DE CE (MAI) SCRIEȚI?

Între cele două războaie, câteva gazete au pus scriitorilor vremii, întrebarea în aparență naivă, dacă nu chiar stupidă, „De ce scrieți?” Azi, când scriitorii vremii sunt, fatalmente, alții și chiar și situația scriitorului este alta, când nici un ziar nu și-ar permite să mai publice o anchetă dedicată literaturii, am putea reformula întrebarea, astfel încât să rezulte: DE CE (mai) SCRIEȚI? Cu sau fără paranteza de mai sus, vă rog mult de tot să ne răspundeți la întrebarea originară pusă cândva de: Facla, Reporter, Iconar, Rampa, Adevărul literar și artistic, Vremea, publicații și ele ale timpului. Mulțumesc Domnilor Victor Durnea și Gheorghe Hrimiuc-Toporaș pentru adunarea într-un volum, apărut la Polirom, în anul îndepărtat 1998, a unora dintre răspunsurile de-atunci, din anii ’30. Plagiez cu bună știință întrebarea, dar sunt sigur că răspunsurile dvs. nu vor plagia pe nimeni altcineva decât propriile domniilor voastre personalități, ceea ce nu e deloc grav, dimpotrivă. (N. Pr.)

Gabriela Adameșteanu:

„CÂND SCRII, DEFECTUL TRĂITULUI ÎN LITERATURĂ
SE TRANSFORMĂ ÎN CALITATE”

M-am născut cu un defect:  trăiesc în poveste, în literatură adică, mai intens decât în realitate. Boala cititului a început devreme și nu mă voi vindeca de ea cât timp voi vedea literele, pe hârtie sau pe ecran. Scrisul a apărut mai târziu și nu știu cât va dura, dar în lipsa lui simțeam golul vieții, deși aparent nu-mi lipsea nimic, în afara lui. Când scrii, defectul trăitului în literatură se transformă în calitate, mai ales dacă reușești să ajungi cu el și la alți oameni. Scrisul nu  m-a chinuit niciodată. Uneori mi-a mai pansat rănile și m-a ținut mereu trează și atentă la oameni și la destinele lor. Este una dintre plăcerile vieții prin noutatea și surpriza pe care mi-o aduce.

*

Horia Bădescu:

„PENTRU CĂ NU POT FACE ALTFEL”

De ce (mai) scriu? Pentru că nu pot face altfel. Pentru că nu pot renunța la infinitul tărâm al suferirilor interioare, al adevăratei viețuiri, nu pot renunța la a da seamă despre lungul drum al sufletului de la o zi la alta, o imensitate de străbătut pe care o poți traversa, în care te poți pierde, care te poate înghiți dar care este adevărata poveste a existenței tale. Miracolul de a fi în lume.

Nu pot renunța la a pune întrebări, mie însumi și lumii în care mi-a fost dat să trăiesc. Și numai întrebări, fiindcă pentru un scriitor numai întrebarea există. Posibilele răspunsuri se află în întrebările însele. Parafrazându-l pe Pascal: Întreb, deci exist; exist, deci întreb! Și poate că nimic nu e mai necesar astăzi decât întrebarea, acum când putem spune nu doar ,,viața ca o pradă”, auzi-ne Moncher!, ci, mai ales, omul ca o pradă! Omul prădat de umanitatea sa. Cele două fiind interșanjabile în condiționarea lor reciprocă.

Scrisul nu e un drog, ci nevoia de tine însuți și de celălalt, pe care-l convoci să te însoțească în singurătățile tale. Iar nulla dies sine linea nu ține de grafomanie, ci de un exercițiu de higienă interioară. Scriu, pentru că, așa cum spuneam, cu ani în urmă, într-un interviu: ,,Când nu voi mai putea scrie, voi fi deja mort!” Fiindcă Scrii aşa cum respiri,/ aşa cum ţi-e foame/ şi sete./ Vorbeşti cu glasul sângelui/ fierbând de arşiţa coapselor/ femeilor/ niciodată-ntâlnite./ Pe obrazul morţii/ cu degetul neantului scrii./ Scrii…/ Viaţa începe doar după.

*

Hanna Bota:

O JOACĂ FOARTE SERIOASĂ

Nu am început să scriu cu gândul de a publica și de a fi citită, nici cu nevoia de a lăsa ceva în urmă.

Eram o adolescentă care își căuta forme de cunoaștere de sine, căuta să cunoască lumea înconjurătoare și să exprime metaforic ceea ce nu putea exprima altfel. Am început să scriu pentru că era o formă la îndemână de a mă cerceta și exprima, de a-mi fixa gândurile și de a relua trăiri, intuind cât de bogat poate fi un scriitor când retrăiește iar și iar un eveniment, o emoție, ba o poate chiar transforma, îi poate împrumuta alte valențe, ori de câte ori le pune pe foaia de hârtie.

Acesta este și azi primul motiv pentru care scriu: propria mea bucurie de a crea, de a da formă unui gând, de a „sculpta” verbal o emoție, de a fixa un eveniment într-o anume versiune subiectivă, personală și unică. Nu mă refer la valoare acum: asta este treaba criticilor, deși, bineînțeles, a șlefui forma pentru a fi cât mai aproape de perfecțiune devine o trudă, nu doar un deziderat. Cu timpul, scrisul meu a fost și publicat, și citit, a devenit o formă de a exista, s-a transformat din joacă în profesie, dar plăcerea aceea primordială a rămas, plăcerea de a mă juca foarte serios. Cu multă muncă, renunțând la alte activități, căci scrisul este cronofag (mai ales proza): aleg zi de zi între a continua sau nu, câștigând mereu afirmativul.

Întrebarea cuprinde în sine, adiacent, mai ales prin paranteza conținută, și ideea dacă merită. Pentru ce să scrii, când există atâta literatură în librării, când există atâta maculatură și balast, când se citește atât de puțin, când cititorul preferă traduceri din literaturile străine, când scriitorii români contemporani nu sunt băgați în seamă, nu sunt susținuți etc.? Da, o fi adevărat, poate nu e cel mai propice moment pentru cuvinte, în plină eră a vizualului, ori a blestematelor chestiuni insolubile (după Preda citire), în generația superficialului semi-autist. Însă eu tocmai acest moment îl trăiesc, nu pot aștepta un secol ca să văd care direcție va fi câștigătoare. Și, ca orice artă care are, dincolo de estetic, o funcție soteriologică, scrisul mă salvează pe mine, mai concret: mă salvez pe mine de mine însămi. Dacă am ales corvoada asta, înseamnă că eu am nevoie de ea, așa cum este ea, căci dacă nu aș avea, m-aș opri imediat. Nu „sistemul”, nu „consumismul” și nu „ceilalți” sunt de vină dacă scriu prost, ci numai lipsa mea de talent sau lenea mea, lipsa apetitului de a munci și a mă dezvolta. Nicăieri și niciodată nu au existat conjuncturi sută la sută favorabile, idealul este doar o proiecție și nu apanajul acestui univers tridimensional: crizele, competiția, colaborarea și evoluția sunt calea.

Dorind să salvez acea parte ascunsă din lăuntrul meu, care vrea să iasă la suprafață, să răzbată, să se facă auzită, conjunctura și vremurile, favorabile sau nu, sunt doar detalii.

*

Vasile Dan:

„DE CE MAI SCRIU EU? UITE, D-AIA!”

