Ars expectandi. Mic manual de tehnica așteptării de Magda Ursache, Editura Eikon, București, 2022
Sub ce formă poți vorbi despre stringența unei regăsiri, dincolo de lumi și de ceruri? Eros și, inevitabil, Thanatos. Iubirea înfruntă timpul, transcende moartea, și cel rămas aici, pe pământ, își creează un „trup de hârtie”. Un trup amniotic, proteic, care – hămesit, atotcuprinzător parcă – nu prididește: să rememoreze fragmente din realitatea trăită cu cel iubit, Bătrânul, „profesorul de frumos” Petru Ursache, până la fatidica zi de 7 august 2013; să înglobeze așchii din poezia lui V. Voiculescu, Cezar Ivănescu, Vintilă Horia, Mihai Ursachi (plus un noian de zeci de poete și poeți contemporani); să preia ceva de fond din gândirea lui Ștefan Lupașcu – complementaritatea, ca semn al întregirii spre care tinde dureros Magda Ursache (n. 1943); să relateze despre încercările ultimilor ani, din martie 2020 încoace, cu intransigența intelectualului care înțelege spre ce ne mână, imperturbabilă, Istoria; să contureze cu gracilitate, umor și profunzime două personaje vivide și, firește, complementare, Caterina Savu și doctorul Onur, a căror legendară poveste de dragoste poate fi spusă la prezent (până la un punct, depinde de interpretarea dată finalului romanului!). Spre deosebire de cea reală, care a continuat după finalul verii 2013 într-un cu totul alt mod, mai hieratic: „Suferința mea e mai dulce în cimitir. Mângâi pleoapa de piatră a mormântului. E caldă. […] A rămas castanul singur. În toamnă, mă atingea pe umăr cu câte o castană, ca-n joaca lui cu mine, de 50 de ani. Știți ce înseamnă să nu te plictisești cu cineva vreme de jumătate de secol?
«Nu sub un salcâm (tăiat la jumătate) te aștept eu acum, Magda.»
Petru mi-a spus c-o să mă aştepte oricât timp ar dura. Şi eu cât o sa aştept? Cât durează până o să ne regăsim?” (p. 146).
Acest al doilea volum al unui Mic manual de tehnica așteptării are o prefață de Ioan Adam, postfețele sunt semnate de Constantin Trandafir și de pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu, iar primul volum din Ars expectandi (2021) a fost prezentat de Luca Pițu.
Hieroglife de Radu Ulmeanu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2022
Când „Sufletul palpează tainele morții”, nevoia de puritate, de alb, devine implicit cu atât mai mare. Așa se face că, în acest volum al scriitorului și publicistului Radu Ulmeanu (n. 1946), întâlnim la tot pasul îngeri, păsări, soare, construcții hieratice de cleștar: „De m-aș iubi cât te iubesc pe tine/ mi-aș înălța palate de cleștar./ Așa, mă mulțumesc, cum se cuvine,/ cu o cocioabă dată-abia cu var”. Puritatea spre care tinde poetul rimează cu pacea lăuntrică: „Astăzi mai plângem, mai râdem/ mâine vom plânge mai mult/ câinii ne vor amuşina cu milă obrazul// nopţile vor fi mereu mai lungi decât zilele/ geamurile vor plesni sub bătaia razelor de soare// va fi peste tot o pax romana a dezastrului/ gândurile vor atârna din frunţile clăpăuge// o linişte mare ni se pregăteşte”. Și totuși: „Apocalipsă./ Viermii foșnesc/ în cadavrul luminii”.
Ar fi de menționat că toate poemele de mai sus au fost citate în întregime.
Noroc că puteam reseta astfel totul de Horia Dulvac, Editura Aranca, Totina, 2022
Horia Dulvac atinge cu acest volum de înaltă ținută grafică pragul a zece cărți, cele mai recente fiind Nimeni nu-mi spunea (poezie, 2020), În digestie (poezie, 2021), În fertil (proză, să îi spunem așa, 2021).
Există în scrierile lui Horia Dulvac (n. 1958) o nostalgie nu a (re)începutului, a mamei, cât a increatului, a potențialului lui Ștefan Lupașcu. Chiar dacă poetul vede și străvede prin timp, prin lucruri și fenomene – tot volumul de față fiind un teritoriu al (hiper)vederii, al ochilor holbați, al ochilor de pasăre mitică egipteană, al ochilor morților dragi, acoperiți cu două monede –, numai vederea nu este de-ajuns pentru a ajunge la acel loc și timp al arhetipurilor, al unui „cer amniotic” în care toate capcanele ulterioare sunt eludate și toate resetările sunt posibile: „sunt tot mai mic o fată miloasă/ mă poartă în braţe/ până la tejgheaua de sticlă/ […] farmacista mă priveşte cu ochi/ de pasăre ciugulitoare perversă/ în timp ce freacă ceva în mojar/ poate nişte clitorisuri/ aduse din Noua Guinee în pliculeţe/ de plastic/ […] dar eu mă piteam în fertil/ atât de abil că uitasem/ puteam să mor şi nimeni să nu/ mă recunoască” (din poemul cum îmbătrânesc Piticii Kon Ticki).
