat că trebuia să le ducă de mâncare, erau mulți. Erau fugiți pe munți de comuniști, erau din toate comunele, o fost Neculai, era pădurar, și s-o strâns în gașcă. Ei așteptau să vină americanii, să fie mai bine. O fost și un cumnat de-a lui Dumitru, fratele meu. Era căsătorit și s-o dus cu ei pe munți, o fost cumătru cu Neculai. Eu am prins-o și pe Cristina, pe sora lui Neculai Forestieru, care apoi s-o mutat în București. O stat frate-mio cât o stat, o fost de dus de mâncare la aceia. Nu făcea pită, făcea turte, și o legat un teanc de turte, le-o pus la oaie sub burtă, cu oile chiar acolo mergea, la munte. Cum era luna mare, s-o dus frate-mio cu oile acolo. Fratele era și îi și amu foarte descurcăreț și se ducea acolo prin pădure, avea semne marcate unde lăsa mâncarea, și s-o dus cu militarii după iel, și o tăiat o mioară, și o băgat-o sub găteje și o astupat-o unde le-o fost semnul și o lăsat mâncarea și nu l-o prins nimeni. Când iară era de dus, îl trimitea că iel cobora în sat. Când cobora din Hodin, așa îi spunem noi la locul acela unde am crescut noi, cobora pe Valea Hodinului și cobora la Lunca Bradului, tăt îl urmărea, dar nu îl urmărea până-n sat, el mergea la partizani și le dădea informații. O fost o perioadă în care o fo greu, dar atunci nu i-o prins. Tata din 1905 și mama din 1911. Mama o trăit 95 ani. Tata 86 ani, dar o suferit ceva accident pe munte, că altfel mai trăia, că era sănătos tare.
***
Dar ei s-o descurcat să le ducă mâncarea și când era armata, așa, cu mișmașuri. Partizanii erau considerați contra legii lor, a comuniștilor, așa zâceau ei. Atunci s-o întâmplat o nenorocire foarte mare la noi în sat. Chiar am scris o poezie atunci. Când s-o localizat armata, ei s-o localizat în Plaiul Hodinului, cum se zâce la noi în sat, în partea dintre Lunca Minghetului și Lunca Bradului. În partea către Lunca Minghetului, către Botiza, în zona numită Sub Ou. Atunci armata o stat mai mult.
***
Și un militar de-acela, se zice că o fost căsătorit, numai nu s-o lăsat de Aretha, dar era foarte frumoasă fata. Dar ea era pornită să se căsătorească cu un băiat de aicea, ăla cu care o fost la Borșa la o poveste. De ce țin eu așa bine minte!… Fata aceea era de o seamă cu o soră de a mea. Și soră-mea are modele de cămăși, de zadie, cum se făceau pe vremea aia. Și discuta cu Aretha care era la animale, la fân. Și-ntr-o sâmbătă seară, militarul care zicea că discuta cu fata, acum poate că o fi discutat, dar bunicii oricum nu o lăsat-o,
că era de măritat cu băiatul ăsta de la noi din sat, băiat bun. Omul meu o lucrat la pădure și chiar că o fost în brigadă la el, îl chema Ionu’ Irinii, așa cum se spune la sate. Și o coborât într-o sâmbătă seară în sat, la Goroneasa, unde era casă într-un dâmb, într-o ridicătură. O vinit militarii ăia, o ciocănit la ușă, dar ele erau culcate. Poate că s-o fi prezentat cine îs. Bunică-sa nu o vrut să le deschidă ușa. Bătrâna nu o vrut să lase fata să se încurce cu militarii. Și militarului acela nu-i tare păsa, o tras un glonț în ușă. Erau și beți. Și o nimerit-o pe bunică-sa direct în nas. Fata s-o sculat de pe pat și l-o strigat pe nume, o prins a zâmbi către el și o împușcat-o. Fata n-ar fi discutată cu el, nu s-ar fi încurcată cu el. Bunică-sa n-o murit, ea o scăpat și celălalt militar i-ar fi zis – mă, ce ai făcut? – și l-o împușcat pe loc. Și cum erau demult casele, aveau o grădinuță în față unde erau oile iarna. Și în grădinuța aceea, o tăt căzut și o căzut pe sub gardul de nuiele. Și soldatu rămas viu s-o împușcat în picior. Și o murit fata și celălalt militar. Bunica o ajuns la spital. Așé o murit Aretha. De atunci să zicea că fata o prins a umbla pă la Carletta Stoltz. Că așa se întâmplă cu fetele care mor înainte de vreme. Pă nedrept.
