E momentul să ne aducem aminte că pandemia uitării a început de multă vreme, nici nu mai știm de când!! Cert este că uităm întruna, uităm mereu, uităm constant. Nici nu mai știm câte lucruri, timpuri, detalii, date, oameni, întâmplări le-am pierdut printre faldurile memoriei. Uităm ce am făcut ieri, uităm să facem ceea ce ar trebui să facem azi, uităm, cum spune o vorbă populară, de la mână pân` la gură (ceea ce trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere clinic, e grav!). Cât despre ce avem a face mâine nici nu se pune problema. Am uitat total de viitor. Aceasta este, pe scurt (ca să nu uităm!), situațiunea uitării… Uitațiunea!
De aceea, scriitorii sunt legiunea de soldați aflați în serviciul umanității, tocmai spre a străjui meterezele memoriei. Prin sârguința lor, ei combat, prin tot ceea ce scriu, efectele dăunătoare ale uitării. Alături de ficționalizarea viitorului (atât cât poate fi posibilă proiecția în timp!), fișa de post a scriitorului menționează apăsat necesitatea privind desțelenirea trecutului.
Maia Levantini (precis este un pseudonim, că-i prea frumos!) este un autor puțin cunoscut publicului românesc, iar detaliile ce însoțesc biobibliografia sa sunt puține și aride. Știm doar că a terminat medicina la București, e medic psihiatru și profesor la Universitatea din Pittsburgh (Statele Unite).
Acest al doilea roman al ei (primul, Cu titlu provizoriu, a apărut în 2017), având un titlu la fel de succint și de misterios, Cine te uită, scos anul acesta la Tracus Arte, ne-a suscitat interesul. Pentru că el poate fi considerat o surpriză editorială, de o originalitate frapantă, care, între noi fie vorba, ar fi meritat o promovare mai alertă, dar, așa cum se întâmplă la noi, nu întotdeauna excepțiile sunt apreciate la fel ca aparițiile modeste (am zis așa, din politețe!).
Sinceri să fim, ne așteptam la o proză melancolizată până la extrem de obsesia depărtării și a exilului, dar ne-am înșelat. Spuma ușoară, ca de șampanie, a unei narațiuni foarte cursive, cu o remarcabilă fluență (ba încărcată și de artificii astuțioase, asupra cărora vom reveni), un stil adictiv prin ușurința relatării și prospețimea lexicului („registrele” sunt păstrate impecabil în „depozitul” creativ!), tonul colocvial și ușurința relatării, încărcată de autoironie și umor, dar nu lipsită de referințe livrești, apoi, o notă de erudiție subiacentă (deloc insistentă, cum ne-am fi așteptat de la un om de știință), dar elegantă și fără să vatăme, împănate cu mici explozii poetice, autoironii savuroase, descrieri cutremurătoare sau rupturi temporale bien maîtrisées – acestea și încă altele sunt calități inconturnabile ale romanului.
Maia Levantini seduce, de fapt, prin recursul la câteva teme de mare circulație în proza să-i zicem psihologică, însă unul absolut original și neconformist, prin jocul de oglinzi în care e purtată eroina. Eșecul social, din lumea reală, al personajului principal, Eliza, purtătorul absolut al tuturor perspectivelor, este supralicitat de tema iubirii falimentare. Nereușita acestui picaro modern, deposedat însă de viciile originare, ci inteligent și inventiv, care călătorește în spațiul propriului trecut, spre a se descoperi, se escamotează singură, se domolește existențial, pentru că autoarea o transferă în ficțiune, spre a se confunda cu realitatea. Sunt atinse, astfel, coardele sensibile ale realismului magic, atât de iubit de prozatori, de la romanul latino-american al anilor `70-`80 încoace. Apoi, dacă tot imersează în abisurile memoriei, autoarea își face din recuperarea trecutului un scop în sine – cel subiectiv, al propriei sale vieți în raport cu cel istoric (sunt câteva pagini de istorie ce uluiesc prin autenticitate) – camuflat sub pretextul unei anchete existențiale: descoperirea adevăratului ei tată. Avem, în acest fel, reiterată tema căutării originilor, a sinelui, a adevărului. Călătoria în timp și spațiu este relatată cu o ușurință demnă de invidiat, în tentativa ambițioasă de a concilia timpul obiectiv cu cel subiectiv (acesta este, de fapt, subiectul), iar sinteza acestora, la rândul ei, se racordează la spațiul extrem de versatil (acesta ar fi predicatul).
