Slab de înger
M-am întors cu spatele la mine, nu mai merg
înainte – serbez 1 Mai, zi căzută
din rai într-o joi, acasă,
la bloc. Singur, cu o sticlă de vin de la tata în față, roșu,
nu mă gândesc la nimic, în timp ce restul
lumii se distrează peste tot, la grămadă, „ca în comunism”,
e un entuziasm de nedescris, sunt 25 de grade
la umbră, e o realizare… Beau, plimb o nouă gură de vin în
gură, ce aromă! Privesc pe geam,
au înflorit salcâmii, e bine, apocalipsa personală
s-a amânat? Aici, unde lumina dinlăuntru rămâne prizonieră.
Coincidență: când îmi pun această
întrebare, primesc un SMS de încurajare de la duhovnicul
meu, din nordul țării, chestie de telepatie, îmi
crește pulsul, văd o muiere goală, care dă roată cânepii,
ăsta nu e diavolul? Am tentația să-i fac
binevoitor cu mâna… Să fi ieșit măcar în parc azi,
să nu-mi mai port atâta de grijă și să mă
vaiet. Măcar de mi-aș fi găsit cu ce să-mi pierd timpul, să
uit că mai sunt pe aici – dar nu…
Nu-mi mai plâng de milă, nu mai merit nimic, m-aș culca,
dar dacă nu mă mai scol? Sunt
slab de înger.
Stinși
Pe biciclete, femei cu greble și cu furci cu două
coarne. Pe umeri cu
coasa, bărbați, merg în același sens, alene, pe drumul
spre casă, întorși de la cimitir, unde
au cosit? De la cimitir, unde s-au înarmat cu țimbale,
scoici marine și clopoței –
reuniți cu toții de aerul de libertate din jurul fostei mări
Sarmatice, care s-a întins până aici. Reuniți
lângă stratul de scoici marine,
vizibile din malurile râpei, unde femeile și bărbații,
stinși, ținându-se de mână, își aduc
aminte de viitorul lor.
Reuniți aici, la cosit și la întors pâraiele verzui de iarbă,
să se usuce pe toate părțile, să se sfințească…
Biată melancolie
E un întreg joc de interferențe mai adânci,
conturat de la o zi la alta și care va da câteva dintre noile
sale înfățișări. Poate.
Nu-i mai merge figura. Nu tot ce gândește el se îmbină,
se leagă. Unele, amestecate, se distrug reciproc.
Nu mai are acel simț al realității de demult. Acum merge
fără țintă, n-are cu cine să converseze, nu
mai are nimic nici o importanță, cel mai bine e să coboare
aici, își amintește de parcă ar fi fost ieri: tu
ai venit cu trăsura, ai coborât timidă, cu voalul pe față,
tremurai. „Dar brațele mele te-au ocrotit”.
Stă cufundat în imaginile lui,
merge înainte, de ce-ar trebui să pună punct? Biată
melancolie! Îl amețește. N-ar putea să
simtă mai mult? A trecut vremea exaltărilor, acum
suferă de neputință. Nimic nou…
Când a ajuns acolo, de Florii, a recunoscut imediat
interiorul, iubirea, calea de urmat până
la sfârșitul veacurilor – dar nu-și dorea să recunoască
toate astea, nici să sărbătorească printr-o
baie de sânge cucerirea Ierusalimului. Și nici să fie trimis
acasă cu fișierul lui de bolnav, cu
secția sa de nebuni și cu folosirea timpului medicilor… El
nu e dintre acei vorbăreți care nu spun
nimic, mărturisindu-se.
Pentru naivitate
El e dintre cei ce culeg fructul crud. Are plexul
solar blocat de o săptămână. A pierdut
și ultima speranță să mai ia marele premiu pentru naivitate.
Își mestecă nefericirea. Nefericirea, plexul
solar, marele premiu,
fructul crud – pe rând, cu un gust descrescător, acru,
amar, acid, astringent și, rar, dulce pe limbă.