***
Și îmi povestea bărbatu-mio, pe uliță o stat și socrii, și aici pe uliță stă un frate de-a lui bărbatu-mio, că ei o fost coptiii prieteni, vecini de aici, pe unchieș l-o adus Securitatea aici la dispensar. Era făcut din lemn atunci. De dispensar zic! L-o băgat într-o pătură și l-o legat la grindă, sus, și l-o bătut pe unde o nimerit, în cap, în tălpile picioarelor. Erau trei coptiii, era bărbatu-mio, o fost unul Simion a lui Ionu’ Mare și al lui Roste, Ionu’ lui Roste. Ei trei tăt săreau gardul și mergeau la geam. Securiștii când îi vedeau, se opreau din bătut. Când ei vedeau că iarăși încep să-l bată, se apropiau iarăși de geam din grădină, ca să-l scape. L-o zdrobit atâta de tare, că n-o mai fost om în veci. Și familia lor a avut o singură fată. Și o fost căsătorită și aveau două fete. Și i-o dus pe Bărăgan și i-o lăsat acolo, cu domiciliu forțat. I-o luat toate locurile, i-o sechestrat tăt și casa. Și i-o dus și pe unii de unde s-o dus de ginere frate-mio din Rozavlea. Și i-o dus în Banat și i-o lăsat sub ceriul liber. Au stat mai mulți ani și s-o întors înapoi.
La vară-mea nu i-o umblat tare bine că s-o încurcat bărbatu-so cu cineva din Banat. S-o despărțit. Și-o căznit fiecare familie din ce o putut. Aceia din Lăpușul Românesc o dus pe cuscrii lui Dumitru și coptiii câți o fost… Nu știu câți o fost, dar i-o băgat la închisoare. S-o destrămat multe familii.
***
M-am măritat la 17 ani. M-o apăsat nedreptatea, măgăriile ăstea făcute. Aș fi o persoană sociabilă, la câte lucruri am știut, dar aș fi vrută ca tăți să fie bine. Am făcut patru clase, dar am avut o soră acolo, Între Râuri, acolo am stat, dacă am stat în câmp. Am stat pe la atâtea gazde. Să vă povestesc la școală!
Umblam la miei două săptămâni și două la școală. Și am învățat cât am știut. Am învățat cu o profesoară din Copalnic-Mănăștur, dar ea n-o fost căsătorită. Sora ei a fost căsătorită după părintele din Rozavlea, la doamna ei am învățat. Pe mama o chemat Pălăguța, și apoi i-o zis Ghinda și mi-o zis că dacă am stofă, eu să învăț. Am fost cea mai mică și cea mai atașată de mamă.
***
Aretha și-o spus „nu există așa ceva”. Știa de la mă-sa, profesoară de gimnastică și fostă campioană la săritura în lungime la Timișoara, că fiecare are drumul lui, cărarea lui de când să naște. Că omu-i făcut să trăiască optzeci și opt de ani și dacă crapă la cinzeci și cinci, îi samă că o pășit pă o cărare proastă din multele cărări pă care le-o avut.
În Desiștea, Aretha era pe o cărare sigură. Aretha Hodinicului își căutase cărarea și să pregătea de umblat pă ea. Degeaba că s-o întâmplat altfel și o răpus-o glonțul acela!
Poate nu era bună cărarea ori drumul. O pornit și o rămas pă cărarea aia. Înțelegi? Pă lângă mormântul ei era plin de cărări. Printre cărările alea era mormântul Arethei.
