meridian
Rhea Galanaki

SECOLUL LABIRINTURILOR

Articol publicat în ediția 11-12/2022

Rhea Galanaki este o voce distinctă a literaturii grecești contemporane. S-a născut în Creta, la Iraklion, în 1947 și a studiat Istoria și Arheologia la Universitatea din Atena. A scris nuvele, romane, proză scurtă, poezii, eseuri. Opera ei explorează tema identității duble, a sacrificiului, a relației complexe și uneori paradoxale a omului cu destinul și istoria.

Viața lui Ismail Ferik Pașa a fost primul roman grecesc introdus în colecția „UNESCO Collection of Representative Works” în 1994. I s-a decernat de două ori Premiul Național de Carte, în 1999, pentru Eleni sau nimeni, și în anul 2005, pentru colecția de povestiri O mână aproape albastră. De asemenea, a primit Premiul Cititorilor la Centrul Național de Carte în 2006 pentru volumul de proză Ape tăcute și adânci. Romanul Secolul labirintelor a primit Premiul Național al Academiei Grecești în 2003. A avut de la publicare nu mai puțin de 19 ediții și a fost introdus în materia de liceu din Grecia.

Penultimul ei roman Cea din urmă umilire, publicat în 2015, a fost distins cu Balkanika Literary Award, în 2019. Ultimul roman, Emanouil și Ekaterini, apărut în 2022, explorează cunoscutul necunoscut al vieții părinților autoarei. „Părinții sunt una dintre oglinzile cunoașterii de sine – poate cea mai dură și mai tandră dintre oglinzi.”

Cărțile Rheei Galanaki au fost traduse în 17 limbi: engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, olandeză, cehă, bulgară, suedeză, lituaniană, turcă, ucraineană, arabă, chineză, ebraică, albaneză și catalană.

Fragmentul de mai jos face parte din romanul cu titlul de mai sus, apărut în 2022, la editura Kostaniotis.

1878

Calul lui Minos Kalokerinos, o iapă pur-sânge, zveltă și puternică, cu glezne fine, o minunăție trimisă de un mare comerciant grec tocmai din Alexandria, în schimbul încărcăturii unei corăbii cu săpun parfumat din fabrica lui de săpunuri, îl ducea pe călăreț încă înainte de revărsatul zorilor în afara orașului cretan, înconjurat de ziduri al Iraklionului. Trapul ușor ca fulgul îi făcu pe niște orbi bătrâni, care își duceau traiul pe drumuri cerșind, să priceapă că prin fața lor tocmai trecuse călare un sfânt al creștinilor ori al musulmanilor. Trecu însă atât de iute, încât n-apucară să îi atingă veneratele încălțări, ca să-i implore îndurarea pentru păcatele din cauza cărora ajunseseră în stradă, nădăjduind într-un miracol prin care să își recapete vederea. Sfinții decăzuseră în acele vremuri asemeni creștinilor înstăriți, asemeni agalelor, îndepărtându-se ca săgeata din mâna încordată pe arc. Orbii însă aveau să creadă mai departe în miracolul sfântului Mina, protectorul orașului, pe care, copii fiind, îl văzuseră cu propriii lor ochi – și poate că de aceea nu li se iertaseră fărădelegile de mai târziu și își pierduseră vederea. Pe scurt, îl văzuseră pe sfânt călare pe iapa lui sură, atunci când mersese într-un suflet în biserica ce îi purta numele ca să îi salveze pe asediații creștini de hangerul turcilor, luându-și înfățișarea lui Aian aga în persoană, a celui mai de vază turc din Megalo Kastro, marea cetate, cum se numea pe atunci Iraklionul.

Iapa lui Minos Kalokerinos, neavând habar de astfel de minuni, nici de admirația pe care o stârnea, îl ducea pe călăreț în afara vestitelor ziduri, mișcându-și urechiușele ascuțite ca să prindă sunetele pe care le percep doar caii străluciți: porunci, vaiete, înjurături, nechezaturi, zdrăngănit de metale, detunături de artilerie. Erau sunete care bântuiseră deasupra zidurilor acestui oraș din vremea când turcii l-au asediat vreme de douăzeci și cinci de ani, ca să îl cucerească de la venețieni, asediu a cărui durată a fost considerată de către cunoscători într-ale războiului, dar și de către cei care n-aveau cunoștințe despre război, ca fiind un miracol în istoria asedierilor.

