Întâmplarea face ca, în vremea în care tocmai citeam cea mai recentă carte a lui Horia-Roman Patapievici, abia redeschisul TVR Cultural să reia difuzarea unor emisiuni din seria Înapoi la argument pe care el o făcea cândva la acest post. M-a frapat abia acum un amănunt, neobservat la vremea respectivă: știința (atât de rară, tot mai rară azi) a amfitrionului de a asculta. Atenția devoratoare, concentrarea, răbdarea cu care își urmărea, își învăluia pare că interlocutorul mi s-au părut dintr-o dată profund semnificative la scara întregii sale opere. La fel procedează de fapt cu orice text sau eveniment social pe care le descifrează. Am înțeles că filozoful face ascultare față de fiecare dintre textele pe care le hermeneutizează cu o acuitate ireproductibilă. Are, simultan, supunerea totală față de text, smerenia față de sensul lui, și detenta asociativă care-l smulge spre concluzii dintre cele mai surprinzătoare, invizibile lecturii superficiale. Există o sintagmă pierdută undeva într-o pagină a acestei cărți: regim de intelecție special. Aceasta a fost, de fapt, noutatea pe care a adus-o eseistica lui Patapievici din momentul în care a izbucnit, dislocându-l, în spațiul nostru cultural după anii 90. Gândirea de un tip insolit. Stupoarea (vezi povestea în capitolul privind felul cum a făcut cunoștință cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Gabriel Liiceanu) apariției de Minervă complet echipată a unui tânăr care nu publicase nimic „înainte”, dar părea să știe tot, să fi citit totul, avea și aplombul rostirii definitive și definitorii și noblețea exercițiului public era firească. Vedem acum că multe dintre ideile esențiale ale crezului său etic, estetic și politic dezvoltat în cărțile maturității erau prezente deja la „primul” Patapievici: „realitatea substanțială a Europei este tradiția iudeo-creștină” scria încă din 1996 (mă rog, publica, în cazul lui istoria lăuntrică e mai greu de făcut). Modernitatea, discernământul valorilor, piața ideilor în România, modelele existențiale sunt doar câteva dintre temele „inițiale” pe care le va dezvolta în solide studii ulterioare. Până la urmă, acesta este primul lucru care atrage atenția la cel dintâi Patapievici: necomuna erudiție. Necomună pentru că traversează nonșalant mai multe domenii ce nu merg prea des împreună: științele exacte, filozofia, științele umane, teologia, economia, științele politice, dreptul, filologia, literatura clasică și modernă, muzica, artele plastice… Domenii în care se mișcă cu lejeritate și grație. De aceea e atât de greu de polemizat „la argument” cu Patapievici. Și atât de ușor de recurs la etichete difamatorii. Și totuși, îi facem o nedreptate dacă rămânem doar la acest prim nivel, al erudiției, chiar dacă e o nedreptate laudativă. Opera lui este mult mai mult decât memorie și fișe.
Cartea de acum, deși (tocmai pentru că) este compozită, cuprinzând eseuri diverse, din perioade diverse, are primul merit că ne arată că nu pe erudiție trebuie pus accentul principal în justa sa înțelegere. Erudiția este, cum trebuie să fie în disciplina ascultării, un simplu instrument pentru a accede la ceva mai înalt („partea nevăzută decide totul”), nu un scop în sine. Oarecum întâmplătoare, după cum povestește autorul în textul introductiv, construită la presiunea editorului, culegerea de eseuri antologate acum are primul merit tocmai de a scoate în evidență această prezență, încă de la început, a celor câteva teme care-i jalonează opera. „Scriu mai mult decât public și public mai mult decât aș vrea să public…” precizează sec într-o notă de subsol pe prima pagină. Este evidentă corespondența unu la unu dintre cele trei elemente ale titlului și cele trei părți ale cărții: „corespondența dintre numele din titlu și titlurile capitolelor, ca și semnificația asocierii lor, e intenționată: viața stă peste viață (căci viața e tautologică), destinul stă peste țară (deoarece nimeni nu poate sări peste umbra lui), iar nostalgia stă pentru Europa (pentru că Europa nu mai vrea să fie Europa).” Ideile obsesive care vertebrează opera lui Horia-Roman Patapievici le găsim încă din primele eseuri: Europa ca focarul principal de civilizație și rolul fundamental al creștinismului în structura ei, țara ca o rană dureroasă, umanismul profund, liberalismul non-doctrinar, ca libertate a gândirii și conservatorismul ca întemeiere a gândirii („Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator”), patriotismul critic, raționalitatea infrangibilă, noblețea etică.
