Exerciții de copiat aerul de Constantin Abăluță, seria Poezie, col. Prezent, ediții sonore, Casa de pariuri literare, București, 2022, 80 p.
Cât și cum se poate comunica oare? Vorbele sunt doar mici breșe în aer, efemeride, iar salcia (de pe balcon) este singurul confident, ba chiar reușește să ajungă la un anumit grad de ubicuitate, într-un paradis promis, abia întrezărit, care nu este numai un rai al sălciilor ascultătoare: „Am atâtea lucruri de spus/ melodii în orele serii/ drumurile sunt mai singure// oamenii din jurul meu/ cei dinăuntru-mi/ tristă contabilitate// salcie tu/ obişnuită cu norii/ care nu se ţin de cuvânt”. Tocmai de aceea, tăcerea este crucială, plină de semnificații, așa cum și aerul este, într-atât încât merită să fie copiat, cum sugerează Constantin Abăluță chiar din titlul volumului: „Vom merge multă vreme împreună/ vom colinda mările umbrite de sălcii/ întemeia-vom tăcerea/ cu 9000 de focare”. Coperta și ilustrațiile aparțin autorului.
Ploaia pe lume de Constantin Abăluță, seria Poezie, col. Prezent, Casa de pariuri literare, București, 2022, 70 p.
Poemele din grupajele Vânt de primăvară, Călătorie nelimitată, L’eternel retour (dedicat lui Barbu Cioculescu, prietenul de-o viață – in memoriam), Ploaia pe lume, 500 de trepte și marea, Scrisoare pun în evidență insignifiantul (iarba, petuniile, tăcerea), pe fondul unei blajine resemnări: „senină prietenie/ cu alţi copii care ajung bătrâni/ cu alte tăceri/ care se insinuează peste tot// lucru cert/ firele de iarbă m-au ajutat întotdeauna/ să număr să respir să fug”. Caligrafia aerului face loc, câteodată, la Constantin Abăluță, rememorării atroce, dinainte de fugă, a unor întâmplări fictive au ba, prin varii asocieri: „Azi/ pe când despicam lemne/ m-am tăiat la mână/ am pus zăpadă pe rană/ zăpada s-a înroşit/ brusc mi-am amintit/ că luasem viața iubitei mele/ și de-aia mă ascundeam aici// braţul mi-a sângerat mult timp/ am înroşit zeci de bulgări de zăpadă/ am vrut să mor/ dar sângele s-a oprit/ pedeapsa/ ar fi fost prea uşoară// am blestemat lemnele şi securea/ care mi-au dezlegat/ memoria// De acum înainte ceasul solar/ şi petuniile/ şi sunetele de clopot/ sunt bucuriile altuia// aş vrea să rup coaja rănii/ să înroşesc toată zăpada împrejur// a-ţi cauza singur moartea e un păcat// ar trebui să mă predau oamenilor/ aşa cum iarba se predă paşilor”.
De cele mai multe ori, subiectivitatea poetului atinge și depășește marginile lumii, căci numai viziunea proprie dă sens lumii: „am pierdut/: foarfeca şi încălţătorul/ din copilărie/ prima mea acuarelă/ reprezentând casa fraţilor ghiţă/ colegii mei de liceu/ ediţia princeps a traducerii/ din gog de giovanni papini/ cu iscălitura tatălui/ meu pe prima pagină/ le declar nule căci în curând/ mă voi pierde şi pe mine/ iar ploaia pe lume/ nu va mai avea nici un sens”.
Pe copertă regăsim o lucrare a artistei Paula Ribariu, iar desenele din interior îi aparțin lui Alexandru Dohi.
Adevărul și peria de haine (stand-up poetry, biografeme ș.a.m.d) de Constantin Abăluță, seria Poezie, col. Prezent, Casa de pariuri literare, București, 2022, 134 p.
Dacă nimeni nu poate deveni personaj, dacă destinatarul excelează prin absență, de ajunge să fie scris cu majuscule, DESTINATAR ABSENT, atunci prin poetica lui Constantin Abăluță devin personaje covorul („aud pe covor pașii nimănui/ și mă bucur/ ca un copil”) sau pereții și peria de haine: „pereţii casei mele mă înconjoară cu atâta drag că nici/ nu-mi vine să mai scriu aceste rânduri/socotindu-le zădărnicie// Să fiu iubit de pereţi/ e poate singura bucurie/ a inimii mele/aşa că lăsaţi-mă să nu-mi perii/ cu anii hainele/ şi să ascund peria în seif/ ca pe un lingou de aur păstrat/ pentru zile grele”.
Volumul se încheie cu un disclaimer, sau, dacă vreți, cu o mărturisire, scrisă în 2019, în luna de naștere a poetului, în octombrie: „Uite, simt nevoia să dau cu tifla în cele patru vânturi. Nu văd de ce n-aş face-o atât timp cât o fac cu decenţă şi umor, necoborând în trivial, suburban, porno etc. Mai curând cred că ating zona sturlubatecă în care se învârte poezia lui Richard Brautigan (vezi recentul volum publicat de Andrei Mocuţa), autor care-mi stimulează nu prima oară fantezia. Şi, desigur, recapitulându-mi aventura tinereţii mele: contactul cu Edward Lear, traducerea şi publicarea – miraculoase pe atunci, în 1973 – a unui amplu volum din nonsensurile sale. Astfel că, în spirit frondeur, mi-am intitulat unul dintre capitolele prezentei plachete chiar aşa: Ce facem atunci când nu ştim ce să facem. Debusolantul, derizoriul – ca mărci ale epocii noastre în care mijloacele, proliferând monstruos, depăşesc ori chiar evită ţelurile.”