Ideea americană că scriem ca să vindem, și în funcție de exemplarele (copies) vândute o să fie mai mare sau mai mică valoarea cărții și, desigur, a autorului ei, nu-i, cum să zic, prea grecească. Adică originară. Cărțile, la începutul lor – au și ele un început, nu? – erau unice pe lume. Adică într-un singur exemplar. Și acum se zice așa: am scris o carte… Nu zece mii de exemplare, nu o sută de mii. Prin mănăstiri, pe vremuri, oricum demult, niște ființe singure și meditative le mai multiplicau. La început cu scrisul caligrafic de mână. Apoi prin Guttenberg cu mașina de tipărit. Dar, orișicât, și atunci, numărabile. La începutul începutului erau ba pe plăcuțe arse, pe papirus, pe pergament, ba pe piele prelucrată de vițel sau alt animal, pe mătasă fină în Orient. Ce prăpăd ar fi trebuit să facă ei atunci ca să aibă tirajele de acum! Ar fi dispărut specii de ierbivore, păduri sau plante cu pielița mai generoasă. Și, în fond, pe atunci, răspândirea cărții sau difuzarea ei, cum îi spunem noi astăzi, nu era preponderent prin văz, prin ochi, ci prin ureche, prin auz. De regulă, autorul avea voce, pe vremuri. Își spunea cu glas tare cartea. În câte exemplare și-a publicat epopeile Homer? Dar Socrate ideile, dar Platon, Dialogurile? Dar Aristotel, Metafizica? Dar tragicienii Sofocle, Euripide și Eschil, tragediile? Despre poeți ce să mai vorbim! Au coborât în Infern spre a-și putea rosti dragostea în versuri. Așa că azi e mai valabilă decât oricând vorba lui Platon din Republica: dați, naibii, poeților doar cununa cu lauri, și alungați-i din Cetate! Scriitorii trăiesc fără bani, liberi ca păsările cerului. Sau, oricum, cu puțini bani numiți eufemistic și discret „drepturi de autor” sau premii literare. Ei scriu pentru ei ca un fel de scufundare psihică în sine irepresibilă. Pentru cei mai mulți din preajma lor, inexplicabilă. Uneori și pentru familia lor. Târziu, chiar tardiv, aceștia din urmă recunosc un adevăr simplu: precum ar scrie chiar despre ei. Nu o dată scriitorul se va exhiba public, citind ceva ce doar el pricepe la început, în acea glorioasă piața publică. Dar atenție. Cu cât îi veți pedepsi mai tare întorcându-le spatele, cu sfidare și indiferență superioară social, cu atât le veți stimula mai mult inspirația. Comuniștii secolului douăzeci știu mai bine asta, doar întrebați-i repede până mai sunt în viață, în mijlocul nostru: căci ei au fost sponsorii suferinței câteva decenii în secolul XX – suferință, altfel un drog gratis și inepuizabil, pentru scris – ai atâtor și atâtor deținuți politici care fără închisoare nici n-ar fi știut vreodată că sunt poeți ori prozatori. De ce mai scriu eu? Uite, d-aia!

*

Horia Gârbea:

DE PLĂCERE

Primul răspuns și cel mai comod ar fi că nu știu de ce scriu. De ce sălciile înfrunzesc, de ce rândunicile își fac cuiburi iar cucii nu își fac, de ce mâța toarce? Așa le este natura. De fapt există niște motivații: sălciile înfrunzesc ca să facă fotosinteză, rândunicile vor să se adăpostească, iar cucii consideră ingenios și comod să plaseze ouăle în alte cuiburi. Mâța are motive mai subtile dar și acum, când eu scriu, ea toarce.

Eu (cred că) scriu din două motive. Întâi pentru că sunt „reactiv”, cum îmi spunea cineva. Îndată ce primesc un stimul, pozitiv sau negativ, simt nevoia să răspund cumva. Iar forma cea mai adecvată de răspuns este pentru mine scrisul. Probabil alții reacționează pictând, compunând muzică sau, pur și simplu, îmbătându-se. Al doilea motiv este că îmi place mie însumi ce scriu, consider, poate cu prea mult orgoliu, că fac un lucru frumos și chiar util în sensul că textul meu poate să îi bucure și pe alții. Impulsul artistic există în majoritatea indivizilor și cred că ține de dimensiunea ludică a ființei umane, chiar dacă uneori el capătă o dimensiune utilitară. Cineva poate împleti un ciorap din lână. De cele mai multe ori, va combina fire de mai multe culori, va căuta să-l împodobească puțin cu brăduți, fulgi de zăpadă sau chipul lui Moș Crăciun. Ciorapul ar ține de cald și fără aceste detalii. Dar autorul lui complică voit procesul tricotatului ca să se amuze și să-și procure o plăcere.

Pentru mine, scrisul e un act de hedonism. Dacă scriu că un (alt) autor este un dobitoc fără harul scrisului, nu am nicio plăcere. Dacă însă pot găsi un mod de a-l lăuda astfel încât toată lumea să înțeleagă exact contrariul, scoțând în evidență tocmai enormitățile, mă delectez în chip deosebit.

Un alt motiv este dorința „de a fixa”, un moment, un peisaj, un chip. Dacă aș fi pictor sau chiar fotograf, și uneori devin, ca amator, aș ține să imortalizez, atât cât se poate, ceea ce îmi place sau, dimpotrivă, ce îmi apare detestabil, hazliu, grotesc. Recunosc că mă duc la cârciumi de cartier și ascult dialoguri pe care un romancier sau un dramaturg nu le poate inventa, în enorma lor expresivitate. Evident că le folosesc atunci când scriu, fixându-le ca să nu fugă odată cu clipa cea repede. De multe ori nu iau Bolt, ci prefer taxiurile galbene ai căror șoferi povestesc, au ticuri verbale memorabile și relatează aventuri. Toate acestea sunt surse de plăcere când le rememorez și le redau în scris. Dacă ajung să placă și altora, atunci când le citesc, cu atât mai bine.

*

Adrian Alui Gheorghe:

„SCRISUL ESTE COLIVIA MEA ÎN CARE MĂ SIMT BINE”

Scrisul este o religie. Așa mi-am imaginat dintotdeauna, nu cred că voi ajunge vreodată să văd că paradisul promis de această religie nu există. Mi-am imaginat scrisul ca pe tentativa cuiva, a scriitorului, de a săpa cu penița un munte, să facă un tunel, o cale de ieșire, spre un alt orizont, spre o altă lume. Scriu dintr-un instinct de conservare, cuvintele dau consistență cărnii, trupului, visului. Scriu și din frică, cuvintele sunt bune conducătoare de curaj, de iluzie. Scrisul e și o modalitate de a te ține pe tine însuți de vorbă, ca să nu vezi cât de repede se degradează totul în jurul tău. Scrisul este și colivia mea, în care m-am simțit bine chiar dacă mi-am pierdut libertatea de mișcare. Căci oamenii, după celebra aserțiune a lui Kafka, sunt păsări în căutarea unor colivii. Colivia este constrângătoare, dar și te apără de primejdii mai mari. Și pe mine scrisul m-a apărat de o mulțime de (alte) posibilități de a-mi rata viața altfel.

