1. în căpăţâna plină de gânduri a poetului
aşa pe neaşteptate a venit toamna
o frunză
s-a răsucit pe ram şi vîrtejul maşinilor a sfărâmat-o
s-au răsucit pe ruguri în cer îngerii
aerul
puţin acrişor puţin sărat a prins culoarea spălăcită
a dimineţilor pierdute
a smogului din inima arsă de băutură şi tutun
şontâc-şontâc
a trecut strada cu o legătură de chei în mână
o femeie cândva frumoasă
înrămată într-o fotografie de epocă
şi s-a destrămat printre picurii de ploaie
aşa pe neaşteptate
un vârtej de lumină mi-a aprins minţile într-un joc fără sens
şi mi-a crescut
pe retină
o sârmă ghimpată pe care atârnă rufe murdare şi dumitriţe
pătate de negru
şi oamenii nu erau oameni – nişte
cocoloaşe de mâzgă şi hârtii ştampilate
rătăcind de colo-colo
după nişte chipuri mai acătării şi nume
în adânc
aşa pe neaşteptate
a venit toamna
s-au învolburat ape şi mâluri în sânge
s-a făcut frig
goluri tot mai largi
uitarea înaintează soldăţeşte printre dureri şi crime
pe cer ard cu flacăra scăzută
imagini din apocalipsa textului bătute în cuie spre ştiinţa tuturor
doar eu aud
sunetul distinct al morţii în travesti
undeva într-un cotlon al minţii
şi ea roade
bulbii grei de lumină
sparge zidurile odăii de alături
ceaşca de cafea
căpăţâna plină de gânduri
a poetului
2. ocupaţi viitorul
ai zice că sunt aceiaşi dintotdeauna
tăcuţi cărbune
încuiaţi în ei cu lacăte
cu poveşti bătând în vineţiu scrise pe obraji cu bisturie nevăzute
rictusuri-răni
cusute cu aţă chirurgicală peste strigăte pe care nimeni nu le aude
sunt
omuleţi dada omuleţi dodo-argus-cu-o-mie-de-ochi
cu care sfredelesc viitorul fără să vadă ceva
mesageri ai unor lumi care nu mai sunt pe pământ
statui-golem din cârpe şi clei de oase fier boscorodit în leşie de şoarece
suflete vândute de Cicikov la kilogram
pentru un trecut sută la sută inventat
pentru un viitor deja defunct
încă nu-i împrăştie vântul rece dintre blocuri
când li se încurcă printre picioare
nici pisicile verzi ale spaimei
încă îi mai ţine pământul într-un fel de rădăcini bătute în piroane de pâslă
pe care nu se ştie cine le tot scoate şi îi mută de ici până colo
de la Prinţul de tinichea al minciunilor de tinichea
la Turnul cel mare de la gară
lumina dimineţii
mai rece acum mai tăioasă decât gerul
se prăbuşeşte din merişorul sălbatic de la colţul casei peste ei
şi-i îmbracă în straie de albastru-ivoriu pentru drum lung
( acum ştii –
acolo i-a sădit imaginaţia ta
când nu mai aveai – tare obosit şi înnegurat –
unde să te refugiezi
şi te-ai odihnit între frunzele lui o viaţă şi o moarte şi încă o zi fără moarte)
şi lumina dimineţii trece prin ei ca prin nişte odăi goale
indiferentă şi glacială
măcar luna ar fi trebuit să fie acolo
legată cu sfoară şi cu scufie cu motocei la capăt
pudrată cu metafore din celălalt veac
şi ţinută în viaţă cu ventilator de 24 de volţi
pe un pat de fier mai real decât realitatea mea sau a ta
- dar luna nu mai există de când ai plecat cine ştie unde –
există doar nişte copaci pe ducă - odinioară merişori sălbatici –
şi omuleţi de gumă şi ceaţă sârme şi tuse
tare speriaţi
care gem şi nimeni nu-i aude
şi există ea
pură inaccesibilă
într-un cerc tras cu cretă colorată de copilul deşertului şi de moarte
(ah ai vrea să ştii cititorule complice
