Prețul astronomic al gigacaloriei

Înainte de duce mai departe aceste „aventuri spațiale” apucând pe Calea Laptelui, cred că ar fi binevenit un popas pentru ceva deslușiri în chestiunea arzătoare a „încălzirii globale”, tot mai viu dezbătută de o vreme încoace de oamenii muncii de la orașe și sate, de când cu alarmanta perspectivă a unor ierni californiene fără viscole, oameni de zăpadă, schiuri, sănii cu cai și facturi astronomice la energia casnică. Primele semne de panică au și apărut prin părțile noastre în rândul agricultorilor, vacile se vând pe capete după ce s-a aflat că trag vânturi ce întețesc uraganele și haosul climatic, laptele proaspăt se găsește tot mai greu sau îndoit cu țuică.

Cum s-a ajuns peste noapte la o așa criză ? De vină e doar antropocentrismul, cea mai veche boală a intelectului uman, de care nici până acum, la jumătate de mileniu după Copernic, nu ne-am lecuit. Oamenii cred tot ce le convine, fie și absurditatea că mingiuca lor albastră ar avea vreun loc privilegiat, ca punctul de la 11 metri, pe terenul acestui vast stadion cu peste 2 trilioane de galaxii, tot așa cum locuitorul unui singur electron din oxalații unei pietre la rinichi s-ar crede buricul întregii anatomii umane. Iar asta fiindcă, în timp ce diametrul universului observabil măsoară 28,5 gigaparseci (93 miliarde de ani-lumină), infatuarea piticaniei omenești nu are limite. Ea crede că poate influența decisiv clima, mai presus de radiația unui Soare de 108 ori mai mare decât globul pământesc. Se vorbește, drept urmare, de necesitatea înființării unei „Poliții a Căldurii”, la care bunul cetățean va avea datoria să denunțe excesele termice ale vecinilor, mai ales ale scriitorilor cu lămpile lor de birou lăsate să ardă toată noaptea, nemaivorbind de răposații ce fac plajă la lumânare. Vorba suferindului Goya : El sueño de la razón produce monstruos. Astăzi, replica dată acestor capete insolate sună însă mult mai puțin poetic decât ilustrul ei model de la finele veacului XVIII. La Forumul internațional „Criza globală. Suntem oameni. Vrem să trăim” din 7 mai 2022, tonului științific îi lua locul o lehamite pedagogică lipsită de orice menajamente: „Chestia aia mititică de-acolo, punctișorul acela e Pământul în raport cu Soarele. (…) Factorul climatic este deci Soarele. Acesta e un test de inteligență. Dacă nu ești în stare să înțelegi atâta lucru, dacă ai creierul prea spălat de guvernele care-ți spun că încălzirea globală ar fi cauzată de mașina ta, de grătarul tău, de faptul că respiri prea mult și de pârțurile vacii, înseamnă că ești prea prost pentru această discuție. O să dispăreți ca dinozaurii, și chiar ați merita, fiindcă sunteți prea proști pentru a supraviețui.”

De fapt, pentru a reveni cu picioarele pe pământ, e de-ajuns să facem aici o scurtă excursie în trecutul Groenlandei, pe care, așa cum o arată chiar numele („ținutul verde”), vikingii lui Erik cel Roșu au descoperit-o în anul 1000, când temperatura medie globală fusese, 3-4 secole la rând, mult mai ridicată decât azi („Maximul Medieval”), aceleași condiții prielnice favorizând și debarcarea lui Leif Eriksson pe coasta americană sau invazia normanzilor lui William Cuceritorul în Anglia, bogată în viță-de-vie pe atunci (1066). După epoca aceea caniculară au venit însă 6 veacuri de frig în emisfera nordică („Mica Glaciațiune”, 1250–1850) și agricultorii din Groenlanda au dispărut, astfel încât expediția daneză din 1500 a găsit insula pustie. Nici pomeneală așadar de vreo legătură a supraîncălzirii cu epoca industrială, ori de vreun beneficiu al răcirii ce i-a urmat. Din contră, iernile grele și verile cu ninsori au adus după sine distrugerea recoltelor, foamete (1,5 milioane de victime numai în 1315) și creșterea prețurilor, revolte violente, epidemii (ciuma din 1348, holera și febra tifoidă din 1816-1819 etc.). În Europa, iarna 1708-1709 a rămas în istorie drept cea mai geroasă din ultima jumătate de mileniu, iar 1816 a fost „Anul fără vară”, cu ninsori chiar și în luna lui Cuptor. În America de Nord, înghețul din 1608 a durat până în toiul verii, iar cel din 1780 a transformat în patinoar portul New York. Cauzele acestor dramatice căderi ale temperaturii au fost erupțiile vulcanice masive din Caraibe (1812), Filipine (1814), Indonesia (Tambora, 1815) suprapuse unei extrem de slabe activități solare cu ani întregi fără o singură pată (mai ales în intervalul 1790-1820). Cronologic, fluctuațiile solare din ultimul mileniu aflate la baza acestor extreme climatice ar putea fi schematizate, în lipsa altor mijloace grafice mai adecvate, după cum urmează :

