Gara era plină de oameni. Se strecură printre ei, agitat. Până în ultima clipă se temuse că trenurile nu vor mai circula; biletul și-l luase online, imediat după ce fusese anunțată știrea de necrezut. Mai mult ca sigur, nu avea să fie singurul care voia să fugă din oraș.
Nu se gândise o clipă dacă chiar avea rost să fugă; acționase sub imperiul impulsului, care fusese prea puternic ca să mai poată gândi. La fel se întâmplase când fusese decretat lock-downul, în urmă cu doi ani și jumătate. Doar că atunci nu avusese unde să fugă.
Își făcu drum spre peronul de unde urma să plece trenul lui, trecând printre chipuri livide și priviri sticloase. Parcă era înconjurat de fantome și se simțea el însuși ca o fantomă. În ultimele ore, irealul înlocuise realitatea. În aer plutea, iarăși, nebunia.
Ce diferență față de prima oară când s-a întâmplat așa ceva, se gândi el. E drept că atunci erau cu totul alte vremuri, guvernate de cu totul alte reguli, în care nimeni nu își permitea să își manifeste deschis nici măcar frica, iar oficial nu se spusese nimic, conform principiului nerostit că pe atunci nu se putea întâmpla nimic grav, partidul veghind la binele tuturor. Drept pentru care, nimic nu era recunoscut de autorități, încât singurul mod în care se aflau asemenea lucruri îl constituiau zvonurile. Se spusese doar că populația era îndemnată să ia pastile de iod, dar fără să se precizeze motivul. Ținea minte și acum anunțul făcut de unul dintre binecunoscuții crainici de televiziune, care vorbise la fel de conștiincios și de supus ca întotdeauna.
Trenul fusese deja tras; se gândi cu groază la aglomerația în care avea să stea până la destinație, și de care se temuse și în urmă cu doi ani și jumătate, deși până la urmă nu mai fusese cazul, fiindcă nu mai plecase. Era greu de spus dacă panica ce se propagase ca un foc de paie se datora pericolului infestării sau riscului ca accidentul să fie tratat ca o agresiune care ar fi atras după sine aplicarea teribilului articol 5.
Deci până la urmă tot am ajuns aici, își spuse el, incredul. După șaptezeci de ani de pace, chiar dacă menținută prin echilibrul terorii, care părea să fi alungat pe veci perspectiva de temut, și după toate predicțiile dovedite rând pe rând false, scenariul de coșmar s-a materializat din neant, când nimeni nu se mai aștepta cu adevărat. Așa merg lucrurile, probabil. Nimic nu se întâmplă când te aștepți.
Acum însă, în sfârșit, putea să plece, punându-se la adăpost. Poate că lucrurile se întâmplau când nu te mai așteptai, dar el unul începuse totuși să se aștepte, de la un moment dat, deși mulți erau convinși că „nu va fi nimic” și îl consideraseră mereu prăpăstios și pesimist. Mai bine pesimist decât prins cu pantalonii în vine, le replicase el vulgar. O pățise deja o dată și își jurase că va face totul ca să nu o pățească din nou.
Și crezi că o să supraviețuiești? îl întrebase pe chatul Facebook o prietenă, fostă colegă de facultate, stabilită de o vreme în Franța. Infrastructura va fi oricum distrusă. Evident că nu, replicase el, dar prefer să mă sting de foame și de frig decât cu mațele vărsate pe trotuar sau pierzându-mi sângele, cu o mână sau un picior smulse de o bombă. Mda…, răspunsese cealaltă, rămasă pare-se fără replică.
Reușise să facă ceva ce nu crezuse, sincer, că va reuși vreodată, și acum era în drum către refugiul lui din munți. Ți-ai făcut o casă de vacanță, îl ironizaseră cei câțiva prieteni. Nu, răspunsese el brutal, mi-am făcut un loc de veci. De mult nu îi mai păsa ce impresie lasă altora; în el nu mai rămăsese decât furie, ranchiună și disperare, care îl făcuseră să capete reflexele unui animal încolțit, împins pas cu pas înapoi pentru a fi ucis.
Și care, știind că nu are scăpare, vrea să ia cu el măcar un singur agresor.
