Florin Zhu (recunoașteți că alăturarea celor două nume este insolită) este un tânăr artist născut în 1997, absolvent al Universității Naționale de Arte din București, sub îndrumarea conf. univ. și unul dintre cei mai mari sculptori români, Aurel Vlad (pe care, ca un fapt divers ce se petrece foarte des la noi, am aflat că actuala conducere a UNARTE a avut grijă ca, de cum acesta a împlinit 68 de ani, să-l scoată la pensie forțat!). Revenim la tânărul nostru artist, ieșit dintr-o familie mixtă (tatăl – chinez, mama – româncă), pe care am avut plăcerea să-l cunosc și cu care am petrecut o după-amiază campestră copioasă, la invitația unei prietene comune. Cele câteva ore mi-au fost suficiente ca să descopăr un tânăr serios, domol, chibzuit, echilibrat, politicos, timid și foarte respectuos, cu aspect agreabil de adolescent fără vârstă (da, fatalmente un pic exotic), dotat însă cu un talent deosebit.
Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar, din 2017, a participat la expoziții de grup din țară (Tête-à-tête IV, Transforming fear into coexistence, Rezidența BRD, Scena 9, Salonul de Sculptură Mică și Stagiatura /Titulatura Galeria Simeza, 2020, Expoziție-concurs Juventus – Cultura fragmentului sau Dislocarea privirii, Fundația Interart Triade, Timișoara, 2019 (unde a obținut Premiul II), Heterogenous, spațiul Docuart, Galeria Halucinarium, Trans-forme, Galeria Mansarda, Facultatea de Arte și Design, Timișoara 2019, Dor de Italia, Institutul Italian, București, 2018).
În toamna care a trecut, s-a bucurat de privilegiul primei sale „personale”, la Galeria Galateca, în spațiul Camera Neagră, o expoziție ce a făcut parte din programul NEOStudio, ediția de toamnă. Seria de lucrări modulare pe care Florin Zhu le-a expus – siluete umane prinse în structuri axiale, înscrise apoi în cerc – sunt încercări temerare de abordare simbolică, dar nu mai puțin filosofică, a semnificațiilor ce decurg din ciclurile vieții.
Titlul expoziției, un pic inedit, un pic forțat și un pic complexant a fost EXOLVUNTUR – Ciclul Vieții. Am cercetat și am aflat că exolvuntur este forma de persoana a III-a plural, indicativ prezent pasiv a verbului tranzitiv de conjugarea a III-a exolvo, exolvis, exolvi, exoltum, exolvere, care, tradus din latină, înseamnă „a elibera, a descătușa, a desfereca”. Forma pasivă „au fost eliberați(e), descătușați(e), desferecați(e)” s-ar putea referi, într-un spectru mai larg al acestei pletore semantice, la o eliberare a minții, la o dez-lănțuire a fanteziei, la un fel de izbăvire, de mântuire, de salvare a spiritului. Și, într-o accepție și mai generoasă, poate chiar la eudaimonie, adică la starea de bucurie interioară plenară, la acea împăcare maiestuoasă cu sinele, prin care actul de creație devine similar cu atingerea chietudinii. Întreg acest cerc de semnificații aparține, de fapt, unui ciclu al vieții, lucru remarcabil prin subtitlul expoziției, Ciclul Vieții. Ființa, spiritul, emoțiile, catharsisul, eudaimonia se circumscriu nu doar unui ciclu, ci și unei forme geometrice, cea care are începutul în sfârșit și sfârșitul în început. Sau trecutul în viitor, fără nicio clipă de zăbavă în prezent. Altfel spus, cercul este forma care îngemănează capetele și aglutinează limitele, căci, din punct de vedere peratologic, în forma circulară, limitele se șterg, ele nu mai există. Yin și Yang sunt perfect lipite, împreunate, fuzionate.
Cercul înseamnă în același timp o succesiune interminabilă de cicluri. Filosofia chineză – cu precădere, gândirea timpurie din timpul dinastiei Shang (cca. 1700–1046 î.Chr.) – acordă o importanță deosebită ciclurilor, de la care pornesc toate meditațiile ulterioare. Ciclurile zi / noapte, anotimpurile ce se repetă mereu și mereu sau luna, care apare, dispare și iar apare, conform unui algoritm neschimbat, toate aceste fenomene repetitive, a căror observare a rămas relevantă în întreaga istorie a gândirii din China, reflectă ordinea naturii, inclusiv a celei umane. În juxtapunere, ea marchează, în același timp, distincția fundamentală față de filosofia occidentală, în care perspectiva dominantă a timpului este o progresie liniară. Omul vitruvian imaginat de Leonardo da Vinci este o excepție datorată geniului lui Leonardo, el traducând în termeni vizuali asumarea continuității, aceea care asigură, de fapt, năzuința spre eternitate.
În orice caz, însă, fondul genetic oriental pe care se inserează instinctual, ca să zicem așa, temperamentul și setul de valori ontice și estetice ale lui Florin Zhu pare să asigure nu doar o preeminență a analizei de profunzime a cercetărilor sale estetice asupra formei, dar și un mod original – la perfecție actualizabil pe coordonatele viitorului – prin care artistul își construiește edificiul axiologic al operei sale. Așa cum colecționarii și pasionații după cultura chineză afirmă că valoarea unui vas din dinastia Ming, de pildă, constă nu doar în manufactura excepțională a artefactului, ci și – aici chiar e greu de închipuit – în vechimea autentică, nevătămată de nimic, a timpului și aerului pe care le conține vasul, tot astfel, valoarea intrinsecă a lucrărilor lui Zhu (multe dintre ele intrate deja în importante licitații de artă contemporană) stă poate și în fiorul profund degajat de formele stranii ieșite din imaginația și mâinile lui.
Notă explicativă a autorului: „Lucrările reliefează structuri parțiale și fragmentate de oameni, zeități și culturi mitologice antice, obținute prin metal îmbinat cu tehnica sudurii. Ruginiul roșcat și albastrul marin al suprafețelor netede ori văluroase, armonios conturate, adâncesc simbolistica personajelor ce se desfășoară în spațiul prins în cercul care devine o împământenire mentală, integrând expresivitatea golului și dezvoltând tema continuității vieții. Punctele și liniile ce leagă personajele declară vădit suprasensibilul ce ascunde în detalii infinit mai mult decât arată. Liniile orizontale sunt simbolul comportamentului pasiv al personajelor, iar liniile verticale, ale ascensiunii, adică activul creației și al puterii ce unește lumi, gânduri și trăiri.”
Florin Zhu rămâne un remarcabil reper al certitudinii că genuinul în artă nu decurge doar din zăcământul arhaic cultural național, ci și din cel genetic.