Minos Kalokerinos, el însuși un bărbat chipeș, se mândrea cu frumusețea iepei sale, nădăjduind, firește, că și aceasta se mândrea cu un așa stăpân. O botezase Dulcineea, refuzând numele obișnuite date în insulă cailor și femeilor, râdea pe ascuns îndărătul mustății sale brunete. Ce nume straniu, șopteau oamenii în grajd și încă și mai neobișnuit li se părea grăjdarilor faptul că stăpânul Minos îi vorbea iepei cu tandrețe, drăgăstos, de parcă i-ar fi fost ibovnică, mai puțin atunci când fierbea de nervi, era apăsat de griji, de furtuni ale afacerilor sale sau de nenumăratele necazuri din oraș. Din orașul strâns de înaltele creneluri, cuibul de viespi înăuntrul căruia fusese nevoit să trăiască, se mânia atunci Minos Kalokerinos, trăind la înghesuială împreună cu șase mii de creștini ortodocși, paisprezece mii de musulmani și vreo sută de catolici, armeni și evrei – în vreme ce el era atras de linia deschisă a orizontului. A mării ori a unei cărți. De aceea hotărâse să își construiască casa de marmură în afara zidurilor cetății, chiar deasupra mării, pe locul unei vechi case familiale, care se dărâmase la un cutremur, și nu în inima orașului, așa cum s-ar fi potrivit pentru afacerile sale. Ca să poată visa, scrutând marea în larg și nu ca să supravegheze, asemeni unui vameș, corăbiile cu mărfuri și navele de război ce se apropiau de insulă, așa cum, neîndoios, presupuneau oamenii simpli.

De cum ieși din oraș, bărbatul dădu pinteni calului, care țâșni ca săgeata spre inima insulei, plină de dealuri blânde. Se crăpa de ziuă. Norii de pe cer, puțini la număr, se îndreptau spre muntele Psiloritis. Îndărătul său marea se îndepărta. Printre trupurile joase, răsucite și lipsite de frunze ale viei, pământul alb și pietros strălucea. Verdele pe frunzele măslinului se juca doar în nuanțe de auriu, căci culoarea întunecată a fructului se crestase de luni întregi. Ici-colo perechi de pini, grupuri de chiparoși, smochini rari, bisericuțe și case țărănești alunecau în unduirea dealurilor, iar leandrii și trestiile se întețeau în mici subsuoare de pământ.

Ajunse în galop pe colina din Kefala. Îl așteptau douăzeci de muncitori, creștini și musulmani din ținut, împreună cu învățătorul Christos Papoulakis din Makri Tihos, satul învecinat, pe care-l tocmise supraveghetor la săpături. Îi dădu calul unui sătean să-l lege de un pin mai la vale, să-l șteargă, să-l adape și să îi dea nutreț. Dezmierdă gâtul animalului care gâfâia, mâna i se umezi de sudoarea caldă, iapa apucă să întoarcă capul și să-l privească înainte să fie dusă. E semn bun – își spuse, apoi le dădu binețe oamenilor. Îi adună în cerc să le explice ce trebuia să facă fiecare dintre ei. Îl ascultară încuviințând din cap, ca să arate că știau deja de la învățător ce aveau de făcut.

Atunci, să mergem, spuse Minos Kalokerinos și adevărul este că vocea îi tremurase. Muncitorii se împrăștiară în locurile dinainte stabilite, luând cu ei sape, târnăcoape, lopeți. Dascălul se întoarse spre stăpân, aștepând ordinele.

O clipă, îl opri Minos Kalokerinos. Se apropie de un muncitor, îi luă târnăcopul din mână, își făcu semnul crucii și lovi primul pământul care, după părerea lui, acoperea ruinele palatului de la Cnossos.

În ajun, îl chemase pe dascăl după-amiaza la Iraklion, în biroul său, ca să pună la punct și ultimele detalii. Conacul familiei Kalokerinos e construit în afara zidurilor ca să spioneze primul și cel mai bine vasele care vin și care pleacă, cele negustorești, navele de război, sunt convins de asta, își spuse dascălul. Îl asculta pe Minos Kalokerinos, urmărind din colțul ochilor fumul gri creionat de un vapor pe cerul albastru închis, a cărui culoare se ștergea pe măsură ce ziua se stingea și ea încet. Era prima clădire mare care-și scotea capul din păienjenișul venețian al orașului din cale afară de aglomerat, prima construcție de marmură albă care își declara cu atâta aplomb caracterul grecesc în mijlocul orașului otoman Iraklion – oraș care își încurca și denumirile: Chandax, Kandia, Kastro, cetate, și Megalo Kastro, marea cetate, cu excepția mai noului nume – Iraklion, luat din antichitate, în vreme ce în provincie i se mai spunea și Chora, țară. Era un palimpsest de războaie, cuceriri, al civilizațiilor și denumirilor, evidențelor, adevărurilor, dar și al secretelor tăinuite, așa cum se întâmplă în destule orașe portuare din Mediterană, care n-au cum să recunoască numaidecât întreaga zestre a memoriei lor, toate căsătoriile cu domnitorii de odinioară, toți iubiții care le-au asediat. Și bine au făcut domniile lor, este rolul celui mai bogat negustor din insulă și privilegiile consulare ale familiei – admise dascălul privind vaporul, care își schimbă traseul ca să ocolească insula cea aridă Ntia, în vreme ce asculta versurile din Odiseea despre Creta, pe care Minos Kalokerinos le citea a mia oară.