cine este afurisita asta care se uită
peste umărul meu
şi-mi muşcă degetul cu care
scriu
până dă sângele şi
se face dimineaţă din nou
te rog să mă crezi
că nu ştiu
nu-i văd faţa dar îi simt suflarea fierbinte în ceafă
şi cuţitul cu gust de sânge pe lamă )
omuleţii dada şi omuleţii dodo
au fugit din statui din odăile urâtului
şi ridică din lumini amestecate cu gloduri şi nervi arşi
ziduri
ca să-si apere iluzia că ei chiar există că au un vis că ei sunt visul
dar ploaia de după-amiază umezeşte nisipuri grele care curg din ceruri
şi se depun între vertebrele lor
cu scrâşnete de fiare vechi
şi se preling sub pleoape peste zăpada mieilor ucişi de ei
şi se face una cu ea
cu pălăriile lor de paie cu privirile lor de pământ şi var stins
– tencuială deja veche
viaţă stoarsă pusă la naftalină pentru exitul definitiv
dar ei nu se dau duşi
râsul copiilor răutăcioşi care-i zgândăresc cu praştia
cu porcării cu băţul cu pietricele aruncate la ţintă
nu le schimbă călătoria
vor trece până la sfârşitul veacurilor prin aceleaşi locuri – şi se vor întoarce
aceiaşi dintotdeauna
tăcuţi –
saci cu întuneric dens şi ciment şi pământ
încuiaţi în ei cu cifrul muţeniei
înghiţit
mesageri ai unor lumi care nu mai sunt
statui pentru un trecut inventat pentru un viitor deja expirat
dar câte ceva dispare de pe faţa lor de la o zi la alta
într-o durere care nu-şi strigă numele –
câte o literă
câteva silabe
semne de întrebare apoi propoziţii întregi
-în curând textul care-i ţinea împreună se va fărâmiţa
şi va fi luat de vânt – acolo
s-au ascuns vieţi în şir morţi în şir cu tot cu chei şi cifru şi visuri
omuleţi dada omuleţi dodo
vor dispărea
odată cu lumina care se stinge noaptea târziu în casă
cu floarea care se usucă aşa pe neaşteptate
pe masa de mahon şi se duce pe pustii
din roşeaţa unui chip îndrăgostit
din fluierăturile prigoriei speriate prin somn
de mărşăluitul fără sens al omuleţilor
va rămâne doar o dâră de pilitură de fier în iarbă
se va mai auzi o vreme un uruit de motoare stricate când trec
prin dreptul semaforului
ca să se piardă pe sub neoane chioare
nu se ştie unde
mai cade o cheie un deget bate darabana în geam singur
se scurge pic pic pleosc ulei în două cu sânge
şi nu-i nimeni care să le ridice frunţile din pământ
şi nu-i nimeni care să-i strige pe nume să le dea un pahar cu apă
să le rescrie povestea
e tot mai greu să rămâi om e tot mai greu să respiri
lumina dimineţii
aici
unde
cercul se închide deja s-a închis
şi e punct şi e Aleph
viaţă pe cartelă plătită cu moarte
moarte gratis oricând şi oriunde
când ei
traversează un drum care sfârşeşte într-un zid inexistent
3. aceasta nu este o pipă
aceasta nu este o pipă
zice monsieur Magritte scărpinându-se cu
pensula după ureche
aceasta este – zice Iov –
urma radioactivă a literelor de plumb cu care îşi scrie
poemele din viitor
Iovian
direct pe creierul obosit fără orizont al omului fără
trecut fără însuşiri
acesta este
poemul-menghină în care va sfârşi
încântarea
(a mai rămas din el
doar firicelul de sânge care strigă din pământ după
Tine Doamne al durerilor)
ba nu
aceasta este o oaie care săraca râde numai la
bancurile englezeşti
când se pregăteşte de saltul mortal în Nirvana
dar el monsieur Magritte
scoate fum olandez prin ochi pe urechi pe la subţiori