***

Scriu pentru „un cititor”? Cititorul este o proiecţie a mea, în ultimă instanţă. Îi trimit ceea ce scriu prin sticle în care introduc paginile scrise, pe care le arunc în valurile mării. Cândva vor ajunge la vreun ţărm. Există un aleatoriu al cititorului, de altfel. Când arunci cartea în lume, chipul cititorului din mintea ta se lăţeşte, devine inconsistent. Scrii, într-un fel, pentru nimeni. Dar e posibil, în același timp, ca sticla cu manuscrisul să ajungă la ţărm, să o găsească un analfabet, să o spargă curios să vadă ce e înăuntru şi dezamăgit să o arunce înapoi în mare, cu manuscrisul tău sfâşiat. De fapt, cele mai multe scrieri aşa sfârşesc. Multe e posibil să fie geniale, dar să nu ajungă sub ochiul cititorului. Dar, până la urmă, câte flori, care sunt capodopere ale divinităţii, ale naturii, desăvârşite ca formă, parfum, atitudine nu sfârşesc sub copitele vitelor pe o pajişte? Câte flori nu sfârşesc în căpiţa cu fân? Bănui că bucuria înfloririi e totul. Bănui doar, nu am toate răspunsurile. Aşa e şi cu scriitorul, cu creatorul de bunuri artistice, simbolice. Opera nepublicată a lui Creangă, mai voluminoasă, s-ar părea, decât opera antumă, a ajuns la un negustor de bomboane care a făcut cornete din paginile manuscriselor ca să îşi vândă marfa. Sau Kafka a cerut lui Max Brod, pe patul de moarte, să îi ardă toată opera, toate manuscrisele, să îl şteargă din memoria colectivă. Max Brod nu a avut puterea asta, din fericire. Sunt o mulţime de alte exemple.

***

Scrisul în sine este o gratuitate, așa îl percep, nu ca pe o marfă pe care „o produci” la un moment dat. Da, o scriere devine o marfă după ce se desparte de autor, dar cât este la el, în intimitatea lui, în mintea lui, pe manuscrisul lui, este o gratuitate, o himeră. Eu nu am conceput scrisul altfel. E posibil ca alți scriitori să vadă altceva, sau să transforme actul scrierii în produs manufacturier. Eu nu am reușit asta, chiar după ce am pus o pagină în circulație simt că mai trebuia să lucrez pe text, că mai era ceva de spus în acel text. Când mă întâlnesc cu propriile scrieri pe undeva prin lume, adică în vreo librărie sau în vreo bibliotecă, tresar ca la revederea „unui sine” care m-a abandonat în căutarea propriului destin, a propriului drum. Și îi fac un semn discret cu ochiul. În același timp, am aceeași bucurie azi când scriu, ca atunci când scriam primele texte. Sunt primul surprins de ceea ce îmi iese, atât în proză, cât și în poezie. Trăiesc ca să povestesc ceea ce am trăit, dar mai ales ceea ce aș fi putut sau aș fi vrut să trăiesc. Prin scris pătrund un pic și într-o lume paralelă, într-un timp paralel. Și m-am convins că nu întotdeauna e bine să spui tot ce vezi acolo.

*

Gabriela Gheorghișor:

SCRIU CA SĂ-MI NEGOCIEZ PACEA

Într-un poem care se intitulează Aruncă zarurile (Roll the Dice), Charles Bukowski prezintă asumarea scrisului drept o încercare teribilă, pe viață și pe moarte, fiindcă faptul de a fi alături cu zeii va răscumpăra toate suferințele și sacrificiile. Nu comentez o asemenea ambiție luciferică, pe care eu nu o am. Important este însă că Bukowski accentuează elementul volitiv („Dacă ai de gând să încerci,/ mergi până la capăt”), ceea ce elimină din start clișeul „Scriu pentru că nu pot altfel”.

N-aș putea spune că scriu pentru că nu pot altfel. Scriu preponderent despre cărțile altora, asta însemnând că sunt, în primul rând, un cititor profesionist. Dacă nu aș (mai) scrie, aș fi tot un consumator vorace de literatură (de cultură, în general). Cred că înainte de dorința de a scrie a fost nevoia de lectură (George Steiner, în Maeștri și discipoli, vorbește despre libido sciendi, patima cunoașterii). Un om care citește vrea să înțeleagă lumea și să se înțeleagă pe sine. Chiar și această constatare s-a transformat într-un loc comun. Îl amintește undeva și marele scriitor Marcel Proust: „Fiecare cititor este, atunci când citeşte, propriul său cititor. Opera scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care îl oferă cititorului pentru a-i permite să discearnă ceea ce, fără acea carte, nu ar fi văzut poate în el însuşi“. Lectura ca cerc hermeneutic.

Plecând de la necesitatea de (auto)înțelegere, am ajuns să fac din scris modul meu de viață: „Devii ceea ce iubeşti. Îţi plac bunurile pământului, te preschimbi pe încetul în ele. Binecuvântare sau blestem? Cine ar putea să spună? Un fapt e cert: ordinea valorilor operează necruţător în ordinea ontologică“ (Nicolae Balotă, De la Homer la Joyce). Poate de aceea am început să scriu și poeme, chiar dacă nu prea mă iau în serios, păstrând poezia ca pe o plăcere (și, deopotrivă, ca pe o terapie existențială) mai mult privată (versuri am scris, desigur, și în adolescență, dar pe acelea le-am aruncat). Există, încă puternică, prejudecata că istoricii și criticii literari sunt niște scriitori ratați ori frustrați. Prefer însă minunata definiție pe care Matei Călinescu o dă criticului literar: „Dacă poetul are aripi, pe care şi le flutură spectaculos, străbătând spaţii întinse, criticul adevărat, păşind sobru pe bulevardele geometrice ale ştiinţei, are, sub aparenţa lui modestă, aripi crescute înăuntru: aripi care se deschid în lumea ideilor şi care-i permit să refacă, pe alt plan, itinerarul misterios al poetului“. Poată că cei care scriu încep prin a căuta un sens existenței, iar căutarea devine însuși sensul.

Scrisul critico-eseistic mă ajută să mă (re)construiesc, îmi dă sentimentul libertății și bucuria împărtășirii cu ceilalți a propriilor experiențe de lectură (Lucian Raicu are un volum cu un titlu semnificativ: Practica scrisului și experiența lecturii). Destui înțelepți ai lumii au considerat că lectura sleiește, devitalizează (o trecere în revistă a acestor opinii o face Valeriu Gherghel în Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?). Parafrazându-l pe Camil Petrescu, Raicu scria: „Câtă interpretare, atâta operă”. Parafrazându-i pe amândoi, zic așa: câtă interpretare, atâta viață. Trăiesc printre cărți ca și cum aș pluti printr-o uriașă sală de bal. Dansul cu ele este nesfârșit, ca și plăcerea. Da, în ciuda scrisului la normă, care se cere azi universitarilor, eu încă mai scriu din plăcere. Predominant hedonist. Fără pragmatismul numărătorilor de puncte.

Știu că mulți scriitori văd în scris o șansă la nemurire. Sau măcar șansa de a nu muri chiar de tot. Nu mă animă astfel de idealuri (sau ambiții, sau vanități). Sper într-o viață de apoi în Cer, iar nu pe pământ, încât gândul la posteritate mă lasă rece. Dar scrisul poate fi, pentru mine, o dovadă că exist, că sunt vie și că reacționez. Trupul meu, îmbătrânit și pergamentos, va fi un palimpsest, pe care-l voi duce demn, până la moarte, cu senzația că nu mi-este străin. Ceea ce încerc să spun acum este că, prin citit și scris, îmi negociez permanent pacea, în toate războaiele posibile: cu mine, cu ceilalți, cu Dumnezeu, cu neajunsurile condiției umane.