Era un lucru bine știut de toți locuitorii din insulă că toate aceste privilegii ale imunității, ale protecției schimburilor comerciale, ale protejării vieții și averii membrilor familiei, dobândite în parte datorită originii din Eptaniz, dar mai ales datorită demonului negustoresc al patriarhului și asigurate cu funcții de consuli și interpreți, îi aduseseră părintelui Kalokerinos și urmașilor lui avere și vază din cale afară de mari, pe care niciun alt comerciant, creștin, otoman, franc sau evreu nu le egala nici de departe, de-a lungul și de-a latul marii insule. Pentru că și bogăția, ieșind la vânătoare, are nevoie de un iepure pe măsură ca să găsească poteca și să prindă ceva, vorbea lumea amintindu-și de sosirea patriarhului Andreas, în urmă cu cincizeci de ani, tată a doi frați, al primului născut, Lisimah, și al celui de-al doilea, născut mai târziu, Minos, fiindcă ceilalți copii, ce veniseră între timp pe lume, se prăpădiseră. Patriarhul, fiu de popă de origine simplă, provenea din insula Kithira, ca loc de naștere; din Milo, ca loc de adopție; din Smirna, unde deprinsese comerțul, venind din cine mai știe câte alte locuri din Anatolia. Debarcase lângă orașul Rethimno, mai precis în golful Bali, în timpul Marii revoluții grecești din 1821, care pe de o parte dusese la formarea statului grec, pe de altă parte lăsase insula pe mâinile Imperiului Otoman. Vremurile acelea au fost favorabile negoțului în Mediterană, căci patriarhul se bucurase de protecția drapelului englezesc, datorită provenienței sale din Eptaniz.

Toate sunt pregătite? – îl întrebă boierul pe dascăl.

Da, îl asigură acesta, după cum văd și vremea este bună, mai adăugă privind din nou pe fereastră.

Albastrul lăptos al cerului luase culoarea perlei, cu nuanțe de trandafiriu. Se înserează, toate se schimbă, m-aș putea foarte ușor înșela, se sperie Minos. Observă că se schimbase până și muntele care, la stânga lui, cădea cu repeziciune în mare, luând culoarea indigo, făcând să dispară în adâncul ei culori și sate și mănăstirile de pe maluri. Vremea se prevede a fi bună, repetă.

Atunci începem în zori, imediat cum sosesc din Kefala. Să fiți adunați cu toții, îi porunci Minos Kalokerinos; vocea îi era liniștită. Du-te și tu să te odihnești, mâine o să avem mult de lucru, îl sfătui în timp ce îl conducea la ieșirea din cameră.

Dascălul plecă și Minos Kalokerinos se așeză la birou. Își aprinse un trabuc. Noaptea se furișă pe neobservate în odaie, își alese ungherul cel mai întunecat și de acolo începu să-și desfacă încet basmaua ei neagră, croșetată. Minos Kalokerinos nici nu băgă de seamă când întunericul învălui încăperea. Se gândi că, de obicei, avea nevoie de o jumătate de oră să ajungă călare de la Iraklion până acolo și că a doua zi jumătatea aceasta de oră avea să-i pară un veac întreg. Îi păru rău că nu se hotărâse să doarmă în casa învățătorului, în satul Makri Tihos, ce se afla lângă colina din Kefala, unde a doua zi urmau să înceapă săpăturile. Dacă prima zi totul mergea bine, va trimite să i se aducă de acasă cele trebuincioase ca să doarmă acolo, așa cum îi propusese dascălul. Șovăi, gândindu-se dacă nu avea să îi deranjeze pe proaspeții căsătoriți. Dar oare este dascălul proaspăt căsătorit, la câteva luni de la cununie? – se întrebă, răspunzându-și numaidecât că da, un cuplu se consideră proaspăt căsătorit până la nașterea primului fiu, apoi toate se schimbă. Rămânând la dascăl, s-ar fi lipsit de luxul băii sale de marmură și de săpunurile parfumate din fabrica de săpunuri pe care o avea. Să se lipsească, deși ar putea lua cu el și puțin săpun parfumat. Cărțile erau singurele pe care ținea să le aibă cu el la săpături. Iar în seara aceea avea neapărată nevoie de ele, ca și de caietele cu însemnări, de harta regiunii ca să le mai cerceteze încă o dată, și de lampa sa de alabastru, cu abajur verde.

Observă că n-aprinsese lampa, deși se înserase de-a binelea. O aprinse. Lumina ei înflori trandafiriu fildeșul chipului. Scoase un ceas din buzunar. Îl trase și îl duse la ureche. Fu uluit să constate că inima timpului continua să bată tacticos. Îi închise capacul și îl puse din nou în micul buzunar. Se îndoia că în acea seară avea să poată închide un ochi, cu gândul la zori, la colina din Kefala, toți aveau să îl aștepte gata de treabă. Toate sunt pregătite, se corectă: sunt gata de secole să prindă din nou viață. Avea oare să izbutească?