Aminteam mai sus de câteva artificii astuțioase, care țin cert de sintaxa extravagantă a acestei nărăvașe construcții narative. Mai întâi, titlurile celor opt capitole. Ele sunt, de fapt, în alternanță cu menționarea anului când are loc acțiunea, enunțuri aproape tehnice, parcă scoase dintr-un tratat de gramatica limbii române (cum sunt, de pildă, Anul 2001. Prima iubire – Propoziție subordonată subiectivă sau Anul 1940. Intrarea în labirint – Propoziție circumstanțială de scop sau Anul 1960. Tristețea unei curve cultivate – Propoziție circumstanțială concesivă… și tot așa, până dăm peste capitolul final, intitulat, spre a obține acel faimos „rotund al narațiunii”, Anul 2001. Călătoria subiectului către predicat). Apoi, sunt iubirile Elizei. În contraponderea eșecurilor în dragostea reală, personajul Elizei – o cititoare înrăită, care a devastat pur și simplu biblioteca – recurge la iubirea ficțională. Se iubește – platonic, firește – ori se întâlnește și se dezvoltă împreună în spațiul și timpul epic, cu autorii cărților sale preferate, pe care-i reîntrupează, dialogând cu ei, și așezându-i în alveolele epice potrivite. Astfel că îi întâlnim, în apariții naturale și deloc incredibile, pe Esenin (pe care chiar se duce să-l prezinte bunicii sale!), pe Dostoievski (care, printre altele, îi rusifică numele, Lizaveta Andreevna), pe Marguerite Yourcenar (care e însoțită de Zeno, eroul din Piatra filosofală), pe Jorge Luis Borges (pe care Eliza îl definește scurt și exact: „amantul meu cel mai generos în idei, țiitorul meu putred de bogat în povești fabuloase”), pe poeta noastră, Mariana Marin, cu care petrece un episod cutremurător în timpul blocadei Leningradului, din 1942 (Madi, pentru cei care au cunoscut-o, Madi cea năbădăioasă și… excesivă, cu stilul ei inimitabil: „Bătrâno, dacă nu o luăm din loc, căcăm drapelul!”, Madi, care e citată cu voluptate: Trebuia să descopăr zona aceea fragilă / în care imaginația se desparte de experiență (…)/ Iluminarea se face însă de unul singur/ și ea nu trebuie confundată cu mântuirea). Apoi, îi întâlnim pe Bruno Schulz, pe Fernando Pessoa (cel care nota: Viața pe care o trăim este un dezacord fluid, o medie veselă între măreția care ne lipsește și fericirea pe care nu putem s-o avem), pe Pablo Neruda (cel care îi va spune Elizei: Tu ești o curvă cultivată și deprimată (…)), pe José Saramago și, în cele din urmă, într-o apariție scurtă, pe Paul Celan. Cu toți, Eliza va avea câte o aventură sau mai multe, țesându-i cu o minuțiozitate ieșită din comun, până când ei au devenit verosimili, în textura foarte atentă a narațiunii. Singurul cu care se iubise real (însă tot în ficțiune!), cândva, în 1938, era boierul-avocat Dinu Cărbunescu, cel care deținea moșia unde se afla satul părinților.
Titlul, Cine te uită, poate fi înțeles – și astfel, misterul de care vorbeam la început se risipește – și ca o posibilă subordonată subiectivă, cu o regentă eliptică. Aceasta reprezintă un posibil verdict al întregii narațiuni. Doar sugerat.
Dincolo de „gramatica” lui epustuflantă, romanul scris de Maia Levantini este, în ultimă instanță, un roman al Iubirii și al Timpului.
Timpul iubirii, timpul neuitării!
Maia Levantini, Cine te uită, Editura Tracus Arte, 2022