O temă inevitabilă a istoriei literare e cea a relației creațiilor din sfera sa cu mediul ambiant. Autonomia esteticului, principiul axiomatic impus la noi datorită lui E. Lovinescu și a criticilor din cenaclul acestuia, s-a văzut grav încălcat sub regimul comunist, nu o dată până la desfigurarea textului scriitoricesc care-și pierdea condiția de artă în favoarea celei de factor propagandistic. O ideologizare silnică a avut loc, aidoma colectivizării din agricultură. În pofida unor momente de relativă relaxare, libertatea scriitorului a continuat a fi îngrădită de o cenzură fie și sub deghizament până în decembrie 1989. A fost nevoie de o amplă acțiune de corecție aplicată răului în care, aflați într-un spațiu în care nu întâmpinau opreliști, poziția de frunte au avut-o Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Cel puțin bizară apare opinia unui cunoscut critic, conform căreia fiica lui E. Lovinescu ar fi încălcat moștenirea parentală făcând… politică. Dar cum, Doamne, ar fi putut proceda altminteri decât operând aidoma unui chirurg organismul literar spre a-i înlătura țesuturile tumorale? Sofismul criticului e dintre cele mai jenante. Nicolae Oprea găsește de cuviință a se ocupa pe larg de aceste fenomene în ultimul d-sale volum. O subsidiară emoție protestatară e perceptibilă în formulările de care face uz: „Instaurarea regimului comunist în România după model sovietic a însemnat și legiferarea celei mai absurde cenzuri din istoria literaturii române, cenzura totală, de purificare ideologică, al cărei model pare să fie Indexul de cărți primejdioase și interzise din vremea medievală. (…) Chiar dacă, în martie 1977, N. Ceaușescu, printr-un simulacru de democrație, legiferează desființarea Direcției Presei și a Tipăriturilor, denumirea eufemistică a cenzurii”. „Teroarea intelectuală”, instituită de autoritatea abuzivă, i-a luat în vizor cu prioritate pe așa-zișii „transfugi”, eliminându-i din biblioteci, pur și simplu interzicând lectura operei lor. Lista acestora e șocantă: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Aron Cotruș, Ștefan Baciu, Al. Ciorănescu, Horia Stamatu, Paul Goma, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Petru Dumitriu, Virgil Nemoianu, Petru Popescu, Dorin Tudoran, Dumitru Țepeneag, Ion Omescu, Mioara Cremene, Angela Croitoru, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu, Gelu Ionescu, Ilie Constantin, Mihai Ursachi, doar ultimii doi reîntorcându-se în patrie după 1989. Evident, „mâna lungă a cenzurii” a acționat și asupra altor nume ale interbelicului, sustrăgându-i din dreptul la prezent pe V. Voiculescu, Lucian Blaga, Panait Istrati, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Constantin Stere, Ion Agârbiceanu, D. Caracostea, Liviu Rebreanu ș.a. Până și adaptații la regim au avut parte de interdicția unora din scrierile lor mai vechi, precum Mihail Sadoveanu cu o ediție interbelică din Baltagul precum și a volumelor Drumuri basarabene și Războiul balcanic, G. Călinescu cu volumul I din Opera lui M. Eminescu și chiar cu Istoria literaturii române (țin minte cum am fost opriți la lectura ei, în 1954, noi cei ce eram studenți ai Școlii de literatură), Camil Petrescu cu Teze și antiteze. Erau vizate și operele „clasicilor scrisului românesc”, în ediții stigmatizate drept „retrograde”: Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, M. Eminescu, I. Budai-Deleanu, C. Negruzzi, B.P. Hasdeu, Al.I. Odobescu, George Coșbuc, Calistrat Hogaș, I.Al. Brătescu-Voinești, Duiliu Zamfirescu, nefiind cruțați nici autorii revoluționari pașoptiști: Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Ghica. Amuzantă se înfățișează trecerea la un moment dat la index inclusiv a unor notorii proletcultiști precum A. Toma, Aurel Baranga, Dan Deșliu, Nicolae Moraru, Paul Georgescu.