Desenele de pe coperte și din interior au același autor – Constantin Abăluță –, preocuparea pentru domeniul artelor vizuale fiind a doua natură, încă din studenție, a unui diplomat în arhitectură care a devenit cunoscut, mai ales de la volumul de poezie Piatra (1968), prin zeci de volume ca poet, prozator, antologator și traducător.
Înainte de căderea nopții de Constantin Abăluță, col. Prezent, ediții sonore, Casa de pariuri literare, București, 2021, 93 p.
Nimicul vine în valuri, nu i te poți opune, așa că te lași purtat de el: A nu face nimic te salvează, Zădărnicii, O seamă de nimicuri 1, O seamă de nimicuri 2. Acestea ar fi titlurile grupajelor de poeme în care tăcerea, mutismul zăbrelei, dezmembrarea și deșertăciunea sunt juxtapuse de Constantin Abăluță unor peisaje urbane abia schițate, văzute printr-o fereastră oarecare: „Vrăbii flori de măr/ tot atâtea și după/ ce noi nu vom mai fi”. Mai ales după primăvara 2020, spațiul de protecție este aproape intruvabil, de vreme ce „într-un hol obscur un scurt schimb de cuvinte/ pecetluiește destinul unui întreg continent” – ba chiar al tuturor continentelor („legi noi vor troieni continentele”). Între ele, oceanul ca simbol al libertății spre care încă mai tindem: „Imensă până mai ieri lumea e un fir de nisip/ Cu care se îneacă un câine// Doar oceanul păstrează-n adânc/ Spiritul liber al poeților sinucigași/ Literele tuturor alfabetelor lumii” (18 decembrie 2020). Un poem scris 4 luni mai târziu vorbește despre o stare de fapt sigilată, pecetluită, despre neputință, despre teama intrată până și în pereți, despre insula din vis, chiar dacă e înconjurată de ape negre: „Sunete de pian flutură din casa dărăpănată/ respir frica pereţilor cu tencuiala căzută/ sunt un octogenar ce-a prins două cutremure/ şi azi port la rever virusul mondial// îmi amintesc vrute şi nevrute/ cerşetor virtual pe la uşile caselor/ straniu ca un greier răguşit/ cântând dintr-un coşciug sigilat// clipă de clipă vânturile/ din larg ori de pe coaste sărbătoresc/ decimarea pruncilor din toată lumea// mă voi culca şi voi dormi/ cu o insulă pustie la căpătâi/ cu valuri negre scăldându-mi picioarele” (19 aprilie 2021). Celebrarea vieții – cu străzile ei anodine, cu gesturile ei mici, cu interacțiunile ei de o clipă – se impune inconturnabil în poezia lui Constantin Abăluță: „Sunt clipe ca aceasta când/ simt solemnitatea de a fi în viaţă/ măreţia de a-ţi înfunda mâinile în buzunare/ şi-a porni într-aiurea pe străzi, a împrumuta vocale/ din văzduhul unei mări necunoscute/ doar ca să-i răspund trecătorului/ ce mă-ntreabă cât e ceasul” (din poemul Într-aiurea pe străzi).
Poezii… recitate în cabaretele pariziene de altădată de Charles Cros, Editura Cartex, București, 2022, 101 p.
Un precursor al lui Verlaine, Rimbaud și al altor nume mari ale literaturii franceze și mondiale, Charles Cros (1842-1888) l-a incitat, prin opera sa, pe Constantin Abăluță să traducă o serie de poeme – cel mai cunoscut fiind Scrumbia afumată – și să puncteze în prefața scrisă la acest volum: „Sinteza artificială a rubinului, principiile de bază ale fotografierii culorilor, precum şi un fonograf de construcţie proprie pus la punct cu câteva luni înaintea lui Edison – iată doar câteva dintre mărturiile prodigioasei aventuri spirituale întreprinse de cel ce ştia că «Cuvintele-s tertipuri şi/ Te-nghit pe viaţă (Les mots sont des procédés/ Dont on meurt vite»). Nu doar această afirmaţie, ci întreaga sa operă poetică – în care ironia, gustul pentru lucrurile simple şi larga deschidere existenţială fuzionează într-un tot inextricabil – îl desemnează pe Charles Cros drept un pionier al esenţializării limbajului, duşman al calofiliei, al pitorescului şi-al retorismului anchilozant.” Căutările sale novatoare au vizat deopotrivă știința și literatura: „labilitatea uluitoare a spiritului a constituit singura armă a lui Charles Cros, iar supremul criteriu artistic, de la care n-a vrut niciodată să ia derogare, a fost veşnicul adevăr al vieţii, multiplele, eolienele lui discordanţe: «Je sais faire de vers perpétuels. Les hommes/ Sont ravis à ma voix qui dit la vérité./ La supreme raison dont j’ai, fier, hérité/ Ne se payerait pas avec toutes les sommes.// J’ai tout touché: le feu, les femmes, et les pommes;/ J’ai tout senti: l’hiver, le printemps et l’été;/ J’ai tout trouvé, nul mur ne m’ayant arrêté./ Mais Chance, dis-moi donc de quel nom tu te nommes?» «Ştiu să tot fac versuri. Oamenii-s uimiţi/ De vocea mea ce adevărul spune./ Suprema raţiune ce-am moştenit/ Nu se plăteşte cu nimic pe lume.// Am atins totul: foc, femei şi mere;/ Ierni şi primăveri mi-au fost egale;/ Am găsit totul, nici un zid în cale./ Dar Noroc, spune-mi ce cuvânt ţi-e vrere?»”
Cross a murit la 46 de ani, având un singur volum de poeme antum, Sipetul de santal (1873). În acest volum, Constantin Abăluță a tradus și poeme din Șiragul de gheare (1908).