Și-a pierdut orice haz, repetă:
„frumusețile lumii m-au întristat mai mult
decât urâțeniile ei”. Că întotdeauna învinge lipsa de gust
și mediocritatea degustătorului critic – până unde,
oare, îi sunt întinse cuprinsurile?
Până când? Pe moment, toate gusturile, până să ajungă
în intestine, sunt recunoscute de suflet – dar
cu ce preț…
Dus la vale
Bolesc iar, tot ce e lichid brut în mine mi se scurge
prin nări – și strănut, strănut,
strănut. Nu mai am nimic altceva de făcut, aștept să-mi
termin resursele și să mă pierd în
necunoscut, în fața propriilor ochi. Ochi care îmi ard.
Simt acea sfârșeală de dinaintea erei noastre,
atent studiată. Mă uit pe
fereastră și-i invidiez, deși nu cine știe ce, pe cei ce
trec pe străzi în lumea lor,
sănătoși, bucuroși, îndrăgostiți, nu? Fiecare are un rost
al lui, eu nu – așa m-am născut, prost, fără
să am un rost: toată viața m-am străduit să-mi construiesc
unul, să intru în rând cu oamenii, n-am reușit
decât să-mi plâng permanent de milă.
Acum, învechit, nu mă mai interesează urmarea: tot ce
e lichid în mine e scăpat de sub
control, se duce la vale, poate dă Dumnezeu lovitura…
Învăluit în această întunecare. Lăsat
păgubaș. Ce onoare? Ce mărire… Și-a pus amândouă mâinile
pe capul meu: „Nu trebuie să dai importanță acestor
întâmplări”. I-am
luat mâna tatălui meu și i-am sărutat-o.
Altfel n-ar fi ieșit bine
Suntem în căutarea unui scop. Pe
aici se văd cum cărările bune urcă, nu te întoarce cu
spatele la ele. Nu sunt cărări, sunt
corăbii – pentru
cele rele. Că tot ce are un sfârșit trebuie să aibă
și aici un început, la Marea Neagră, la zero, nu? Tremurăm
pe terasa cabanei Fântânele, pe Ceahlău, uite
cățelușa bradului rupt, ți-am spus că o să apară, o arăți
în vale. Cățelușa aia alăptează o copilă, spune
cabanierul sosit cu calul încărcat cu
saci de alimente, tras de lanț. Mama copilei vrea s-o facă
vrăjitoare, „să poată să zboare peste brazi”. Și
adaugă pentru el că nu împrumută
nici un foc. Te miri: să zboare împreună cu cățelușa? Tu
bei dintr-o cană mare cu vin
fierbinte cu piper, eu ronțăi dintr-o ciocolată amăruie – în
cinstea reapariției soarelui negru. Gândind
la fel. După ce la poarta muntelui am întâlnit groparii –
altfel, n-ar fi ieșit bine. Acum putem să
ne întoarcem liniștiți
acasă, am văzut destul din ce n-am văzut, de sus.
Atâta stăruință
Se împiedică singur, aleargă și zboară ici și colo, cât
poate, inclus în dimensiuni
cosmice oarbe, și surâde. În curând va fi numai praf. Sau
vis. Își modelează o figurină de ceară, pe
care o străpunge cu ace. Figurina reprezintă dușmanul
ce trebuie învins. Își e propriul dușman. E
o încărcătură malefică tot… Va
ajunge vreodată să se subțieze, să se rafineze?
Rămas cum e nemângâiat, într-o situație discretă. Fire
conservatoare…
Se privește neîncrezător. Ieșit în târgușor. – Iată-vă din
nou între noi, rămâneți mult timp? – Cât
mai puțin posibil. – Ce aveți de gând să faceți? Ridică
din umeri. Are capacitatea de a distruge
supranaturalul, vede îngeri. Ba,
la terminarea perioadei de recluziune, îi cresc aripi…
Îi ia de fraieri pe toți? Multe neînțelegeri
au ca subiect știința spiritului. Nu e crezut, are orgoliul
rănit, gândirea liberă ce-l mai consolează.