O a doua calitate care se evidențiază în aceste pagini, obturată în marile cărți ale filozofului de amplitudinea și stringența ideilor, este calitatea scriiturii. Aceste eseuri „ocazionale” lasă mai bine să se vadă, impun evidența, că Patapievici este unul din cei mai originali și mai puternici creatori de limbă română de azi. Până și lui Nicolae Manolescu, ocupat de dialogul ideilor, îi scapă eleganța, finețea și energia lăuntrică a limbii lui Patapievici. Nu-i vorbă, la noi, din motive explicabile istoric, „scriitor” înseamnă aproape exclusiv scriitor de ficțiune. Un Pascal n-ar fi trecut la noi în Istoriile literare. Dar Patapievici nu este numai un „scriitor de idei”, a se vedea de exemplu virtuozitatea clasică de care dă dovadă în atât de dificila artă a portretului. Avem aici o galerie remarcabilă: de la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la Alexandru Dragomir, de la Monica Pillat la Alexandru Paleologu, Djuvara, Pintilie etc. Portretele lui sunt fastuoase. Adică îl învelesc pe subiect într-o mantie de imagini și considerații care îi surprind de fiecare dată unicitatea. Dar nu sunt nicidecum simple encomioane, ci au obsesia de a săgeta direct în inima unicității celui portretizat. Este aceeași „tehnică” folosită și în demonstrațiile sale filozofice. „Teza mea este”, spune Patapievici în conferințele sale… și de aici demonstrația cade abundentă ca o ploaie de vară. La fel, în portrete, identifică o qualité maitresse în jurul căreia restaurează o viață. Stilistic, el este un clasic cu rostiri definitive, papionul nu este la el un accesoriu vestimentar, ci un însemn de timp asumat. Un simbol. Scrisul lui este o demonstrație implicită, per a contrario, despre crima pe care o facem siliconând limba română, atâta vreme cât ea este atât de bogată, vânjoasă, excepțional deschisă la noul autentic și nuanțată pentru a exprima cele mai complexe trasee ale gândului. Ceea ce s-a numit dicțiunea ideilor are în Horia cel mai însemnat reprezentant de azi. Toate resursele limbii, fie neologismul provocator (latinism de cele mai multe ori), fie arhaismul greu de sens, fie termenul de specialitate strictă (nu numai din domeniul științelor exacte dar și din economie sau drept), fie sintaxa elaborată, aristocratică prin precizie și economie, resurse nebănuite ale limbii sunt puse în lucrare. Limba sa este o desfășurare generoasă de bogății și splendori.
Într-o istorie culturală eseistul reprezintă de bună seamă prima generație post-păltinișeană. Așa cum vorbea Lovinescu de generațiile post maioresciene. Deși optzecist ca vârstă, Patapievici nu are trăsăturile acestei generații (doar una dintre explicațiile izolării sale). Se mișcă în alt spațiu axiologic și de referințe culturale, care mi se pare mai deschis spre viitor (paradoxal) decât cel postmodernist. Critica lui la adresa „omului recent” („oameni incerți” îi numește într-un eseu de aici) trimite cultura română pe o altă traiectorie. Dar și dumnezeul culturii sau dumnezeul filozofilor este pentru el intelectualmente depășit spre Dumnezeul mărturisit în Crezul de la Niceea. De aceea Patapievici mi se pare „cap și începătură” a unei direcții culturale pe care numai viitorul o va limpezi în substanța noastră spirituală. De observat firescul, seninătatea cu care se mișcă în acest teritoriu nou pentru reflexia noastră culturală, nu doar teologică. Figura generatoare a gândirii lui Patapievici este silogismul, orice text se desfășoară la el ca o demonstrație logico-matematică. Sunt fascinante mai ales conferințele în care îl poți urmări „rătăcind” după arborescențele ideii și revenind brusc, tocmai când părea a se fi îndepărtat fascinat, răpit de bibliografie, la punctul de plecare, luminat dintr-o dată altfel. Stringența demonstrației nu scade însă nicio clipă. Acesta îmi pare adjectivul cel mai potrivit pentru el: stringent. Scriitorul pare a strânge, cu o mișcare bruscă, în pumn un mănunchi de idei și de citate din care țâșnește apa vie a înțelesului.