Sintagma în fertil, titlul uneia dintre recentele cărți ale lui Horia Dulvac, este culcușită aici te miri unde – „stăteam pitit în fertil/ mâncându-mi cu recunoştinţă/ pâinea iertării/ credeam că sunt norocos că Mama/ mă iubeşte” (un alfabetar din oase lustruite), iar Mama, ocrotitoarea fertilă a tot ceea ce urmează să prindă pe deplin viață, devine principiu ordonator desăvârșit, în sens cosmic, indiferent de orice aparente circumstanțe: „Mama făcea ordine din orice punct se afla/ o aşezai în momentul t zero şi ea/ îşi sufleca mânecile începea/ rotindu-se aproape/ la limita levitaţiei// […] aşa făcea Mama rearanja/ dezastrul din bucățele/ îl strângea apoi făcea/ din el/ un mic aranjament estetic”.
Desene de Daniel Ursache.
Afacerile merg bine de Elsa Dorval Tofan, Editura Aius, Craiova, 2022; nimic, nimicuri, insomnii de Elsa Dorval Tofan & Julien Caragea, Editura Eikon, București, 2022
Două cărți – în tandem. Fostă jurnalistă din primul eșalon al presei postdecembriste (nu și anterior!), având apoi un traseu existențial și profesional dens, de două decenii locuind în Montreal, Elsa Dorval Tofan revine la scris, prin cinci volume publicate după 2020, ca la o matrice izbăvitoare – primele ei scrieri lirice fiind circumscrise perioadei în care Alexandru Mușina era protagonistul și fermentul vieții literare din Brașov. Într-un timp al disoluției, viața devine un mecanism ce poate duce la suferințe atroce sau la modalități formale de adaptare, prin reducerea emoțiilor, a reflecțiilor, a oricăror întrebări referitoare la cauze, tendințe ș.a.m.d. Suprimarea gândirii nu este obligatorie, dar e recomandată: „să nu cadă braţele lângă corp, să nu/ se oprească din mers picioarele, faţa/ să nu-şi piardă expresia, vocea să nu/ fie ştearsă, capul să nu tremure, zero/ sindrom parkinsonian./ ansamblul anatomic recompus din/ părţi nu seamănă cu ceea ce fusese,/ nu se ştie de ce, nimeni nu înţelege […]” (Griji anatomice).
Ada Stuparu consideră în prefața Răsturnarea paradigmei negării și a indiferenței. Un pariu reușit că poezia Elsei Dorval Tofan vizează „descrierea fidelă a unei existențe abuzate și abuzatoare în infinit de multe forme și formule. Răul pe care, impotenți, îl acceptăm ca normalitate”.
Și acum, un alt fel de tandem: doi poeți, o brașoveancă, acum trăitoare în Canada, Elsa Dorval Tofan (n. 1964) și un oltean, Julien Caragea (n. 1958), simt la fel, cu o sensibilitate acută, apăsarea acelor nimicuri care ne macină timpul și somnul, așa că, necunoscându-se decât virtual, decid să pornească împreună scrierea unei cărți. În tandem.
Reificarea, butaforia și bufoneria sunt cuvinte de ordine, iar cine nu se conformează este alungat din real – în poezie, de pildă: „Încă o dată ni se promite iluzia că e bine, că/ liderii fac ce trebuie şi chiar fac/ Nimeni nu crede în nimic/ încă o dată speranţa e inutilă, nici marţienii,/ nici plutonienii nu vor să-şi strice/ Confortul stelar pentru noi/ Încă o dată cuprins de remuşcări Patronul/ cel Mare va recunoaşte că există/ Copii pe care nu-i mai poţi iubi/ Încă o dată alarmele sună şi nu este încă ora/ cinci, dar suntem protejaţi, avem/ Căşti în urechi, ochelari de soare/ Încă un zâmbet mecanic, încă o coeziune/ aparentă, încă o dată te simţi singur/ Pretinzi că nu eşti şi aştepţi.” (Alarma de la ora cinci – Elsa Dorval Tofan).
Alienarea este percepută în alt mod, dar la fel de acut, de către Julien Caragea: „Nu scânci!/ Pe pieptul meu larg se cuibăresc toate/ animalele pământului. Mările. Păsările./ Plopii. Batistele vântului./ Trece trenul, trece trenul. Şi şi şina, şi şi şina/ – şuşoteşte./ Iar în corpul meu scotocesc şi dau bumbi/ furnicile cancerului./ Nu scânci, puiule, nu scânci!/ O branulă. Punga albastră, pe stativ înalt./ Patul de fier de lângă fereastră de fier./ Flux şi reflux neguros, uneori horcăit./ Respirările./ Trece trenul, trece trenul./ Nu-i aşa, doamnă doctor, că am fost/ un om bun?/ Nu scânci, puiule, nu scânci!/ Troienele lui Moş Crăciun în curând vor veni!/ Șșșșt!” (Poem postmodem).
Criticul literar Ioan Lascu surprinde elementele definitorii ale poeticii celor doi autori în prefața volumului, intitulată Ludicul ușor vulnerabil și nimicul insomniac.