şi se hrăneşte cu şpan şi vată de sticlă şi
cu umbra de acid azotic a
porumbeilor
din care viaţa s-a dus pe pustia neagră
acum tocmai a înghiţit un samovar din Smolensk şi
capul pătrat
şi
ouăle de struţ vai vai moi de data asta
ale lui Vladimir
din care va ţâşni
acuşica
muza cu trei sâni cât Alaska
azi îşi freacă fericit palmele care ard de atâta talent şi
electricitate
dar eu şi tu
mon hypocrite lecteur
mon hypocrite voyeur
ştim că monsieur Magritte
îşi leapădă la oră fixă
halatul şi umbra
şi dubla personalitate cu dungi vânăt-albastre
şi stoarce cuvântul de energiile radioactive
ale singurătăţii
şi suflă în hrubele friguroase ale minţii prin
ţeava de eşapament a unui Harley Davidson
ambetat absolut
un cântecel de jale uns cu unt şi gem de agrişe
se joacă de-a baba-oarba monsieur Magritte chiar cu
baba-oarba-cea-plină-de-nuri-şi-de-chicote
în timp ce
10 negri mititei îşi trag genealogia de păr
până ies prin râpi şi gropi adânci
alţi 10 negri mititei
buni de tras la strung marmoreele braţe tumefiate de
înţepăturile de ecstasy ale Lolitei
se leapădă de umanitate monsieur Magritte
şi se aruncă în Sena gol puşcă după
Gioconda cu mustăţi
coborâtă
cu hârzobul din Turnul Eiffel deja rupt(ă) de şale
care nu-l doreşte nici în seara asta
dar ce iese din apele cu fiere şi choux à la crème e
doar fiere şi spaimă
nu mai este Magritte
nici oaia Dolly
– pe ea
drăguţa şi nefericita
am extras-o cu picamerul din coasta lui
după
20 de ani
de lunatism şi explozii rose-bonbon în academie
dar numai tu şi eu bem fiere din
farfurioara atâtor înşelări
în bistroul
Café des Deux Moulins
şi ne bandajăm rănile
cu peisaje stropite cu absint şi clar de lună şi alb
funebru
dar numai mie şi ţie
ne scoate pe gât cu forcepsul
mam’mare moaşa-codoaşa
victoria de la Samotrace numai oase şi zgârci în stare
de foetus
dar numai mie şi ţie
domnul Magritte
ne trage pe roată visele ne ZdRObEşTE DEgEteLe
cu ciocanul iubirii de oameni
şi oaia Dolly
verde şi metafizică şi pusă la fezandat erotic
urcă în Turnul Eiffel
tropa-tropa
cu toată pajiştea din jur şi felinarele roşii din Place
Pigalle
după Magritte
şi el
tocmai a mai înghiţit o privighetoare mecanică cu tot
cu cheiţă şi a lepădat
în Parcul Luxembourg
două tone de cer albastru legate cu pamblică şi bune
intenţii
şi un cucurigu monstruos din care tot
picură păcură şi ceai lampant şi je t’aime Odille
ah săracul
în pauza de respiraţie îşi prăjeşte artistic la soare
ouăle încondeiate cu acul maşinii de cusut vinovăţii
direct în carne de Kafka
vezi
face asta după planurile lui franz kafka şi sub
privirea verde-acidă
a lui Iovian
care pune în mişcare energiile negre motoarele psihedelice
pompele celeste
ale
acestui poem incestuos
plouă şi ninge
sângeră şi se-ntunecă
mai devreme azi ca ieri
cu alb funebru
în acest poem cu o mie şi una de nopţi
cu o mie şi una de uşi
cu o mie şi unul de lacăte
pentru o mie şi unu de morţi care umblă fără nicio
ţintă printre cei vii
şi o singură ieşire
4. şi dintr-o dată
mâncarea e amară în lumina pătată de negru a lunii în februarie
„întunericul vine cu pas de lup” ,,cu umblet de viperă”-zice-
şi pe nesimţite
în casă intră de-a valma
pe uşa uitată deschisă pe care nu se ştie cine o izbeşte de perete
făpturi de paie
păpuşi de câlţi fiinţe fără ochi fără mâini