Prima parte a cărții conține, deci, secvențe cărora le putem spune cu o mare marjă de îngăduință biografice. Fără nimic egocentric (niciodată ego-ul nu este în proximitatea meditației filozofului) ci încercând și aici să scoată la lumină substanța unui adevăr general. Chiar și primele călătorii în Occident după 90 sunt văzute tocmai ca trepte dintr-o inițiere. În ceea ce numim civilizație și prezentul istoric. Era, sigur, experiența pe care o trăiau frenetic și exaltat românii la scară națională în acel timp. Cu o sinceritate tăioasă, ca de spovadă, își recunoaște identitatea personală drept „un cimitir de iluzii învinse”. În ciuda acestei sentințe, nu cioranizează niciun moment. „Dacă în 1985 m-am înstrăinat de trecut, iar din 1990, de prezent, din 1995 trăiesc înstrăinarea de tipul uman dominant al culturii mele” rezuma el tăios în 2004. Cum să fie iubit de acest „tip uman dominant”? te întrebi firesc la sfârșitul lecturii acestei culegeri. Deslușim în aceste articole o seismogramă foarte sensibilă a tuturor iluziilor și entuziasmelor specifice lumii românești a anilor 90, urmate de cumplita deziluzie istorică a deceniilor recente, până la anomia actuală. Filozoful a fost perceput ca vârf de lance al ceea ce s-a numit „intelectual public” în România primelor decenii post 1989. Specie asupra căreia, paradoxal, s-au revărsat toate frustrările populației, și nu asupra politicienilor. De aici definiția intelectualului public și portretul lui Michnik de pildă. „Paradoxul este că, deși nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al revoluției ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre revoluție și despre obiectivele politice legitime ale României (firește, și oamenii complotului nomenclaturist au încercat să fixeze obiective politicii interne ori externe; dar acestea nu au fost percepute ca fiind cu adevărat legitime nici măcar de susținători).” Și conchide: „probabil nu există în Europa țară cu o intelectualitate mai ruptă de «popor» decât România (nici alta mai bovaric îndrăgostită și în același timp dezgustată de el”. Definirile conceptelor politice pe care le propune în context ar merita o discuție aparte, când subliniază, de exemplu, imposibilitatea de fixare doctrinară (ca înțepenire) a liberalismului, sensul tradiției, nocivitatea socialismului, patriotism, tradiționalism ș.a.m.d. Se declară ferm: „adept necondiționat al capitalismului liberal”. Definește astfel „Socialismul derivă din convingerea că ordinea impusă de stat este superioară ordinii proprietății private”, „La noi, din teama să nu fie confundat cu naționalismul comunist ori cu etnicismul ortodoxist, patriotismul e timid”. „Specificul unei revoluții este că ucide nu atât pentru a dobândi puterea, cât pentru a transforma prin forță omul și cu forța societatea”; „azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator”; „…tradiția este ansamblul presupozițiilor care fie nu sunt niciodată puse în discuție, fie cad în mod firesc sub incidența aforismului lui Falkland referitor la schimbare: «Dacă ceva nu e necesar să fie schimbat, atunci este necesar să nu fie schimbat»”; „Prin urmare, problema crucială la care răspunde conservatorismul nu este conservarea, cum se crede adesea, ci opoziția de principiu față de schimbarea revoluționară a societății”. „Din punctul de vedere al dezinteresului față de idei, România este țara ideală”.