Un caz asupra căruia Nicolae Oprea poposește mai mult e cel al lui Ion D. Sîrbu, membru juvenil al partidului comunist pe care l-a abandonat, după propria-i mărturisire, în 1945-1946. Nimic nu era iertat în anii proletcultismului, nici măcar consiliul timid al acestuia, vizând o ameliorare a unui text tendențios. Comentând piesa Ziariștii a tânărului Alexandru Mirodan, Ion D. Sîrbu îi reproșează schematismul, prezentarea maniheistă a personajelor pozitive și negative: „În anatomia dramelor e, la noi, obiceiul de a se implanta mai multă morală decât fior emotiv. Iar din punct de vedere ideologic, personajul negativ nu mai poate fi justificat, în piesele de azi, exclusiv prin legătura sa cu dușmanul de clasă. (…) E nevoie de o adâncire psihologică a caracterelor, de o aparatură dramatică mai complicată”. Text care iscă o campanie deșănțată împotriva cronicarului dramatic în cauză, învinuit, el, de dogmatism, antrenându-i pe Andrei Băleanu, „cel mai înverșunat detractor”, H. Zalis, Horia Bratu, Vicu Mândra, Simion Alterescu etc.: „Intervențiile agresive ale acestora se prelungesc timp de șase luni și prefigurează momentul arestării împricinatului care dă o replică tăioasă în Cazul «Ziariștii», într-un text rămas inedit, datând din aprilie 1957”. Câteva rânduri ale acestuia, care oricum nu aveau șanse de apariție sub „obsedantul deceniu”: „După a noastră părere, dogmatismul este o problemă de morală intelectuală, de atitudine prin și față de cultură. Dogmatic este acela care se crede posesor unic, oricând, al unor adevăruri imuabile, în numele cărora poate judeca orice, oricând, oriunde; dogmatic este acela care se pune apriori într-o postură de superioritate: nu discută cu tine – ci te controlează, nu te controlează prin argumente – ci te pune la punct prin invective, nu te îndreaptă, ci te pedepsește”. Posibil ca infelicele Ion D. Sîrbu să fi mizat pe mica relaxare poststalinistă din acel moment, căreia i-a succedat însă o nouă, brutală, „strângere a șurubului”. Ca urmare s-a văzut arestat, dispărând pentru 17 ani din viața literară…
Destinul lui Paul Goma e situat sub semnul unei „rupturi” biografice congruente cu cele istorice. S-ar putea zice că adaptarea sa e una la inadaptarea prin care s-a afirmat energic și căreia i-a acordat sensul major al creației sale: „El a fost mai întâi forțat să se desprindă de spațiul-matrice al Basarabiei și, apoi, să părăsească definitiv România, cu pașaport turistic, acordat în cunoștință de cauză de regimul comunist. Ilustrative pentru aceste etape ale înstrăinării sunt două cărți ale memoriei afective, Culorile curcubeului ‘77 și Din Calidor, în care coabitează elementul ficțional cu referința autobiografică. Prima dintre ele reprezintă o mărturie probatorie pentru rezistența anticomunistă a scriitorului rămas fără țară. Cerbicia luptătorului pentru drepturile omului nu slăbise defel după experiența gherlei românești – echivalența gulagului sovietic”. Dorința de căpetenie a disidentului pare să fi fost cea a unei confesiuni totale, având o acoperire obștească: „Trăind cu acuitate în drama dezrădăcinării, a «desțăraților», Paul Goma are și forța de a transpune în cuvinte potrivite («fără să-l imit pe Arghezi») această tragedie modernă. Și-a propus sieși să devină povestitor, fiindcă trebuie să-și povestească viața dramatică: eu nu uit ce știu prin mine, ce am aflat de la alții; când o să mă fac povestitor (nu scriitor!) o să povestesc. Totul”.
Spre deosebire de prozatorul cu basarabeană obârșie, Petru Dumitriu își schimbă nu doar spațiul domiciliar, ci și atitudinea. O surprinzătoare piruetă după un început masiv cu caracter „realist-socialist”, care nu i-a adus gloria scontată în Occident, ci doar recursul final la sinceritate. De reținut exactitatea contrastului scriptic pe care l-a cultivat cu scrupulozitate, odată ajuns în „lumea liberă”: „Începând cu romanul scris în limba franceză: Rendez-vous au Jugement Dernier, oferă profilul caracteristic „al scriitorului dezrădăcinat din Estul european, care preferă să acuze sistemul totalitarist la modul ficțional, prin intermediul galeriei de personaje desprinse din nomenclatura anilor ‘50. Schimbându-și radical optica (față de biografiile publicate în țară), colecționarul de biografii și autobiografii realizează, în tonuri întunecate, tabloul vivant al epocii staliniste. Istoria redată narativ este a prezentului imediat, întrucât evenimentele povestite sunt urmărite cronologic până în iarna anilor 1958-‘59”. Subliniază Nicolae Oprea: „În fond, «staliniștii de profesie» din Ne întâlnim la Judecata de Apoi, însetați și amețiți de putere, sunt și ei niște boieri ai comunismului, complementul celor din Cronică (vz. Cap. 23, Boierii vechi și noi), acționând ca niște ariviști torționari ai totalitarismului de stânga. (…) Deși susțin demagogic morala comunistă, trăiesc în lux și practică, fiecare în parte, favoritismul, trădarea, adulterul, șantajul, sperjurul ș.a.m.d.”. Personajele noi, ficțiuni narative care își pot găsi lesne corespondentul în real, de la „«Marele șef» sau Amon Ra care corespunde, desigur, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej”, până la „Malvolio Leonte – Leonte Răutu, «călăul literaturii române»”. Interesul cu care citim asemenea pagini denotă faptul că trecutul totalitar, cu tribulațiile sale ce pot fi reconstituite, completate cu date noi, rediscutate, constituie încă în conștiința celor ce le-au trăit un subiect imuabil. Tinerele generații se cuvine a-l cunoaște aidoma unui capitol de istorie încă fierbinte în dramatismul său. Cartea substanțială, rod al unei atenții analitice acute, tentând o sinteză morală a numeroaselor cazuri abordate, pe care ne-o oferă Nicolae Oprea, răspunde unei atari necesități.
Nicolae Oprea: Puncte de reper în istoria literaturii române,
Ed. Limes, 2022, 252 p.