fiinţe fără fiinţă
apoi vine o ceaţă de oţet şi smog
cuprinde câmpiile mintea odăile oraşul tic-tacul întunericului
o apă murdară năvăleşte nu se ştie de unde
prin ziduri prin sertare pe sub plăpumi peste cărţi şi covoare
şi leapădă leşuri de fluturi şi leapădă pieile arse şi textele
şi dintr-o dată şi dintotdeuna
mâncarea e amară în lumina pătată de negru a lunii în februarie
apa are gust de fier şi e asfalt şi e fier şi e cenuşă sub cerul gurii
în coşul pieptului
o gheară smulge carnea fibră cu fibră literă cu literă
până ce întreg textul singurătăţii tale se dizolvă în negru şi tăcere
nu trebuie să strigi
nu trebuie să fugi
toate te vor urma
frica de ziua de mâine e la fel cu frica de ziua de ieri
e la fel cu urma de sârmă ghimpată
pe care o trage copilul când iese brusc din copilărie
şi intră pe nesimţite
în infranegru
te-a muşcat de jugulară o fiară fără trup fără umbră
şi muşcătura e deja un text –
cu iscălitura ta
pentru niciunde pentru nimeni
5. dar ea este dintotdeauna în ADN-ul tău
cinci paşi de dans cu mica vicioasă poezia spre infranegru
pasul 1
şi ea
mica vicioasă poezia
e ȋmbufnată
se hlizeşte pe străzi fără sine ambetată de absinturi şi
minciunele
ȋşi scuipă ȋn sân când ȋşi vede
chipul
ȋn apele tristeţii de după-amiază
deja desfigurat deja străin
ȋşi dă foc literelor de carne şi sânge ȋşi dă foc
sunetelor căzute-n delir
nervilor traşi pe roata norocului
din înserarea neobişnuit de rece
ah
ȋn joacă
ȋşi moaie degetul ȋn acidul sulfuric al lunii ȋn
descreştere
ȋn ochii mielului ȋn sângerare continuă din praful
drumului
ȋşi scrie –
prefăcuta –
epitaful pe rouă pe oglinzi oarbe ȋn inimile nou-născuţilor
şi apoi
îşi strânge plasele în care ai căzut şi tu şi tu şi voi
tot mai puţini tot mai însinguraţi şi vulnerabili
ȋţi scrie bileţele indecente ţie
cititorule
orbule
ȋntunecatule
poate că aşa o vei băga ȋn seamă o vei primi
sub cortul tău
ȋn povestea ta fără sare şi piper
pasul 2
şi ea
mica vicioasă
ȋşi arată ca stricatele sânii lăsați pe tejgheaua cu
bănuţi unsuroşi
poate că aşa
ȋţi va stârni pofta de a te regăsi de a te recuceri
de a-i face din nou ochi dulci
de a-i găsi din nou un loc în viaţa ta –
dar ea este dintotdeauna în ADN-ul tău şi nu poate fi
ucisă
şi nu poate fi uitată cu adevărat
niciodată –
şi ea
mica vicioasă –
Lolita răzbunărilor din dimineţile pierdute –
ȋşi arată dinţii cariaţi de atâtea cacadele
cu
care
au tot ȋndopat-o
poeţii nimicului cu scârlionţi buni pe orice vreme
şi la orice
printre trandafirii opăriţi de alcool
când dă să articuleze
o odă pentru două păhăruţe de turţ psihedelic
pentru un petec de zăpadă ȋn Place Pigalle
pentru un imperiu de linişte ȋn
vârful seringii cu ecstasy
pasul 3
şi ea
sărăcuţa
mica vicioasă poezia
ȋşi scrie cu unghiile deja rupte şi ȋndoliate
cu minţile pierdute –
prefăcuta –
actul de deces şi actul de renaştere – ah că bine îşi mai joacă rolul ticăloasa draga de ea
«căci bobul de grâu
va trebui
mai ȋntâi
să moară
ca să odrăslească ȋnsutit şi ȋnmiit»
într-o altă lume o altă frumuseţe
în alte inimi şi alte minţi
dar acolo în grădină între măslinii de
întuneric şi piatră vie
Iisus plângea
(ţine minte neghiobule tot mai puţin omule)
pasul 4
şi ea mica vicioasă poezia
ȋşi scuipă fierea ȋn farfurioara cu ȋngheţată la 6 d.a.
