Noi, supușii prea plecați, dar rămași pe loc, ai partidelor unice comuniste, am cam visat la binefacerile societății de consum din Vestul exceptat de controlul Moscovei. Îmi aduc aminte cum am căscat ochii când, prima oară ieșit din Gara de Est a Vienei (nomina odiosa!), pe artera de-alături, am văzut prima oară luminile Vestului, abia scăpat, pentru câteva zile doar, de sub șapa de întuneric sub care ne ținea partidul și guvernul nostru românesc, în frunte cu Ceahlăul gândirii și cu Dunărea bunătății (ca să reconstituim, așa, metaforic cam forțat, perechea defunctă). Nu mai vorbesc despre ceea ce am văzut pe urmă prin vitrinele de care nu-mi puteam feri privirea, atunci, în vara lui 1976, când am ajuns la Bienala de Poezie de la Knokke-Heist (fost până nu demult, atunci, Knokke-le-Zoute). Mă simțeam străin într-o lume străină (de mine).
Pe urmă, lucrurile s-au învălmășit, am intrat la loc sub șapa sub care nu mă simțeam mai puțin străin, dar, pare-mi-se cu altă senzație. Când, finalmente, a apărut și la noi mortadela și lambada, umplând de iluzii inimile mai slăbuțe, printre care mă – vorba bătrânilor ardeleni – prenumăram, încă nu știam la ce o să ducă toate astea. Azi, când știu, mă tem că, dacă lucrurile s-ar repeta, aș înghiți iarăși hapul. Natura umană!, ce vreți…
Ceva mai târziu, când s-au trezit tinerii cineaști din setea lor de a-i îngropa pe maeștrii vremii dinainte, unii, precum Mircea Daneliuc, demni de toată admirația totuși, a apărut filmul Marfa și banii. Și tot n-am înțeles. Știam că se face trafic cu aia și cu aia, dar nu vedeam dincolo de lungul nasului nostru spiritual.
Când mai totul a devenit marfă și bani, era deja prea târziu să mai facem ceva. Ca și cum înainte s-ar fi putut face. Exact ca-n ’45, când unii chiar au încercat să se opună invaziei bolșevice, inclusiv Regele Mihai la Washington sau Londra, deși lucrurile erau hotărâte demult, și la alt nivel. De data asta, însă, n-a mai fost vorba de un șervețel de masă pe care să scrie mărimile lumii procentele, valul trecea mai abitir decât fluxul de la Mont Saint-Michel. Îmi amintesc de vaga stupoare care m-a cuprins când dna Agotha Kuperman, consilier cultural la Ambasada Statelor Unite ale Americii ne-a spus, lui Mircea Dinescu, lui Ștefan Bănulescu, lui Mircea Nedelciu și, poate, mie, – ne aflam în biroul de președinte al USR al celui dintâi – în 1990, textual, „îmbogățiți-vă”. Era evident la ce se referea îndemnul acesta, deși până atunci nu-l mai auzisem decât în sensul pe care Lucian Blaga i-l dă, scriind „Iubito-mbogățește-ți cântărețul,/mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,/și ce mai vezi, văpaia și înghețul,/dumbrava, cerbii, trestia și veacul.” (Vară de noiembrie). Dar astea erau deja, cred, vise de adolescent demn de milă în ochii trimișilor lumii noi. Căci, ca și data trecută, pe care o trăisem fără să-mi dau seama, era, iar, vorba de o lume nouă. Cu timpul am aflat: minunata lume nouă. Dar, ca să nu mint prin omisiune, îmi mai spusese, cu candoare, o domnișoară din lumea liberă, Franța, venită pe-aici cu logodnicul, pe care am adăpostit-o în mizerabila mea mansardă de la Cluj, firește, împreună, ea, cu logodnicul ei, îmi spusese deci, cu un aer consolator: „quand vous serez riche…”. Un fel de urare care mi s-a părut atât de deplasată și, chiar, anacronică. Ei, uite că n-a fost așa, am căzut în lumea care are dreptul de a se îmbogăți și altfel decât în sensul dat cuvântului de poet. Cât despre verbul être pus la viitor, mi-l aminteam doar pe cel cu aceeași sonoritate, dintr-un poet al Pleiadei (din sec. al XVI-lea francez), Pierre Ronsard: „Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle,/ Assise auprès du feu, dévidant et filant,/ Direz, chantant mes vers, en vous émerveillant:/ Ronsard me célébrait, du temps que j’étais belle.” Mă gândeam și eu că serez ăsta s-ar putea împlini când aș ajunge precum Ronsard în finalul acestui sonet…
Or, lumii în care cădeam noi după revoluția din decembrie 1989, după crimele comise în numele ei, după tot ce se mai întâmplase, numai la alde Ronsard sau Blaga nu-i mai stătea mintea. Iar noi, cei care cu ăștia crescusem și la ei deschisesem ochii, ce să mai facem? Aproape că am ajuns să-i înțeleg pe vechii conducători de partid și de stat care nu s-au mai putut dezbăra de bolșevismul lor, sincer sau oportunist (apropo, acest cuvânt a cam căpătat și un sens pozitiv, știați?), oricât i-ar bate cineva la cap. Tot așa și noi, cu formarea noastră, atâta doar că n-am stăpânit și nici n-am vrut să stăpânim nici o lume, decât pe aceea pe care o creau în juru-ne, cuvintele. Poate doar să o facem ceva mai maleabilă și mai înțelegătoare, ceea ce ea nici nu se gândea să accepte. Asta dacă acceptăm noi că lumea poate gândi.
Și încet-încet a devenit literatura o marfă, supusă pieței și liberului schimb cu consumatorul, nu altul decât cel care poate fi întâlnit pe la MALL, pe la Dedeman, pe la magazinul de mobilă suedez sau chiar mai sus. Or, ăstuia nu-i mai poți veni cu „Iubito-mbogățește-ți cântărețul..” și nici cu „Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle…” Lui trebuie să-i dai ceva consistent, cuvânt tot mai des utilizat, inclusiv la buletinele meteo, ca un semnal către lumea sensibilă că s-a zis cu ea, inconsistenta.
Și atunci, te întrebi: să mai scriu, să mai citesc? Retoric desigur, pentru că, nu-i așa, faci parte numai în aparență din această lume nouă, așa cum, teoretic, făceai parte și din lumea în care erau demult Gara de Est de la Viena (nomina odiosa!) sau cei doi logodnici pe care i-ai dus – cu deux chevaux-ul lor, desigur – la Tulcea și de-acolo cu pasagerul la Sulina anilor ‘70, să vadă măcar o fărâmă din Delta Dunării, le paradis des oiseaux.
Și iată că mai sunt oameni care scriu și chiar meditează asupra motivului pentru care o fac.