Spre dimineață, întins pe canapeaua englezească de piele din biroul său, fu binecuvântat de un somn adânc, fără vise. Se acoperise cu o cuvertură mare de lână, din Hidra, pe care o primise de la soția lui, Skevo Kriezi, când îi trimise acesteia vorbă că în noaptea aceea rămâne să doarmă acolo. Ar mai fi dormit, când auzi vocea băiatului în casă, însărcinat să-l trezească cu mult înainte să se ivească zorile, însă se odihnise destul cât să domolească agitația din ziua precedentă, ce nu se datora numai emoțiilor legate de săpături. Ore în șir, șovăind între somn și trezie, visă fără să doarmă. Mai precis, felul în care prin minte îi trecură cu iuțeala fulgerului și în devălmășie imagini, gânduri și sentimente, nu era un vis. Era chiar viața ca vis. Era vorba de cugetarea la cei treizeci și cinci de ani, câți trăise, nevoia mai degrabă tainică de a se spovedi și a se justifica, de parcă s-ar fi pregătit să se împărtășească la biserică în dimineața care urma, nu să meargă la săpături.

Ani întregi se pregătise de aceste săpături, de această autocunoaștere, cum putea să o numească, prin studiul vechilor texte despre Cnossos, la școală. Dincolo de plăcerea lecturii, de mulțumirea de a se instrui a orășeanului educat, țelul său fusese să descopere în Creta turcească „marele oraș” pierdut în adâncurile timpului, Cnossos, primul dintre cele o sută de orașe ale Cretei din timpul lui Homer, orașul lui Minos, rege pe pământ, judecător subpământean, în Hades. Voia să descopere orașul asociat cu mitul Labirintului.

Fusese oare jocul întâmplării sau chiar vrerea sorții? În acea seară întrebarea îl frământă mai mult ca niciodată. Tatăl său, voind să evidențieze obârșia grecească a urmașilor și urmând spiritul vremurilor, își botezase cei mai mulți copii cu nume grecești luate din antichitate. Minos însă era mai vechi decât numele celorlalți copii. Făcea trimitere la partea nevăzută a statuilor, la pâcla necercetată ce se afla îndărătul luminii din Attica, pe scurt la presupuneri, nu la certitudini. Altfel stăteau lucrurile cu celelalte nume grecești din antichitate. Auzindu-le, vedeai aievea chipul statuilor, îl vedeai cu ochii minții pe tânărul efeb antrenându-se în arenă, pe bărbatul cu barbă cum îi ascultă neîncrezător pe retori în agora, piața centrală a orașului, cum inițiază reprezentația unei tragedii, cum sporovăiește cu tovarășii lui de masă într-o zi sub cerul senin și limpede al Atticii. Minos însă, nume regesc, cretan și înainte de toate mitic, nu făcea trimitere la lucruri vizibile, la obiceiuri și moravuri cunoscute. La nimic altceva, decât la niște ținuturi menționate în texte antice, care vorbeau despre regele, legiuitorul, înțeleptul și dreptul judecător din Hades – Minos. Îi dăduse insulei, drept chilipir faima unui trecut glorios, asemănător cu cel a cărui existență ajutase marea Revoluție greacă din 1821 și formarea statului grec ce i-a urmat, în urmă cu exact cincizeci de ani. Această patrie imaginară, această Cretă plăsmuită trebuia el să o redescopere cu orice preț, ca să redevină realitate și să sprijine înainte de toate ideea continuității istorice și conștiința națională a locuitorilor insulei, se gândea Minos Kalokerinos, fermecat de săpăturile recente făcute la Troia de Schleimann1, și de ultimele teorii istorice despre continuitatea grecilor2. Țelul vieții sale devenise să fie primul care descoperă trecutul mitic pierdut al insulei în care se născuse, Creta.

Mai era un motiv care îl făcea să se întrebe dacă numele său fusese jocul întâmplării sau vrerea sorții. Era ceva la care se gândea de mult, de pe vremea când fusese student la Facultatea de Drept din Atena, pe care se văzuse nevoit să o abandoneze după primul an, când tatăl său murise și îi reveni sarcina să se ocupe, la început împreună cu fratele său, Lisimah, de casa lor, de negustoria înfloritoare, de fabrici, de atelierele de săpun, de cele de presat ulei de măsline și de nesfârșitele întinderi de pământ din satele aflate în vecinătatea Iraklionului. Jumătate din această avere de pământ agricol provenea de la bunica lui, Arghiro Krasaki. Mai precis, colina din Kefala, unde era încredințat că se afla ascuns Cnossosul din epoca minoică, aparținea pe linie maternă bunicii sale, nobilă de origine francă din insulă, și oftă din nou la gândul că mama lui, Mariora Krasaki, murise pe când el împlinea cinci ani și îl crescuse bunica lui dragă, Arghiro, proprietara de odinioară a dealului Kefala și a pământurilor învecinate, și care ceruse să fie înmormântată acolo, pe pământurile părintești când se săvârșise din viață, în urmă cu câțiva ani.