ȋn birtul Nevermore de pe Golgota
ȋşi taie venele
la bară
ȋn bistroul strivit de fum şi vise ȋnşelate şi vise
cumpărate de la tonomat
ȋşi taie cu bisturiul
sufleţelul ei uitat printre primii fulgi de zăpadă
alb pe alb
singurătate pe singurătate
viaţă pe moarte
şi ea mica vicioasă poezia
doldora de ovare şi «vino-ncoa»
ȋşi bea lăpticul ȋşi bea minţile imaginile din viitorul
fără trecut fără prezent
tristeţea mai grea decât o lespede
se hrăneşte cu himere
din telenovele şi ciocolată cu stricnină –
asta-i tot ce îi dai ca să-ţi producă realitate –
dar azi
e bătută ȋn cuie ȋn piaţa Matache
pe crucea de piatră
a tuturor celor pierduţi a celor fără ziua de mâine
fără ziua de ieri
ȋn aplauzele unor omuleţi de gumă şi vânt şi hârtie boţită
omuleţi ai nimicului
oamenii aplatizaţi din prezentul recent
«ce aş fi putut să fac când totul era deja scris să se
ȋntâmple aşa şi nu altfel»
când textul se autodevoră
şi nu mai e dragoste
şi nu mai e ziua de mâine
pentru nici unul dintre noi cei care
n-am văzut
n-am auzit
n-am atins cu degetul rănile
Aproapelui nostru
din noi înşine
pentru tine pentru nimeni
pasul 5
dar ea
se hrăneşte cu irizările picăturilor de ploaie pe corola
de floarea-soarelui
cu albastrul vineţiu
din ochii copilului uitat pe o piatră de hotar
într-o benzinărie
„şi-l vom trăda ȋn fiecare clipă a vieţii noastre”
«nu mă urȋ pentru ceea ce ȋţi voi spune»
«şi după ce a zis aceste vorbe,
le-a arătat mâinile şi coasta Sa»
şi-n ele ȋncă
palpita textul ăsta plin de durere şi bucurie şi amar şi cer
şi au sărit zăvoarele care ţineau încuiată
realitatea nevăzută
«dar nimeni nu mă vrea ȋn preajmă în aerul lui
în ADN-ul lui în povestea vieţii lui»
zice mica vicioasă poezia – nici tu nu mă vrei nici el
deşi eu sunt gena supravieţuirii voastre
frumuseţea care nu vrea să moară
«şi tu te vei lepăda de mine de trei ori până a nu cânta cocoşul»
şi de pe cuie din rănile unse cu oţet din cerul de
catran
se-ncheagă în dureri o durere nouă
o frumuseţe nouă
o lumină cu adevărat vie
dar nimeni nu mă vrea ȋn preajmă – zice – şi ȋşi ridică
braţele şi braţele se fac aripi
şi cuvintele doldora de ovare noi
crapă pe caldarâm
crapă ȋn minte
ȋntr-o mie de alte cuvinte
pentru mielul tăiat la gât care sângeră
ȋn iarbă de două mii de ani
şi tu nu-l vezi şi tu nu-l auzi
şi lângă el mica vicioasă poezia
aşteaptă să te trezeşti
«şi a fost o seară şi a fost o dimineaţă»
şi va mai fi o seară şi va va mai fi o dimineaţă
o lume
alte cuvinte