***
Am mai stat la socrii un an de zile, apoi am făcut o căsucă, două camere, antreu. Soțul, cu caii în butin. Cai particulari și i-o luat CAP-ul. I-o luat căruța și caii. Am șase copii. Am făcut șase feciori, cinci în șapte ani, trei înaintea băieților și nu mi-o trăit. În șapte ani cinci băieți. Tăți o făcut la Năsăud care cum s-o dus și numai doi îs rămași. Și-o făcut firme. Unul e pe Coasta de Azur, tăt am zis că m-oi duce. Nu știu, nu mă atrag clădirile, mult turism, un fel de vile. Să zîc că m-ar atrage nu, numai ca turistă, nu mărg. Nu am fo niciodată nicăieri, nu am avut timp. Dacă am fost singură, unde să mă duc? Am nepoți! După 19 ani la gemenii mici am mai făcut unul de la vârsta copiilor, de la cel mai mic, la cel mai mare, am avut nepot mai mare cu 2 ani unchieș ca nepot.
Viața nu o decurs rău, soțul mi-o fost foarte harnic, soțul mi-o fost nervos, o fost șapte ani între noi, o mai fost căsătorit.
Unde m-aș duce? Unde am crescut! Aș sta și pe munte unde am fo coptilă! Nu mă interesează Marea Neagră, nici Coasta de Azur!
***
Sfaturi nu dau. Nu-s io de dat sfaturi, io-s micuță, dar să aibă grijă de trecut ăștia care-s azi mai tinerei, să nu distrugă. Nici un cui de potcoavă. Să nu distrugem. Și ce povestim contează! Merge lumea foarte spre rău! Nimeni nu se mai gândește că să nu-ți vinzi omenia, nimeni nu mai cată omenia, atâta tot, nu mai contează că tu l-ai pus pe picioare, că tu l-ai omenit!
Tata lui mama o fo în război și e înmormântat în Dej pe Dealul Florilor.
***
La noi credința este foarte puternică, asta ne ține și versurile noaste, fătucăle dezmierdate durneau pe perini curate, și io pe cetină, frate. Fetile când durne, apile ni le zurgăne. Merea apă pe sub cetină. Te sculai, puneai gălețile cu fundu-n sus să nu stai în apă. Venea ursul, și io mă uit amu și la filme, ca-n filmele de groază, venea ursul și-mi mânca și trei vaci, pe ploaie.
Io, atâta-s de mulțămită că orice am făcut în viață îi și mă rog la Dumnezeu și și zîc amu că mulțămesc că n-am fost sclava banului. Mi i-o dat Dumnezeu feciori copii sănătoși! Îs atâta de mulțumită că strictul necesar îl au toți!
***
Când am vreme mărg la cimitir. Acolo-i îngropată și Aretha lângă păcurari și gazdele de stână. Mamă-sa o fost antrenoare de gimnastică la Timișoara. O fost mare jale în sat cu petrecania. Într-o seară de miercuri o îngropat-o!
***
Carletta Stoltz înconjurase mormântul Arethei Hodinicului. Plantase în jurul acestuia iriși. Trecea pe acolo de câte ori înfloreau. Mergea în conacul baronului Stoltz. Punea două cafele fierbinți, aduse de la cârciuma satului. Pregătea ceaiurile. Povestea de parcă Aretha Hodinicului era acolo.
Pentru Carletta Stoltz irișii erau adevărații mesageri ai zeilor. Aștepta ca ei să-i transmită mesaje. O enerva așteptarea și tăcerile prelungite cu anii.
În Desiștea viața curgea firesc. Mulți desișteni lucrau din Paris până-n Hamburg și din Madrid până la Praga.
Aretha Hodinicului, înconjurată de iriși, era în cimitirul din susanii Desiștei.
Carletta Stoltz era în conacul baronului Stoltz care-și odihnea oasele într-un cimitir din Budapesta.
Carletta Stoltz aștepta răspunsurile ce aveau să vină peste un an. Băuse ceaiul. Se lăsase înconjurată și, apoi, parcă pătrunsă de tăcerea suverană din conacul baronului Stoltz, fostul notar al Desiștei.
Carletta Stoltz adormise pe fotoliul din salon. Visa.
Aretha Hodinicului venise în vizită. Era o noapte de miercuri. „De ziua celor morți, se deschid porțile, tanti Carletta. Cei plecați vin să-i vadă pe cei dragi. Să nu uitați, tanti Carletta Stoltz”, se auzi glasul Arethei Hodinicului.
Doamna Carletta Stoltz se trezise brusc. În conac era o liniște care-i plăcea…