Cealaltă jumătate a pâmânturilor provenea de la un prieten bun al tatălui lor, Mustafa-Pașa Ghiritli, adică cretanul. Pașa fusese nevoit să vândă când sultanul, constatând cu ocazia unei vizite în Creta ce mare avere deținea Mustafa-Pașa Ghiritli și temându-se ca nu cumva acesta să urmeze exemplul vecinului său egiptean, Mohamed Ali, să treacă de partea dușmanului, ca apostat, îl transferă din Creta. El, Minos Kalokerinos, îl însoțise pe Mustafa-Pașa într-o vizită mai degrabă melancolică pe fostele sale terenuri, când Pașa se întâmplă să revină în insulă în postura de comandant suprem al Înaltei Porți, împreună cu Ismail Ferik-Pașa, renegat cretan, după cum se zvonea, ca să înăbușe revoluția din insulă, din 1886. Mustafa-Pașa le ceruse atunci vechilor prieteni și locuitorilor de pe pământurile sale să-i îngăduie să le revadă. Minos îi arătase pașei pământurile ce-i aparținuseră, pentru că între timp împărțise averea cu fratele său Lisimah. Au călărit ore în șir pe proprietățile nesfârșite pe care, pare-se că pașa chiar le iubise, dacă după atâția ani, după atâtea schimbări ale soartei, observa te miri ce cu emoție, alegându-și cu multă grijă cuvintele.

De cum se trezi, Minos Kalokerinos privi cerul așteptând un semn pentru ce avea să aducă ziua. Din nou mărgăritar și trandafiriu, culori care legau asfințitul zilei precedente cu zorii de acum în aceeași corolă diafană. Niciun semn. Urcă pe cal și porni.

Câteva ore mai târziu, când soarele se opri în mijlocul boltei cerești, chiar deasupra locului unde se făceau săpăturile, din sat sosiră Aneza, soția dascălului Papoulakis, împreună cu alte femei din rubedenii. În ajun, primiseră poruncă de la învățător să pregătească de-ale gurii și să le aducă la locul săpăturilor, întocmai cum făceau și la adunatul măslinelor. Excavații nu mai văzuseră niciuna din ele. Se apropiară din cale-afară de curioase, aducând mâncarea în oale de lut, pesmeții într-un săculeț de pânză, vinul în ulârcior. Se opriră în dreptul pinilor ca să vadă ce-or mai fi și săpăturile – ceva tihnit, asemănător adunării măslinelor sau ceva necunoscut și înspăimântător ca un balaur, cu care doar brațele bărbaților pot să lupte? Nu văzură decât muncitorii adunați în două-trei locuri, unii săpând, alții adunând în coșuri pământul pe care îl îndepărtau. Învățătorul și conul Kalokerinos se plimbau în sus și în jos, supraveghind lucrările. Conul Minos lua țărâna în căușul palmei și o cerceta în bătaia soarelui de parcă ar fi căutat ceva, dar fiind departe, nu reușiră să vadă dacă își legase fir roșu pe încheietura lui albă, ca să nu-l ardă Martie. Printre bărbații în pantaloni tradiționali, largi, de in negru, el era singurul care purta pantaloni europeni. Pălăria lui se odihnea pe spătarul unui scaun, la umbra unui pin, aproape de el, însă nu pricepeau cum se nimerise acolo un scaun pentru pălăria boierului, din a cui casă? De pin atârna un burduf mare cu apă, de pin era legat și calul său de călărie cu nume nemaiauzit. Femeile lăsară toate câte le aduseseră la umbra pinului, la distanță, cât să nu ajungă la botul iepei. Apoi făcură cale întoarsă, îndreptându-se pe la casele lor. Doar privirea nevestei învățătorului o întâlni de departe pe cea a bărbatului ei, și se priviră o clipă, singuri și proaspăt căsătoriți.

Ce văzuseră în acea dimineață femeile din mult râvnitele săpături, pământ în gropi care se deschideau, de parcă oamenii ar fi săpat morminte, n-aducea nici cu adunatul măslinelor, nici cu balaurul cel verde pe care Sfântul Gheorghe îl răpunea în icoane. Săpăturile le descumpăniseră.

Dascălul Christos Papoulakis, mâna dreaptă a lui Minos Kalokerinos, relatase de multe ori povestea descoperirii palatului Cnossos, aflat pe dealul Kefala, mai precis în punctul Tseveli Kefala. Le-o povestise celor două fiice ale sale, celor doi fii și nepoților pe care apucă să îi țină în brațe, înainte să moară pe neașteptate, la șaizeci de ani. Când avuseseră loc săpăturile era însurat de mai puțin de un an, fără copii. După săpături, nevasta lui, Anneza, începu să aducă pe lume mulți copii. Își aducea bine aminte, pentru că însemnase cu cerneală anii în care se născuseră fiii lui și, în mod excepțional, notase și nașterea fetelor pe spatele icoanei rusești de familie, ce îl înfățișa pe Sfântul Gheorghe luptându-se cu balaurul cel verde.