*

Ion Tudor Iovian:

EU SCRIU CA SĂ GENEREZ EXISTENȚĂ

Pare o întrebare uşoară, dar, în fond, e dramatică/ descurajantă/ înspăimântătoare prin reformulare cinică pentru actualitate: DE CE (mai) SCRIEȚI? Enunţul e înspăimântător, cinic şi descurajant, fiindcă presupune o continuare mai mult decât îngrijorătoare a întrebării: DE CE (mai) SCRIEȚI, dacă nimeni nu vă citeşte, nimeni nu are nevoie de ceea ce scrieţi, nu interesaţi pe nimeni prin ceea ce creaţi, nu existaţi pur şi simplu în orizontul celorlalţi? Acel adverb mai pus între paranteze acutizează pe neaşteptate chestiunea pusă în discuţie. Întrebarea mie îmi sună cumplit, azi, reformulată aşa… După ce o citeşti, îţi vine să-ţi iei câmpii, să-ţi tai venele ca Seneca în baie sau în câmp, ori să dai pe gât un pumn de somnifere amestecate cu vodcă şi diazepam ca în adolescenţă, când ţi se pare că singura rezolvare a nenorocirii tale (n-are importanţă care, fiindcă atunci orice pricină cât de neînsemnată poate deveni eveniment dilatat monstruos şi poate hotărî suicidul) este să termini cu toţi şi toate într-o clipă de ruptură tragică a ta de tine însuţi, de anihilare violentă şi iresponsabilă a fiinţei care eşti şi care, printr-o voinţă neagră, întoarsă împotriva ei înseşi, se goleşte de sine şi de toate cele ale lumii văzute şi nevăzute, şi se dă neantului.

Nu vei mai fi o trestie gânditoare, care îşi creează lumea prin expansiunea frumuseţii, binelui, adevărului în infinitele lor întrupări (şi efemere şi eterne!), ci doar spulber crunt de părticele minate de beţia autodistrugerii dintr-un mecanism în desfacere dementă (întinsă apoi în ilimitatul nefiinţei). Dacă reuşeşti să te rupi din fascinaţia neagră a suicidului, să te ridici din prăpastia negativităţii fără niciun sens, atunci, edificat asupra bogăţiei infinite a vieţii, vei preţui fiecare clipă care ţi se dă, cu plinul sau golul ei, cu bucuriile şi relele ei, cu ştiutul şi neştiutul ei. Atunci întrebarea dumneavoastră DE CE (mai) SCRIEȚI? va avea acoperire în plinătatea contradictorie şi imprevizibilă a vieţii create prin cuvânt, cu condiţia să piardă fatidicul adverb mai, şi, odată cu el, accentul de disperare căzută în derizoriu. Va redeveni: DE CE SCRIEȚI?, cu tot cu ‚,aerul ei naiv şi stupid”, dar nu inuman. Acum voi avea tăria să afirm şi să-mi întăresc a mia oară convingerea că adevărul/ reazemul/ izvorul/ justificarea în absolut a creaţiei mele stă în cuvintele Lui Iisus: „Cerul şi pământul se vor trece, dar cuvintele mele nu se vor trece!” Mă străduiesc, făcând abstracţie de „mode şi timp”, să dau cărţilor mele măcar o zi din veşnicia cuvintelor Mântuitorului.

„Doamne, ajută necredinţei mele!”

Altfel, pusă aşa de brutal în simplitatea ei aparentă, întrebarea nu mai lasă nicio speranţă că vreun scriitor ar mai putea găsi motive ca să (mai) scrie, azi, în limitatul şi totuşi ilimitatul azi. Un azi atât de frământat de egouri căzute în primitivism nesemnificativ, prinse în beţia de putere cu orice preţ, indiferent de care şi asupra cui. Un azi devastat de un imperialism al divertismentului fără nicio frână estetică, morală, umană. Un azi din care a fost extirpată fără anestezie, cu forcepsul gena nostalgiei după paradisul pierdut, după adevărata noastră patrie dintre stele. Un azi al deriziunii, al prostului gust, al scatologiei ridicate la rang de artă unică! Într-un secol al tuturor relativismelor. Un azi al analfabetismului funcţional, al prăbuşirii interesului pentru carte, pentru lectură, pentru cuvântul scris. Un azi al dispariţiei de neînţeles, infinit condamnabilă, a bibliotecilor, a librăriilor… Un azi al imposturii, al culturii copy-paste. Un azi al dorinţei de maculare generalizată a tot ceea ce s-a creat până acum. În numele unei libertăţi care, de fapt, nu e libertate, ci încătuşare, sclavie, sete de neant, de aruncare în ilimitatul Nimic. Un azi al neputinţei de a mai visa, de a mai locui, rodnic, în cuvânt. Un azi în care nu mai încap ziceri vechi, întemeietoare: „Tăt cu vorbe şi cuvinte/ Ne-aducem mereu aminte/ Şi nu-i om pe-acest pământ/ Să ne scoată din Cuvânt!”.

Vremuri pseudoapocaliptice ca astea de azi au mai fost. S-a prorocit moartea artei, chiar s-a fundamentat, filozofic, izgonirea poetului din cetate. Apoi s-au pus în aplicare aceste aberaţii ale barbariei fără frontiere. Au fost distruse – sunt şi azi, sub ochii noştri! – cu târnăcopul statui din patrimoniul umanităţii; au fost şi sunt arestate şi interzise cântece şi autorii lor băgaţi la zdup ori exilaţi prin siberii ale demenţei; au fost şi sunt pângărite tablouri celebre – sunt şi azi, sub ochii noştri! – cu scuipat, cu murdării, într-o frenezie bolnavă de-a dreptul, cu justificări de un infantilism fără speranţă; au fost arse pe rug nu numai cărţile ci şi cei care le-au scris. Şi lista unor asemenea acte ale josniciei şi barbariei pare fără sfârşit.

Şi totuşi, mă încred în cuvintele Lui Iisus: „Cerul şi pământul se vor trece, dar cuvintele mele nu se vor trece!” Eu scriu ca să generez existenţă. Nu există sfârşit, pentru că există cuvinte în înflorire continuă!