Dar sunt și oamenii. Întâlnirile admirabile, cum le-ar spune Anton Dumitriu, întâlnirile fondatoare. Și mai toate portretele de care scriam mai sus sunt construite din această perspectivă: a recunoștinței pentru ceea ce a căpătat prin aceste întâlniri. Aici se situează în primul rând nucleul tare al întregii cărți: capitolele despre André Scrima. Este evident pentru autor un model de situare față de adevărul divin, adevărurile vieții, și actul hermeneutic. „Părintele a trăit hermeneutic”, ni se spune axiomatic. Horia aplică, la rându-i, aici, o hermeneutică a modelului de sacerdot, intelectual și ființă spirituală pe care îl reprezintă straniul călugăr și cărturar, care scapă oricăror încadrări facile. „Structurile fine ale cuvântului” sunt prima lecție pe care și-o însușește. Iar faptul că misterul indescifrabil al personajului rămâne intact la sfârșitul acestei minuțioase analize este, poate, izbânda principală. André Scrima propune ca ax existențial peregrinarea, itineranța, inclusiv în interiorul culturii, credinței sau al cuvântului. Neodihna. Hermeneutica modelului Scrima este un fel de ars philosophica a lui Patapievici. „…este fundamental numai cuvântul care își conține propriul drum ascensional, sau, altfel: este fundamental numai cuvântul care e și metodă, cuvântul care îți permite să faci drum împreună cu el spre propria lui sursă originară”. Stilul ca metodă definește el succint demersul lui Scrima, și firește că sintagma i se poate aplica și lui însuși fără rest. Celălalt model este Monica Lovinescu și al său „magisteriu moral”, exercitat sub mantia criticii literare. Despre Noica, indirect, prin rememorarea impactului cutremurător al Jurnalului de la Păltiniș asupra tinerilor de atunci și prietenia ulterioară cu Gabriel Liiceanu, afirmă „Vizibilitatea lui Noica în cultura noastră are forma și orizontul admirației lui Gabriel Liiceanu față de superba idealitate întrupată de el”. La fel, pentru Neagu Djuvara își folosește „înclinația de a vedea într-un individ universalul”. Iar la Alecu Paleologu observă: „te făcea să te simți egalul lui, dar nu la înălțimea ta, ci la a lui”. Textele dedicate corespondenței din familia Pillat (Suflete frumoase în vremi de dezastru este formula integratoare) au o căldură solidară aparte. Sunt meditații despre „noblețea spiritului”, cum sună un alt text comentat în carte. Cu un fel de uimire iubitor-admirativă că asemenea întrupări ale nobleței (în sensul cel mai profund al cuvântului, împlinind sufletul iubitor cu spiritul iscoditor și creator) s-au putut ivi și suferi în mijlocul și din cauza noastră. „Într-un sens, nici Monica, nici Lily [Teodoreanu] nu par oameni în carne și oase”. Și asta, pentru că descoperă în aceștia „niște oameni extraordinar de buni”. Pe cât de simplă, pe atât de năucitoare sentință, într-o lume în care nu se mai vorbește aproape deloc despre bunătate. Și de aici, cum face pe mai fiecare pagină, sfârșește cu saltul în aforism: „A fi conectat la viața modernă înseamnă a produce și a reproduce continuu condițiile de viață care ne fac nefericiți în numele fericirii de a-i face nefericiți pe alții”.
Cartea este simetrică: începe cu Europa, descoperită lacom, cu ochii mari ai primelor ieșiri din lagărul socialismului biruitor, și se termină cu un întreg capitol despre ființa spirituală a continentului îmbătrânit dureros. Nu reproduc citatul cu care se încheie cartea, e prea pesimist pentru un început de an greu. Prefer să atrag atenția că avem de-a face cu o carte din care se hrănește o excepțională operă.
Horia-Roman Patapievici, Despre viață, destin & nostalgie, Humanitas, 2021