Nevastă-sa nu se mai așeza să asculte din nou relatarea. Și asta nu numai pentru că avea doar două mâini și de lucru cu toptanul, ci și pentru că știa totul pe dinafară. Pe scurt, aflase că începând cu cea de-a doua zi, țărâna începu să aducă pe lume din belșug vestigiile ei antice, înainte ca ea să dea naștere primei ei fete, era tristul adevăr. A doua zi când femeile le aduseră lucrătorilor de pe câmp de mâncare, își făcură curaj, văzând tulburarea bărbaților; câțiva cărau trunchiuri de chiparoși și colaci de sfoară deasupra gropilor deschise, ca atunci când trebuie să intre sicriul în pământ, numai că acum nu voiau să pună ceva înăuntru, ci să scoată ceva foarte greu din țărână. Își lăsară basmalele viu colorate pe umeri, se apropiară de bărbați și văzură una câte una, împrăștiate, toate câte le născuse pământul din gropi, le cercetară, le atinseră cu degetele lor dolofane și drăgăstoase, le vorbiră, de parcă ar fi hărăzit soarta unui nou-născut. Pentru nimic în lume nu le venea să creadă că toate aceste sfărâmături de ulcioare sparte și chiupurile, vasele mari de lut, asemănătoare celor pe care le aveau și ele în gospodăriile lor, de niciun folos însă, căci se spărseseră, aparținuseră unui rege, cum era actualul rege George al Greciei3, nici măcar celui mai capricios sultan. Regesc părea să fie doar un inel mare pe care îl ținea în mână conul Minos. Nu reușiră să se apropie de boier ca să se uite mai de aproape, să privească încrustațiile. Niște modele cu femei pe jumătate dezbrăcate, un taur mare, un vapor, altele din acestea erau gravate pe piatra inelului, le șoptiseră bărbații lor, care cunoșteau bine idolii și demonii, pentru că, săpând de ani de zile pe acele ogoare, se mai întâmplase să găsească obiecte ca acestea, pe care le vindeau străinilor la un preț bun.

Dascălul le relatase în repetate rânduri copiilor lui și elevilor povestea descoperirii palatului Cnossos, întrerupând lecția de matematică sau de cultură antică. De câte ori îl acuzaseră apoi că-și neglijează sarcinile, că îl preocupa mai mult via și săpăturile, că se împrăștia și dădea note pe nedrept. Dar cel mai adesea istorisise despre săpături în cafeneaua din satul Makri Teihos, care fu rebotezată cu numele de „Cnossos”, deoarece se învecina cu vechile ruine. O relată mai târziu cu multă ardoare și în cafenelele și în rakadika, cârciumile de băut rachiu, unde obișnuiau să meargă creștinii din Iraklion, căci nimeni dintre cei care îl ascultau nu participase la săpături. Căci la puține luni după săpături, dascălul se mută la Iraklion, după ce, cu ajutorul lui Minos Kalokerinos, al inspectorului și al casierului școlii își găsise un post la una dintre cele două școli pe care le înființase în acea perioadă primul guvernator creștin al insulei, Ioannis Fotiadis-Pașa. Tocmai de aceea învățătorul le povestea despre săpături nu atât oamenilor inteligenți și vizionari, cât celor faimoși și năpraznici, care purtau pantaloni foarte largi pe coapse și strâmți de la genunchi în jos, jiletcă, basma neagră, cu noduri, croșetată pe cap, ce le acoperea fruntea, și cizme înalte4, bărbaților care fumau fără întrerupere narghilea, jucându-se în cealală mână cu mărgele de fildeș sau de chihlimbar, înșirate pe un fir de mătase. Puțini dintre aceștia erau știutori de carte, și mai puțini erau cei care purtau pantaloni europeni, însă toți, fără excepție, cei care intrau în aceste localuri și nu în luxosul „Tazediko”, aflat vizavi de fântâna arteziană cu cei patru lei venețieni de marmură, păstrau în casele lor cel puțin o armă, care încă fumega de la revoluția precedentă, și pe care o țineau în stare bună așteptând următorul corp expediționar al turcilor – în vreme ce aristocrația orașului, care frecventa „Tazediko”, se îmbarca de regulă pe vapor și pleca puțin înainte ca tulburările să izbucnească, de parcă ar fi știut dinainte, cu precizie, momentul în care aveau să se petreacă, dacă nu cumva și sângele acelora cărora avea să le curgă, în fiecare loc.