***

EU SCRIU CA SĂ GENEREZ EXISTENȚĂ

nu mai ai putere asupra mea –

ţi-a rămas

doar ura

să te sculpteze după chipul şi asemănarea ei

să te ţină în viaţă

ura –

ultimul tău capitol înainte ca tu însuţi

să te livrezi morţii –

drog pentru zilele fără adevăr fără dragoste

– poveste încâlcită

orbule întunecatule

şi te prefaci că istoria s-a sfârşit şi judecătorii

dorm

în jilţuri –

saci de cartofi în putrefacţie peste care nicicând

nu va pluti

suflul Tău Doamne îndureratule –

dar istoria chiar s-a sfârşit

şi salvare

nu mai există

– niciodată n-a fost – îţi şopteşte Nimeni hulitorul

şi nu vom putea ieşi din zmârcurile

acestui coşmar – zice –

care suntem noi înşine – un text cu sintaxa explodată în ruină

şi va veni

apocalipsa textului

cu spasme rupturi prăbuşiri în vâlvori

de pucioasă şi oţet şi emoţii vinovate

cu omisiuni

cu hălci de realitate definitiv pierdute

infernul e Celălalt – îţi spui – şi te vezi

în Celălalt

prins în cătuşe – un animăluţ tare speriat şi singur –

poate că şi el în tine

îşi duce crucea

dar noi suntem adierea parfumată

de primăvară

peste pestilenţa oraşelor şi a sufletelor

noi suntem

poemele în libertate

cu intestinele scoase afară cu venele umflate

chiar dacă rădăcinile ne spânzură-n aer însetate de dragoste

nici un pământ nu ne primeşte

nici cerul –

sămânţa ne e strivită de bocancii lui Nimeni

din măduva cuvintelor

se-nfruptă – râgâind de plăcere

moartea şi nimeni

cântecele

sună

a pustiu

şi frig

cum să scap

de spaima că mă voi prăbuşi

în

golul căscat în text

(şi o stea tocmai a căzut

a căzut)

dar eu scriu

ca să generez existenţă

pentru mine

pentru tine

pentru celălalt

(Din volumul Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie. (Mica vicioasă poezia), Editura Axa, Botoşani, 1999. Colecţia „La Steaua. Poeţi optzecişti”.)

Notă: ,,eu scriu ca să generez existenţă” este titlul ultimei mele cărţi apărute la începutul anului 2022, la Editura Junimea.

*

Irina Petraș:

SCRIU FIINDCĂ SUNT OM

Aleg să ignor paranteza: e prea stridentă neîncrederea în rostul scrisului, al literaturii. Al Poveștii. Îmi reprim, cu un zâmbet, și pofta de a imita răspunsul dezarmant de telegrafic al lui Nicolae Prelipceanu la nu mai știu ce anchetă (din România literară?). Ceva de genul: Nu știu! De aia! Habar n-am!

Se știe că altfel se văd lucrurile și e mai clară rețeaua conexiunilor dintre ele dacă iei o distanță suficient de mare. Asta voi face. Nu ca în jocul născocit în copilărie, pe care l-am botezat De-a „lungul nasului”: de câte ori eram mâhnită de vreo nedreptate, priveam adâncul cerului cu stele (aievea ori cu gândul) până reuşeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, şi să privesc înapoi, spre Pământ. Cum se poate bănui, Pământul nu era mai mare decât o minge, ţara, oraşul, grădina mea erau minuscule, eu abia de mă zăream, iar supărarea pur şi simplu nu mai exista! Acum voi lua o distanță nu de vindecare a răului, de relativizare a lui, ci una de înțelegere.

Răspunsul scurt și aproape nepermis de rezumat ar fi: scriem fiindcă suntem oameni. Nevoia de poveste ne însoțește de când am descoperit că viața ni-i scurtă și că merită (avem datoria?) să lăsăm o urmă pentru cei ce vin ca să le fie drumul mai ușor. De cum a deprins scrisul și cititul, omul a scris ca „să nu se uite”, căci a lăsa nescris ce se petrece în cursul scurtei vieți omenești „ieste inimii durere”. O vreme, au scris scribii și cronicarii. Odată cu răspândirea științei de carte, tot mai mulți oameni au fost fascinați de ideea de a-și pune pe papirus/hârtie povestea proprie.

Am reţinut de mult ipoteza lui Ortega y Gasset cum că limbile au apărut pe lume fiindcă omul e „animalul care a avut anormal de multe de spus”, neajungându-i abecedarul comunicării legate de simpla supravieţuire. Este, adică, Dicentul prin excelenţă. În Omul şi mulţimea (1957), Ortega y Gasset insistă asupra diferenţelor dintre a vorbi şi a spune, dintre cuvintele inventariate în cărţile „obeze” numite dicţionare, cuvinte care nu „spun” nimic, şi cuvintele spuse de om într-un complex de realitate care e viaţa însăşi, în zvonul de potenţialităţi enunţiative care îl înconjoară. În Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Yuval Noah Harari dezvoltă teoria bârfei, a poveștii cu însemnătatea ei pentru evoluția omului. Și celelalte vieţuitoare au perfecţionat un instrument de avertizare în legătură cu pericolele, dar numai homo sapiens a depăşit această utilizare minimal-eficientă a limbajului. Fiinţă socială prin excelenţă, pentru homo sapiens cele mai importante informaţii de împărtăşit nu erau cele despre primejdii iminente, ci despre ceilalţi oameni, conducând la tipuri de cooperare mai strânse. „Bârfa ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop”. Mai mult decât atât, pofta şi disponibilitatea de a bârfi (cleveti, trăncăni, tăifăsui, sta la taclale şi alte sinonime ale lui gossip) sunt atât de mari, încât sapiens a născocit el însuşi poveşti/ştiri pentru a le împărtăşi comunităţii. A învăţat să mintă, să ficţioneze. Trăsătura specifică doar limbajului omului e aceea „de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc”. Cum spune George Simenon în L’age du roman, la întrebarea dacă soarele va mai răsări şi mâine, nu se poate răspunde/ nu s-a răspuns niciodată altfel decât cu o poveste. Primul scriitor a inventat minciuna, primul cititor a făcut-o să dureze (detalii savuroase asupra temei se pot găsi în Istoria lecturii, al lui Alberto Manguel). Omul e atât de fascinat de spectacolul propriei sale vieţi reprezentat de personaje şi/sau actori încât e „adrisantul” predestinat al literaturii. Fascinaţia narcisiacă faţă de propria existenţă e semnul cel mai tipic uman dintre toate. Toată Istoria noastră de oameni e o Poveste niciodată definitivă, etern remaniabilă, retușată după noi probe sau noi interpretări ale vechilor probe. Ficţiunea universală se întemeiază, crede Umberto Eco, pe o subînţeleasă încredere între cel care spune povestea și cel care o ascultă.

Așadar, pofta/nevoia de poveste scrisă și transmisă e boală veche, care dă dependență. Aș mai spune că scrisul e o meserie care se fură ori pe care o „iei” citind. Cred că cei mai mulți dintre scriitori au început să scrie imitând, irezistibil, cărțile citite. Că intervine apoi și harul din dotare, asta e altă poveste. Dacă numeri câte cărți se scriu și se tipăresc azi în lume în ciuda zvonului că lumea nu mai citește, înțelegi că, simplu, scrii fiindcă ești om.

Răspuns final: scriem fiindcă suntem oameni care cred că au o poveste despre om care merită spusă. Apoi, dacă nu mai scriem, dispar revistele, iar asta e, încă, de neîngăduit. Și un pic patetic: dacă n-am mai scrie deloc ar însemna că s-a stins orice pâlpâire a speranței într-un viitor al omenirii.

*

Ion Pop:

[VIAȚĂ TRĂITĂ, VIEȚI SCRISE…]

Da, întrebarea pusă scriitorilor – „De ce scrieți?” – este, de multă vreme, una universală. A fost adresată și la noi în mai multe rânduri, și-au pus-o și cei care scriu, în momente de reflecție adâncită asupra propriei vocații sau în ceasuri de descumpănire gravă, în contexte dintre cele mai variate și mai dificile pentru scrisul literar. Iar unul dintre acestea este chiar momentul actual, care pare a fi concentratul în emblemă al tuturor crizelor. De câte ori n-am auzit, în acești ani din urmă, ecoul amar la celebra întrebare a lui Hölderlin, „La ce mai sunt buni poeţii în vremuri nevoiaşe?” – Şi totuşi, sunt oameni, nu foarte puţini, care mai scriu, în ciuda tuturor descurajărilor dinlăuntrul sau din afara lor.