*
Descuie ușa garsonierei și intră în holul neobișnuit de mare. Era frig; nu mai venise de câteva luni și nopțile erau reci aici. Urcatul etajelor îl obosise. Trebuia să dea drumul la centrală.
Dar întâi intră în cameră și se așeză pe canapea. Era o liniște compactă; pe fereastră se vedea, în depărtare, în amurgul care cobora, Postăvarul.
Abia acum, ajuns la adăpost, fie el relativ, începea să își dea seama ce făcuse: îi părăsise pe toți, mânat de spaima nestăpânită, ca un animal fugind din pădurea în flăcări. La cutremur, au fost oameni care s-au aruncat pe geam de la etaj, rupându-și ambele picioare, își aminti el, copleșit. Dacă aș avea un contor, își zise apoi, fără legătură cu gândul dinainte. Să știu și eu când începe numărătoarea inversă… Ca de obicei, nu avea încredere în autorități.
Se ridică de pe canapea; nu își putea găsi liniștea. Se duse la fereastră. De la ultimul etaj, pe lângă munții din zare și pădurea care mărginea cartierul, vedea strada, pustie și puternic luminată, care oferea un peisaj străin: cu puțin înainte de accident începuse asfaltarea ei și acum era desfundată, plină de hârtoape și gropi. Urcând de la gară, pășise cu grijă pe distanța nu prea lungă, dar nici prea scurtă, până la blocul lui, ocolind bălțile și grămezile de pietriș.
Pustietatea străzii încremenite în lumina lampadarelor îl fascina; părea că acolo nu mai locuiește nimeni. Într-un vis recent, după ce urcase treptele de piatră ale scării și ajunsese pe stradă, își dăduse seama că era urmărit. Nu se vedea nimeni, dar avea certitudinea că undeva era cineva care îl pândea și își dăduse seama că, deși pe ambele laturi se înșirau neîntrerupt blocuri și case, nu avea unde să se refugieze, decât în blocul unde își avea locuința. Până acolo însă era total expus.
Oare ce putea să însemne visul acela? De doi ani și jumătate trăia într-o frică aproape permanentă. După valul de panică provocat de anunțurile catastrofale despre agresivitatea bolii infecțioase, care se dovediseră în relativ scurt timp exagerate, deliberat sau nu, prinsese treptat contur ipoteza unei conspirații la scară mondială, ce se răspândise la rândul ei cu o viteză înspăimântătoare, însoțită de instaurarea, vagă inițial, dar tot mai vizibilă, a unei dictaturi de o factură nemaivăzută. Primejdia morții ca urmare a bolii infecțioase pălise, numai pentru ca locul să îi fie luat de una la fel de gravă, care implica un control bazat pe șantaj, cum lumea liberă vestică nu mai cunoscuse niciodată. Și ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, în timp ce lui și altora – relativ puțini la număr – nu le venea să-și creadă ochilor, majoritatea oamenilor nu vedeau nimic anormal în tot ce se întâmpla, și cu atât mai puțin vreun substrat dictatorial.
Poate că aspectul cel mai șocant fusese revelația pe care o avusese în privința câtorva prieteni și cunoștințe, care negau cu îndârjire semnele care lui unuia îi săreau în ochi. Atunci își pusese pentru prima oară problema diferenței de perspectivă, care făcea ca doi oameni să interpreteze total diferit, dacă nu chiar diametral opus, unul și același lucru. Se repeta, spre stupoarea lui îngrozită, situația din 1990, când se ajunsese la război civil psihologic care amenința să se transforme într-unul fizic.
În cele din urmă, șantajul căpătase bază legală și în câteva țări vestice, oamenii fuseseră siliți să se supună, sub amenințarea pierderii locului de muncă. Pe de altă parte, majoritatea acceptase de bunăvoie cerințele medicale impuse de toate guvernele la unison, fără să își pună o clipă întrebarea dacă erau realmente justificate. Se creaseră astfel două tabere, iar conflictul dintre ele devenea tot mai evident și mai acut. Asemenea lupte de stradă în capitalele europene nu mai văzuse nicicând.
Și apoi începuse războiul din nord. Peste noapte, problema bolii fusese dată uitării, iar de măsurile care urmau să fie aplicate nu se mai vorbise niciodată.