Cei care-l ascultau pe dascăl se duceau după-amiezele în cafenele și în rakadika, tavernele de băut rachiu împreună cu mici gustări, pentru că nu voiau să stea în casă ore în șir cu femeile, copiii mici, canarii și pisicile. Se cuvenea, de altfel, să se pună la curent cu ultimele vești din insulă și din lumea mare, să afle nu cele despre care scriau cele două mari ziare locale, concurente, din Iraklion, și nici cele emfatice din Atena – pe scurt veștile care se tipăreau ca să facă numaidecât vâlvă, ci celelalte. Cele lipsite de faimă, spuse fără larmă, ca un glonte care nu țintește, vești potrivite numai celor mâhniți și scumpi la vorbă.

Într-o după amiază la Iraklion, în luna noiembrie a anului în care aveau loc săpăturile, când magazinele erau închise cu ocazia zilei faimosului protector al orașului, sfântul Mina, un mic negustor și psalt în mitocul sinait al Sfântului Matei, om serios și cu vază în cartierele foarte populate din jurul vechii biserici, ascultă cele povestite de dascăl. Apoi se întoarse și spuse:

Dascăle, tot povestești iar și iar întâmplarea asta. Dacă tot știi carte, de ce n-o așterni pe hârtie, ca să rămână și să viețuiască mai departe scrisă?

Dascălul îl privi mut de uimire. Un asemenea gând nici nu-i trecuse prin minte.

Nu e totul să știi carte – îi răspunse spontan, dar pe o voce atât de joasă, încât se întrebă dacă vorbele sale fuseseră auzite. Mai sorbi din cafeaua turcească cu caimac, tuși uscat și ridică tonul ca să se audă răspunsul, așa cum se auzise și întrebarea cântărețului la biserică: Din două pricini, spuse.

Prima era aceea că dreptul de a scrie despre săpături îl avea doar Minos Kalokerinos, căci el știa să citească și să facă autopsii ogoarelor care aparținuseră cândva bunicii sale dinspre mamă, și să spună unde se aflau cu exactitate ruinele orașului pierdut din Cnossos, mai precis unde se afla palatul lui Minos. Din câte știa dascălul, acesta nu scrisese încă nimic, nici însemnări nu luase când săpaseră. După cum tremură bățul celui care găsește vena apei subpământene, așa își amintea că tremurase și conul Minos, când se opri în dreptul sălilor îngropate, a magaziilor, a atelierelor, în casa scărilor, când, pe scurt auzi bătând din nou pulsul unei vieți dispărute în urmă cu trei mii de ani. Nu e exclus ca, de emoție să-i tremure și acum mâna dreaptă și să nu poată scrie, se gândi dascălul sorbind încă o gură de cafea.

Acesta, de altfel, spuse întorcându-se din nou spre cei care-l ascultau, ca să poată săpa, încheiase un contract cu proprietarul dealului Zekiri, beiul Ibrahim Efentakis, cedându-i acestuia o treime din descoperiri, în acord cu legea otomană privitoare la antichități. Plătise din propriul buzunar o sumă exagerat de mare muncitorilor, șapte sute cincizeci de franci.

Dascălul privi în jur, cei mai mulți fumau și îl ascultau lipsiți de expresie, observă că lipsea proprietarul cafenelei; fiind ziua lui onomastică, îi ținea locul ajutorul său.

Să-mi fie îngăduit în această zi de sărbătoare a sfântului să vă mai destăinui ceva: Minos Kalokerinos n-a descoperit numai palatul din Cnossos. A găsit și Labirintul. Fiindcă atunci când a văzut pietrele cioplite cu care Dedalos, un atenian străin de părțile locului, construise palatul, se întrebă de unde erau toate aceste frumoase pietre de calcar. Se gândi că în apropiere trebuie să fi fost și Labirintul din Cnossos, cariera de piatră necesară pentru construirea palatului, locul cunoscut din mitul Minotaurului, cu Tezeu și Ariadna, faimos mai târziu ca temniță chiar a lui Tezeu – pentru cei care ați auzit de el.

Câțiva dădură din cap, celor mai mulți nu le tresări nici pleoapa, ascultau doar, aveau să afle altădată despre ce e vorba, fără să fie umiliți acum că sunt neștiutori.

Și, într-adevăr, găsise Labirintul. Era o peșteră, care nu era naturală, a cărei piatră moale fusese tăiată cu securea. Am intrat acolo împreună. Cărări întunecoase, nimic altceva nu se zărea printre coloanele cioplite pe care lucrătorii din cariera de piatră le lăsaseră ca să sprijine tavanul. N-am înaintat foarte adânc, căzuseră multe roci la ultimul cutremur. Peștera aceasta a fost găsită la două mii de coți de palat, în locul Spilaia, aproape de Aghia Irini. Cunoașteți peștera, acolo se ascund adesea cei care nu luptă în timpul revoluțiilor… Toți încuviințară numaidecât. Ceea ce nu știați însă până acum, continuă dascălul, este că acea peșteră este înfricoșătorul Labirint. Sub domnia regelui Minos s-a făcut vărsare nevinovată de sânge pe coridoarele ei, iar sângele nevinovat se spune că întotdeauna bântuie.