Eu, unul, am descoperit plăcerea scrisului încă de pe vremea când eram elev de liceu. Nu foarte corect şi încurajator îndrumat la un cerc de literatură de la Casa Pionierilor din Cluj, când „temele date” pentru scrisul literar erau constrânse de repertoriul oficial, propagandistic şi „realist-socialist”, pe care nici conştiinţa critică încă ezitantă, nici lecturile puţine din scriitorii admişi în manuale şi în afara lor nu le puteau ocoli ori respinge. Am avut însă privilegiul de a găsi în câţiva colegi de clasă de la Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj pasionaţi de literatură şi începuseră să scrie versuri sau proză într-o modestă revistă, Mozaic, alcătuită artizanal într-un singur număr… Un exemplar profesor de Română precum Vasile Scurtu, publicist cu experienţă în interbelic, ne-a întreţinut această pasiune învăţându-ne şi cum să citim literatura adevărată spre acel sfârşit încă grav viciat ideologic al anilor ’50, iar caietul de lecturi particulare, obligatoriu, ne provoca la mici şi stângace încă exerciţii „critice”… Mi-au ajuns atunci în mână şi câteva cărţi importante din biblioteca părinţilor profesori ai unui coleg de clasă, am descoperit, întâmplându-se să-l cunosc pe foarte tânărul Gheorghe Grigurcu, student la Filologie, câteva volume de versuri din seria „ediţiilor definitive” de la Fundaţiile Regale şi, tot prin el, eleganta şi exigenta revistă Steaua, cu cercul de scriitori format în jurul lui A.E. Baconsky, în care am şi debutat, în mai 1959, fiind încă licean… Însă abia în anii de facultate clujeană am pătruns cu adevărat în lumea cărţilor care contează, am devenit un cititor foarte harnic în sălile Bibliotecii Centrale Universitare şi în cele de la Filologie. Urmăream atent orice apariţie de carte poetică semnificativă, – nu-mi scăpase încă din anii de liceu, antologia Din lirica universală a lui Blaga (1957), Fluxul memoriei de A. E. Baconsky, Lupta cu inerţia a lui Labiş (1958)… Lucian Blaga era la Cluj un fel de figură tutelară, tradusese Faust dar n-a apărut cu poezie proprie decât în mai 1960 şi, postum, cu un mic volum de Poezii (1962). Cât de mult ne fascina acest poet a dovedit-o şi vizita neanunţată (!) pe care am cutezat să i-o facem acasă în toamna lui 1960, cu Ion Alexandru, Liviu Petrescu, Ion Papuc… Însemnată a fost pentru mine şi trecerea prin cenaclurile literare încurajate în acei ani, – momentul de vârf fiind lectura la cel bucureştean, „Nicolae Labiş”, al revistei Luceafărul, în mai 1963, care a marcat şi al doilea debut la meu, cu adevărat semnificativ, cu o pagină de versuri în revista tutelară…

Amintesc toate aceste lucruri fiindcă mi se pare că am fost de două ori motivat pentru a scrie: de impulsul iniţial, desigur, al unei ciudate nevoi interioare, – de confesiune şi de situare subiectivă în lumea din jur, dar nu mai puţin de lecturile decisiv formatoare. Cred că la orice poet aceste elemente se conjugă firesc, şi e ipocrit cel ce crede că s-a născut în poezie ca Venus din spuma mării. Viaţa ta trăită şi viaţa scrisă de înaintaşii şi contemporanii tăi îşi împart inevitabil puterile în modelarea personalităţii proprii. Modelul Blaga a fost pentru mine un asemenea reper catalitic, în primele versuri cât de cât publicabile, în sensul că m-a îndemnat să caut în vecinăţile faptului cotidian reverberaţia lui simbolică. Am sentimentul că de la Blaga am învăţat o anume necesară solemnitate a atitudinii faţă de lume, de „zariştea” ei cosmică, de o ritualitate a trăirii şi expresiei lirice. Poate şi pentru că aveam rădăcini ţărăneşti, trăisem în copilărie într-un mic univers modelat de ritmurile firii, sub ceruri cu constelaţiile încă limpede desenate. Desprinderea timpurie de acest univers a generat nostalgii productive şi ele pe o anumită parcelă a scrisului meu de început, şi atunci cred că a luat naştere un soi de sentiment al frustrării de lumea elementară, agravat de intimitatea progresivă cu Biblioteca, printre „cărţile cu grijă aşezate” şi cu o perspectivă cumva redusă asupra „realului” frust, mărginită simbolic de fereastra odăii tot mai asediate de scrisul altora. De aici, substanţa „livrescă” a versurilor mele, pe un parcurs ce se întinde la al doilea volum, Biata mea cuminţenie, din 1969, la Gramatică târzie şi chiar Soarele şi uitarea, adică prin anii 1977-1985. Dialogul dificil dintre trăit şi scris s-a definitivat oarecum atunci, încât versurile mele au căpătat adesea caracterul unor lamentaţii, fie şi discret, melancolic-elegiace, cu un câştig de accente ironice la adresa „amânării generale” suportate de lumea românească dinspre sfârşitul dictaturii comuniste: cenzurile dinafară, ce obligau cumva poezia să devină „şoaptă sfâşietoare”, dar o şoaptă totuşi, neliniştită totuşi, să se umple de aluzii-„şopârle” la adresa mediului constrângător s-au asociat cu numitele frustrări mai timpurii, fiind asimilată, cred, îndeajuns de organic, „viziunii” în construcţie, marcate adânc de apăsările „limitei” şi ale unui sentiment de secetă interioară, ce căuta o ieşire spre lumea mai vitală şi mai liberă, mereu jinduită. Acum pot spune că volumul meu, Amânarea generală, scris în anii de criză ai dictaturii, publicabil abia în 1990, a fost în mare măsură unul de reacţie, fie şi mediată simbolic, la tot ce se petrecea inacceptabil în societatea românească supusă acestei „amânări generale”, la stagnare şi inerţie, cu adevăruri amânate şi ele prin ocolişuri parabolice şi intertextualităţi poate sugestive pentru aceste stări de frustrare în înţeles mai… general. Cred că mai ales în acest moment scrisul meu a căpătat şi un caracter de replică, chiar dacă aceasta era travestită simbolic, exprimată aluziv. Am simţit atunci mai mult ca oricând că e nevoie să dau nişte reacţii, fie şi modeste, la stagnarea şi inerţiile din jur.