Dar de-acum nimic nu mai era sigur; el unul, cel puțin, vedea în spatele tuturor evenimentelor un posibil substrat potențial fatal. Și măcar de-aș fi fost singurul sau dacă am fi fost o mână de oameni. M-aș fi dus atunci la doctor să-mi fac injecțiile, cum se spune… Dar n-am avut nicio clipă speranța nebuniei.
Schimbările de acum treizeci de ani îl despărțiseră definitiv de familia lui; cele de acum desăvârșiseră izolarea, lipsindu-l de cei câțiva prieteni mai apropiați. Nu rupsese relațiile, dar totul continua exclusiv dintr-un soi de inerție.
Strada era tot pustie; nu se zărea țipenie, om sau animal. Cum de era posibil așa ceva ? Nu se putea să fi murit deja cu toții.
Munții nu se mai vedeau în depărtare și, fiindcă era înnourat, nici stelele. Îi plăcea vremea asta, deși aici, înconjurat de păduri, spațiul se restrângea, până la a nu mai reprezenta o primejdie.
Gândul îi zbură la luptele înverșunate din nord. Nici lui nu îi venea să creadă, dar nu putea să nu constate că războiul, cu consecințele lui specifice inevitabile în acest caz, părea să materializeze unele dintre punctele acelui pretins plan tenebros despre care se spunea că are ca scop schimbarea radicală a lumii. Iar acum, accidentul petrecut pe front, mult mai grav decât cel din urmă cu trei decenii și jumătate, în timp de pace, dăduse o lovitură mortală pe toate planurile. Cu mintea lui suspicioasă, se întrebase, firește, dacă chiar fusese un accident. De mult nu mai era sigur de nimic; orice eveniment părea să poată avea două explicații, cea „eretică”, cum o numise, sau „conspiraționistă”, fiind opusă celei oficiale, pe care o denigra și o anihila. Am citit prea multă istorie, le spusese interlocutorilor săi neîncrezători, și am învățat că în spatele multor evenimente a existat deseori un substrat deloc liniștitor, opus versiunii declarate oficial. Un substrat imoral, nefast pentru oamenii de rând, vizând strict interesele ascunse ale celor de la putere. Idealurile proclamate ascund de fapt un egoism și o lipsă de scrupule incredibile…
Și acum, venise asta: încununarea celor mai rele temeri. Oare chiar era adevărat? Sau, mai exact, ar putea fi adevărat? Chiar am ajuns să trăiesc asemenea vremuri?
Îi invidia pe cei care considerau toate temerile lui niște elucubrații. Ce bine ar fi fost să fie ca ei… Dar oare erau cu adevărat așa cum se pretindeau – lipsiți de griji și încrezători? Nu cumva se temeau și ei, doar că nu aveau curajul să o recunoască? Unul dintre prietenii care îl considera paranoic – și, culmea, încerca să îl încurajeze – recunoscuse că refuza să ia în seamă tot ce putea constitui un indiciu al unei realități diferite ca să se protejeze. Doar că, după părerea sa, împinsese protecția până la negarea totală a oricăror evidențe…
Încremenit în fața ferestrei, cu ochii ațintiți asupra străzii aflate cu patru etaje mai jos, se gândea la situația identică din urmă cu doi ani și jumătate, când se decretase lock-downul. Și atunci, priveliștea străzilor pustii și a liniștii care se lăsase peste tot fusese impresionantă.
De când începuse oare să aibă această perspectivă diferită, opusă chiar, asupra a ceea ce se întâmpla? Și care avea în spatele ei convingerea că tendința de-a minți era universală, și totodată ura sa extraordinară față de minciună? Înșelătoria avea asupra lui un efect umilitor, iar dejucarea intențiilor ascunse reprezenta un triumf straniu. Fenomenul depășise sfera relațiilor individuale și a vieții de zi cu zi, cuprinzând-o pe aceea a evenimentelor mondiale. De data aceasta însă efectul fusese apariția unei sciziuni ireparabile între el și cei care îi fuseseră apropiați.
Oricum, toate astea nu mai aveau nicio importanță: urmau să moară cu toții în curând.
(fragment din romanul Ultimul refugiu, în pregătire)