Dascălul se opri să respire, mai mult ca să se bucure de murmurul pe care vorbele lui îl stârnise. Pocni din palme, servitorul alergă cu apa pe care uitase să i-o aducă împreună cu cafeaua, pierdut cum era în citirea ziarului local. Silabisea doar literele mari, încercând să învețe să citească. La el în sat nu existau drăcii din astea, aveau alții mai răi, însă să știi carte este precum sângele unui oraș, avea să învețe ca să-și facă un rost în Iraklion, departe de goliciunea păstorului pe crestele munților. Înainte să așeze paharul, scoase de la brâul halatului său de culoare gri o pânză, șterse cu ea masa în timp ce asculta sfârâitul narghilelelor. Funcționau bine, fu uimit însă de murmurul mușteriilor. Pricepu că îi scăpase ceva în timp ce buchisea literele mari și acest lucru nu-i fu pe plac. Adună ceașca goală, se întoarse în colțul său, ciulind de astă dată urechea, poate aude ceva nou de la dascăl. La cei treisprezece ani ai lui știa pe dinafară ce se întâmplase la săpături, însă n-ar fi putut spune ce era adevărat și ce era scorneală, mai ales că azi lipsea și patronul care îi făcea, de obicei semn pe furiș ce să creadă și ce nu din ce povestea dascălul, deși uneori încurca semnele între ele. Azi dascălul trebuie să fi spus vreo poveste nouă.

Al doilea motiv – spuse dascălul coborând puțin vocea, în vreme ce tânărul servitor se enervă, înțelegând că, tot buchisind majusculele, pierduse primul motiv, chiar dacă nu știa despre ce vorbeau – este că ceva nu se lega în toată povestea.

Era dascăl și nu se cuvenea să se încreadă în semne, le explică, dar uneori își spunea, fără voia lui, că deochiul se abătuse atunci peste munca lor, că îi blestemase pământul când făcuseră să renască după trei mii de ani, spre a fi dezvăluite muritorilor, taine vechi de secole. Pentru că săpăturile amintite fură oprite la numai douăzeci de zile după ce începuseră. Fotiadis-Pașa, acest fanariot activ și cultivat, care în acea vreme venise ca guvernator în insulă și întemeiase două școli, tot el a întrerupt săpăturile, prin hotărârea oficială a Parlamentului cretan. Pe termen nedeterminat, scria în decizie. Minos Kalokerinos, mâhnit, nu-i spuse dascălului nicio vorbă în plus, ca să-i explice acest lucru de neînțeles, opri însă numaidecât lucrările. Despre ce să scrie așadar el, un simplu învățător, spuse întorcându-se spre negustorul, cântăreț bisericesc, ce-i pusese întrebarea, când nici el nu știa ce se aflase în spatele firmanului boierilor?

De aceea zic, adăugă, că, uneori, să știi carte nu e totul. Sunt de părere că și atunci când evenimentele sunt așternute pe hârtie, arareori se spune întreg adevărul. Ziarele, bunăoară. Am depus legământ să slujesc cunoașterea. Împărtășesc această opinie și cred în ea cu tărie.

Interlocutorul său dădu aprobator din cap, nici gând să pună la îndoială cele spuse și nici credința unui dascăl privitoare la carte. Reflectă la frumusețea Ecleziastului. Și acesta era format din cuvinte așternute pe hârtie, pe care le împărtășea și în care credea pe deplin.

Băiatul puse ibricul pe cărbuni; nu pricepea încă toate discuțiile din Megalo Kastro, însă îi părea rău că săpăturile se opriseră.

Prezentare și traducere de Maria-Gabriela Constantin

_____________

1 Heinrich Schleimann (1822-1890), arheolog german care în 1868 a descoperit legendara cetate din Troia în Bunarbash, pe teritoriul Turciei de azi, și mai târziu civilizația miceniană din Peloponez, necunoscute până atunci.

2 Este vorba de controversata teorie a istoricului german Jacob Philipp Fallmereyer (1790-1861) care a susținut că locuitorii Peloponezului s-au stins în totalitate sub presiunea invadatorilor slavi și avari și au fost înlocuiți de coloniștii de origine slavă în decursul secolului al VI-lea, teorie care practic infirma continuitatea grecilor din Ellada.

3 George I. al Greciei (1845-1913), prinț al Danemarcei, primul monarh al statului grec. A avut cea mai lungă domnie, de 50 de ani, timp în care statul grec a obținut importante câștiguri teritoriale în timpul Primului Război Mondial. A fost asasinat în timpul primului Război Balcanic.

4 Este vorba despre portul tradițional cretan al bărbaților: cămașă neagră, vestă, pantaloni negri, brâu roșu de mătase, cizme înalte albe, și batista cu noduri, neagră.