Cum s-a şi observat în critică, cenzurile şi autocenzurile de mai multe feluri au fost ca şi eliminate odată că Elegii în ofensivă (2003), când scrisul meu poetic a cunoscut o cotitură majoră, devenind o confesiune dramatică, sub ameninţări biologice extreme: nu mai aveam atunci nimic de pierdut, decât… viaţa, şi am fost acut motivat să trec urgent în vers experienţa dureroasă, ivită intempestiv. Încât scrisul a însemnat atunci pentru mine o terapie, aş zice, intensivă şi decisivă. Cu această lecţie de viaţă tulburător învăţată, la întrebarea „de ce scriu” am răspuns cam în acelaşi sens: adică foarte atent la precarităţile mele personale, dar şi la maladiile şi deteriorările lumii din afară; o motivaţie, aşadar, şi civică, fiindcă am simţit tot mai mult că nu mai pot fi acceptate fără reacţie nici realităţile politice şi sociale, nici mentalităţile inerţiale, nici ipocrizia şi lipsa elementară de etică a oamenilor politici care ne reprezentau (şi, vai, ne mai reprezintă!) atât de jalnic şi de jignitor. A rămas foarte vie şi conştiinţa mea „livrescă”, s-a adâncit, mi se pare, dialogul de adâncime, dar şi pe suprafeţe intertextuale, cu scriitorii de toate vârstele, români şi străini. Cum am spus-o de mai multe ori, eu unul n-am suferit şi nu sufăr de „anxietatea influenţei”, – dimpotrivă, orice aluviune de gând sau de limbaj a fost şi este bine-venită în profitul propriei mele sensibilităţi; în fond, dialogul cu lumea, ecuaţia noastră cu împrejurimile concrete şi cu cele fictive, ţine de ordinea firească a lucrurilor, totul e să nu te îneci în vocile altora, să ştii să intri în dialog cu ele. Trecuse vremea când poezia putea fi apreciată în funcţie de „sinceritatea” ei manifestă, – se căuta, de către spiritele profunde, o autenticitate calificată ca atare deopotrivă de experienţa de viaţă transmisă „tranzitiv” şi de cea filtrată, şi îmbogăţit în felul acesta, de solul spiritual, al cărţilor citite şi… trăite. Acum lucrurile s-au mai schimbat, dar dacă e să caut neapărat un răspuns, şi pe această treaptă a experienţei de viaţă şi de lectură, aş zice că mai „autentică” decât „visceralitatea” cam primitivă şi exihibiţionismul la limita trivialităţii dintr-o parte a poeziei româneşti mai noi, îmi pare tot consistenţa participării ca om întreg, deopotrivă la concretul existenţial imediat şi la „irealitatea imediată” construită în spaţiul tău lăuntric în ecuaţie fertilă cu alte lumi interioare, cele citite.

În ce mă priveşte, sunt ca şi obligat să evoc aici şi practica scrisului meu de critic şi istoric literar, care a umbrit multă vreme poezia pe care am scris-o paralel. De ce scriu, aşadar, şi critică? Fiindcă, mai bine de patru decenii, am fost dascăl de literatură, mai ales de poezie, la Facultatea de Litere din Cluj, fapt care m-a obligat la lectura… critică a poeziei româneşti moderne şi, implicit, la a da seamă despre opţiunile mele de cititor, ca să zic aşa, specializat. Predând, ca profesor, mai ales poezia şi curentele literare ale secolului XX, am fost obligat profesional să scriu, paralel cu discursul oral de la catedră, despre un mare număr de poeţi. Din fericire, curiozitatea intelectuală m-a făcut să-mi lărgesc mult spaţiul de lectură, depăşind limitele modernismului poetic, care era obiectul meu principal de studiu, spre poezia mai nouă – generaţia anilor ’60, a „neomodernismului”, apoi cea a anilor ’80, cu reacţiile ei specifice, situabile în post-avangardism, apoi cu continuările, adesea polemice şi ele, în poezia anilor 2000 şi de după ea. Acest exerciţiu dăscălesc, de istoric literar dar şi de observator al vitrinei poetice actuale, m-a menţinut, cred, într-o bună stare intelectuală, exersându-mi disponibilităţi deloc limitate de prejudecăţi, deschiderea spre sensibilităţi şi limbaje de „ultimă oră”, profitabile în mare măsură şi pentru scrisul meu poetic. Mi s-a părut, şi poate nu greşesc, că faptul de a fi practicat paralel poezia şi critica literară au fost deosebit de benefice pentru mine. Scriind poezie, am simţit, poate, mai exact şi mai adecvat, şi felul cum funcţionează „mecanismele” complexe ale expresiei poetice, vorbind din interior despre limbajele ei, ca să zic aşa, în cunoştinţă de cauză. Această poziţie m-a menţinut într-un contact şi un dialog permanent cu moduri de a scrie foarte diverse, scutindu-mă de prejudecăţi şi rigidităţi dogmatic-academice. Ironia (şi auto-ironia!) veneau la timp pentru a le pune la punct. Frecventarea avangardei literare româneşti şi europene a contribuit, mult, cred, la această deschidere critică faţă de convenţiile literare constituite în vreme, adăugând şi o libertate aproape ludică, jucăuş-ironică, cu mulţimea de formule în circulaţie din spaţiul poeziei moderne şi actuale. A fost şi mai este un avantaj enorm pentru scrisul meu, deopotrivă ca poet şi critic/istoric literar, fiindcă m-a ferit să cad în convenţia emfatică şi poetizările de suprafaţă, avertizându-mă la timp cu privire la pericolul repetiţiei sterile de formule moştenite sau din imediata apropiere.

Prin urmare: scriu fiindcă mi-a plăcut de timpuriu să scriu, pentru că am simţit şi simt mereu nevoia să-mi comunic propriile frământări afective şi spirituale în dialog cu ale lumii din jur. Am scris şi scriu şi fiindcă printre cărţi m-am simţit întotdeauna în largul meu. Trebuie să menţionez aici şi inaptitudinea mea pentru meserii mai practice, poate mai lucrative. Scriu, de asemenea, în ipostaza de critic literar, pentru că mă simt foarte interesat şi ataşat de mişcarea în timp a literaturii, de dialogul cu autorii pe care i-am îndrăgit de-a lungul anilor, cu care am crezut că pot comunica, învăţând, îmbogăţindu-mă mereu din scrisul lor. Scăderea, tot mai vizibilă în zilele noastre, a interesului pentru literatură şi mai ales pentru poezie, pe fondul unor grave carenţe ale educaţiei umaniste în şcoala românească de azi (dar şi în alte şcoli ale lumii), mă întristează, dar nu mă descurajează până la a mă lăsa de scris. Din fericire, nu sunt nici leneş. Şi trag nădejde că vor exista întotdeauna măcar câţiva cititori pasionaţi de literatură care să răsfoiască şi una sau alta dintre cărţile mele şi ale atâtor oameni ai scrisului de care m-am simţit şi mă simt apropiat.

*

Adrian Popescu:

SCRIEM CA SĂ NE APĂRĂM

I-am admirat pe scriitori și am vrut să-i cunosc, să-i văd cum arată în realitate, cum se mișcă printre ceilalți oameni. Da, îi consideram și îi consider niște ființe aparte, misterioase datorită talentului, fabuloase datorită legendelor în care ne apar câteodată învăluiți. Am vrut pe la 14-15 ani să le seamăn, nu prin gloria lor discutabilă, prin libertatea lor de a călători cu imaginația oriunde doreau. Scriu dintr-un sentiment, naiv?, că aș putea închide în cristalele sau chihlimbarul unor cuvinte experiențe sufletești, miracole cotidiene, descoperiri, toate vorbind despre o unitate secretă a lucrurilor, despre ceva care ne înrudește. Prin mit, suntem rude cu toții, scria Pavese în Dialoguri cu Leuco și alte eseuri.