Păcat că e atâta stăruință aruncată la coș… – Eram pe
punctul de a pleca atunci când ați intrat,
aude. – Dar nu eram eu… Oscilează între unul și altul,
profită de pe urma acestor rivalități:
aleargă și zboară, ici și colo, cât poate, „nicăieri parcă
nu este un sfârșit”.
În mister
Întinși în lanul de rapiță înflorită, frumos
mirositor, după dragoste,
îngălbeniți amândoi – „că pe acolo pe unde ai curs tu, ieșită
din pământ, culoare galbenă, pe acolo
voi curge și eu de aici înainte”. Dezarmați și fără avânt,
amenințați de acest loc dumnezeiesc, unde
se naște deja o nouă
suferință, dacă te gândești. Apropie de urechea dreaptă
ceasul de la mână. Auzi și tu un dangăt? „Un
dangăt imanent”… Îi înfiorează.
Trece timpul, oricum – le atrage atenția. Dar hai să nu
ne mai gândim. După atâtea
străduințe inutile, azi, în sfârșit, sunt mulțumiți
că au rămas împreună. După ce
au săpat șanțuri unul împotriva celuilalt, au ridicat ziduri
cu turnuri de pază, au adunat provizii pentru
asediu. Că lanul de rapiță i-a
învăluit în mister…
La porțile mănăstirii
Sunt previzibil? La vârsta mea – dintre cei
vicleni. Văd capul lui Mihai drept turlă de biserică, din
Evul Mediu: Mănăstirea Dealu. Mihai
Viteazul? El: racla din dreapta, cum intri. Câte capete
tăiate, atâtea trădări în dragoste. De unde știi
că e capul lui? Mă concentrez, îl scot
din raclă și-l instalez pe acoperiș, în locul turlelor, îl
recunosc, îl mut când în stânga, când în
dreapta, mai în față, mai în spate, când e descărnat, când
e abia tăiat, curge sânge pe acoperișul
bisericii în uluce, și deschide ochii, mișcă din buze
dar nu-l aud… Vin până aici și cerșesc,
să-mi încarc bateriile: cu cât trec anii, cu atât simt
puterea celor ca el, care și-a condus
destinul… Chiar cerșiți? Mă așez la porțile mănăstirii și
întind mâna, urându-le tuturor sănătate
și fericire, stau vara, am fost profesor de istorie, sunt
pensionat, dorm vizavi, la spital, în
subsol și bântui, de dimineață până seara, oamenilor le e
milă de mine, cred că-s nebun,
degeaba le spun că sunt sănătos și că-n trecutul îndepărtat
probabil că am fost descăpățânat, și că-mi
caut trupul, asemenea lui Mihai Viteazul, și ei își fac
o cruce mare… El, nebunul, se
bazează pe puterile ascunse ale minții –
nedorind altceva decât
să ordoneze lucrurile pe această lume.
Fără scop
Foc de mărăcini uscați, fără memorie.
Mai încolo, un bătrân în genunchi, care culege urzici,
uitat de Dumnezeu, lihnit. Mai
încoace, stă la pândă „înghițitorul zilei de mâine”.
Bătrânul e unul dintre sutele de depozitari
ai istoriei locului, istorie
nescrisă dar suferită, care se va topi în stomacul
înghițitorului zilei de mâine, la
lumina și căldura focului. Nici o pagubă. La
lumina și căldura focului fără
memorie, aprins azi de bătrân să facă o mâncare de urzici.
Foc de mărăcini, care nu are conștiința pierderilor
ireparabile și pe care nu-l plânge
nimeni când se stinge, nici cenușa. De plâns e doar bătrânul,
neadaptat până azi răului absolut al
locului – gata
acum să se resoarbă în propriu-i sine, fără
scop și jucăuș.