Acestor fluctuații ale petelor solare, de ordinul deceniilor sau veacurilor, li se mai adaugă și variația cantității de radiație solară primite de emisfera nordică a Pământului la scara zecilor de milenii determinată de trei factori, așa-numitele cicluri Milancovici :

(1) Înclinația axei terestre față de planul orbitei, cu o perioadă de 40.000 de ani

(2) Precesia axei, cu o perioadă de 21.000 de ani (de fapt, „anul platonic” este estimat astăzi la 25.756 de ani)

(3) Excentricitatea orbitei, influențată de gravitația lui Jupiter și Saturn, cu o perioadă de 100.000 de ani.

Nota bene, cea mai expusă schimbărilor climatice majore este emisfera nordică, deoarece cuprinde cea mai mare parte a uscatului iar acesta, spre deosebire de oceane, îngheață în epocile glaciare și respinge razele solare pe mari întinderi. Datorită derivei continentelor și orogenezei, actuala repartiție este inversă față de cea din Cambrian, când majoritatea uscatului se situase în emisfera sudică, formând fostul supercontinent Gondwana.

În sfârșit, o scară și mai mare a variațiilor climatice e cea a perioadelor geologice din istoria Pământului, de zeci și chiar sute de milioane de ani, ale cărei enorme fluctuații de CO₂ atmosferic dovedesc limpede că amestecul omului modern în „efectul de seră” este cu totul neglijabil și deci că această nouă sperietoare la modă nu-i decât o paradă ambientalistă ipocrită. Iar cine nu crede, n-are decât să încerce să se rupă de sistemul energetic național cerând autorizație pentru instalarea de panouri solare și turbine eoliene, cu urările noastre de succes. Însăși evoluția speciilor vegetale și animale a adus după ea modificări radicale în compoziția atmosferei, într-un trecut amețitor de îndepărtat când nu exista picior de om pe Pământ. În epoca proliferării explozive a speciilor din Cambrian bunăoară (acum peste 500 milioane de ani), nivelul bioxidului de carbon era de 15 ori mai ridicat decât în prezent. După impactul asteroidului de la Chicxulub cu care au luat sfârșit 75% din speciile Cretacicului în frunte cu dinozaurii nonaviari, proporția de CO₂ a crescut de 10 ori, pentru ca mai apoi, în Eocen, să scadă de 6 ori odată cu glaciațiunea și moartea algelor de pe fundul mărilor. Preistoricele păduri din Miocen au înghițit uriașe cantități de carbon atmosferic, întocmai cum face și azi pădurea amazoniană („Plămânul Terrei” furnizând 70% din oxigenul global), pe care totuși demagogii propagandei pentru motoarele electrice nu se prea omoară s-o salveze de drujbele marilor companii miniere aducătoare de profit. Și apropo de motoare, pe vremea dinozaurilor cu ale căror fosile se alimentează ele în prezent, concentrația de CO₂ era de 400 ppmv (părți per milion de volum), exact ca în ziua de azi, ceea ce nu i-a împiedicat s-o ducă bine-mersi în paradisul tropical terestru timp de 200 milioane de ani, ba, dacă nu aveau ghinionul să cadă peste ei cataroiul ăla nenorocit, poate încă și-acum mai tropăiau fericiți pe-aici, scutindu-ne de toate lozincile climatologice și de șantajul cu prețul astronomic al gigacaloriei.

Pour la bonne bouche, să mai remarcăm că emisiile de bioxid de carbon măsurate azi pe cap de locuitor sunt monitorizate de… Banca Mondială (ca să vezi cu ce se ocupă ăia, mâine-poimâine ne vor lua și temperatura, uitând apoi să ne-o mai restituie). În raport cu care etalon măsurate, însă ? Nimeni nu știe. Ce înseamnă, de fapt, o „normalitate” termică globală ? S-auzim deci răspunsul acestor dinozauri ai finanțelor mai înainte de a-i crede pe cuvânt că tremură de grija supraviețuirii speciei umane.