Scriu pentru a-mi bucura prietenii, și pentru a marca diferența dintre cei care au încredere în puterea și rostul cuvintelor și cei, tot mai numeroși, care le folosesc fără niciun respect sau rost, doar ca să-și vadă numele tipărit. Poezia unor diletanți submediocri, dar cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, mă umple de tristețe, prin reviste proliferează un fel de limbaj antiliric, imitând vag un avangardism istoricizat, dar necunoscut la sursă, o descriere plicticoasă a tribulațiilor unui citadin al secolului nostru. Nu oricine are inteligența artistică a lui Geo Dumitrescu din Aventuri lirice, de a pune o aură lirică prozaicului aparent. Ieșiți la pensie, oameni de treabă, altfel, vor neapărat să fie considerați poeți sau prozatori, deși nu au nimic de a face cu literatura, imitatori ai unui trend, ai unui model colectiv, neindividualizându-se ca autori. Forțează intrarea în Uniunea Scriitorilor, devin colegii noștri după vreo cinci ani de scos în regie proprie câteva titluri la edituri fără redactori, lăudați delirant de indivizi lipsiți de autoritate critică.

Ce chin să-i asculți pe acești pseudo-poeți, ce plăcere era când vorbeau cei adevărați, un Mihai Ursachi, fantazând sau uimindu-te cu metaforele sale astrale, un Nichita Stănescu, ori, plin de vervă și umor, un Petre Stoica, sau Florin Mugur, vibrând, ca o trestie în vânt, ori Ion Pop, sau Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Angela Marinescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Ion Mureșan, Nichita Danilov, Ioan Pintea etc. Să fie o diferență, nu de mentalitate și de stil, ci o ruptură ontologică între cei amintiți și legiunea netalentaților?

Scriem ca să ne apărăm de răul din noi și din afara noastră, inclusiv de puhoiul nechemaților, producători de ,,minuni mincinoase’’.

*

Liviu Ioan Stoiciu:

CEVA TĂMĂDUITOR

„Simt că nu am trăit degeaba dacă am scris ceva”, o tot repet (și, am observat, se mărturisesc mulți dintre scriitori la fel, recunoscând cam în aceleași cuvinte slăbiciunea sau tăria lor omenească legată de scris, nu contează starea sufletească). O iluzie. Așa că, la întrebarea De ce mai scriu?, pot să răspund cu De ce mai trăiesc? Că am tot scris destul / am tot trăit destul, că s-au stricat vremurile (și pentru scris și pentru trăit; și nu mai merită), de ce să mă mai omor cu firea? De ce nu… Pentru mine, ajuns la o vârstă, nu mai are nici o importanță, de fapt, de ce mai scriu / de ce mai trăiesc. Scriu, așa cum trăiesc, natural, de la sine, „în așteptare cosmică”. Știind câtă zădărnicie e la mijloc și câtă lipsă de sens în toate (și având un subconștient care nu mă contrazice, înțelegând că, scriind, pot să mă mai suport fizic; câștig în spiritualitate scriind? Numai de nu m-ar auzi dușmanul tăcut din umbră, Alzheimer), scriu să nu uit. Chiar dacă uit ce am scris imediat (și apelez la ce am scris, să-mi amintesc, la o adică). Poate de aceea am ajuns la o vârstă, fiindcă am tot scris, împăcat cu ideea că nu trăiesc degeaba dacă (mai) scriu. Deși, scriu rar poezie și proză (teatru nu mai scriu), genuri care dau greutate în aur creației originale, motiv să cred că de aceea nu mă bucur de viață. Scrisul eseisticii publicistice și jurnalului, mai des, nu-mi provoacă sentimente de „plenitudine” sau de „împlinire personală”, care să-mi bucure viața – mai degrabă bolesc din cauza acestui scris aflat la granița literaturii. În orice caz, mă simt bine cu mine când scriu (scriu de regulă pentru sertar, deci nu am pretenții frustrante de a scrie bine în timp, în orice gen; în timp îmi reevaluez scrisul, dacă textul scris e nesemnificativ, moare în sertar), când nu scriu mă simt rău… În fiecare zi mă întreb ce fac azi, de ce mai trăiesc? Și în fiecare zi regret că nu-mi propun să scriu (că nu simt nevoia să scriu, chiar dacă am obligații presante, să răspund la o invitație de a colabora la o revistă literară sau să onorez o rubrică; nu mai am rubrici lunare decât la Viața Românească și Expres cultural), că acord cea mai mare parte a timpului citind. Într-atât citesc, încât am ajuns la concluzia că m-am prostit, în regim de „mare nefericit”, inhibându-mi fără să vreau așa impulsul de a scrie ceva „tămăduitor” pentru sufletul meu. Dacă scrisul m-a ținut în viață (e vorba de acel self-control fiziologic), mă mir că am trăit atât, ținând cont că scriu cu adevărat mai rar. E clar că esențial în viață e cititul, o dată ce cel mai des am citit…

*

Florin Toma:

CONTRACT PE TERMEN DE VALABILITATE

Mai întâi, scriu ca să-i enervez pe unii… Apoi, scriu ca să verific dacă sunt la fel de inteligent ca și cititorii (mei), adică dacă sunt în stare să răspund tuturor exigențelor lor. Iar, dacă ne-am pus de acord și sunt la fel de inteligent ca ei, atunci eu le propun un contract de colaborare, cu condiția să nu mă dea la o parte „din prima”, adică fără măcar să frunzărească „produsul” meu epic (fiindcă, în cazul meu, eu nu sunt prevăzut cu pompoase visuri de uomo universale, ci rămân cantonat doar la proză, nefiind împins de la spate – spre a mă îneca în tentația băltită a imposturii – de demonul poeziei, al dramaturgiei, ori, doamne ferește, al criticii, toate în același timp și spațiu!). Dacă însă cititorul nu refuză oferta și, din contră, este dispus să intre în convenția pe care i-o propun, eu îi promit un adevărat ospăț narativ, cu delicii „mii și stele făclii”, cu desfătări ceremonioase și zaiafeturi semantice, cu veselii estetice și voluptăți stilistice, cu jocuri amețitoare și vrăjitorii lexicale… Aici chiar am himerit-o!! Tocmai fiindcă știu că omul cu cartea iubește micile și plăcutele ronțăieli de fantasme și himere.

Când cititorii mei se vor descotorosi de mine, fiind atrași de lucruri mult mai serioase decât pățania universal povestită, cu utilitate nici câtă are drosophila melanogaster (care, totuși, face și ea ceva, face din vin oțet!), bașca fără niciun randament de pricopseală, ei bine, atunci îmi voi strânge jucărelele și mă voi retrage în rezervația celor mulți, foarte mulți cetățeni dintre cei opt miliarde ai planetei, care au gustat cândva din savoarea celor fifteen minutes of fame.

Restul de motive – precum că scriu de dragului de drag, că scriu ca să exoflisesc toată smoliciunea sufletească teribil de păguboasă, adunată calup de-a lungul vieții sau ca să le luminez, oamenilor necăjiți cu capul și sufletul, cu o rază de soare, ulița gândului – e posibil să fie ori pleonasme (sau neoplasme?!) ale acomodării pleoștite cu banalitatea, ori paleative pentru patologii existențiale mult mai grave, pentru care, să fim serioși! nu se află tămăduire.

*

Dorin Tudoran:

Dacă mai scriu, din când în când, este doar ca să nu uit de mine însumi.