Colind
Pe câmpie, colindăm
separate, visătoare,
trec coloșii peste văi,
se ascund dorințe-n mare,
cresc în noi
crisalide,
ne veghează flori uscate,
sub o lună
subterană,
visătoare,
colindăm.
Fân
Verdele spune că sunt
mai multe feluri de lumi,
dar cea mai bună dintre ele,
lumea timidă, duioasă,
logia nunții pe cer,
e-n inima castă a ierbii
tipografic ascunsă în fân.
În grădină
Hesperia, cerul și mărul de aur
stau lângă noi.
Suntem în grădină,
nimeni nu ne cheamă.
Cerul e aici,
ruginos și veşted.
Merele sunt stele,
nimfa ne veghează.
Suntem împreună.
Acasă,
lumânările ard.
Limita
Limita nu e în niciun caz a cuvintelor.
Dimpotrivă, ele iradiază adânc și departe.
Încap în ele câte nu aș mai numi aici:
tu, spoieli antropomorfe, Er ist…
Limita nu e nici a tăcerii,
dat fiind că ea nu există.
E doar a mâinii pe care nu e mână să o ducă,
și atârnă, din cer,
ca liliacul.
Pe unde se iese
Am treizeci de mâini,
unghii roase,
iar pe creștet,
o palmă,
limita drumului
pe verticală,
limita umbrei fericite,
limita pusă mereu
din obișnuință.
Mâinile mele cerșesc,
toate treizeci,
un sens,
o jumătate de sens,
un sfert și tot așa,
cât să fie ceva
ca o mamă.
Pe unde se iese,
vă strig,
dar nu auziți,
fiindcă nici eu, de altfel,
nu vă întreb nimic,
nici nu vă spun nimic.
Casa mea
Gânduri,
ca funze de tabac la soare,
uscate pe gardul amar
al unei case unde nu stă nimeni.
Polul Nord
La Polul Nord
totul e ca aici,
doar că mai rar,
în niciun caz nu mai rece.
La Polul Nord
tu ești aproape,
cât de aproape te poate aduce
cu gândul o sanie.
Aici nu vine niciodată
Crăciunul,
nici renii nu caută
muşchi şi licheni sub zăpadă.
Aici sunt doar eu
cu stele pe gene
şi lacrimi ce se dau pe derdeluş.
Perseidele
Înalta șustă
a morii de vânt cu visarea
e praful,
e roiul de corpuri
căzute,
tot albul din tâmpla
țarinelor,
scurs,
în jurul luminii,
din crater,
în faguri,
e praf de cometă
cu dinți de câini în mâini.
O ploaie aprinsă,
moarată
şi două culori vii pe alb:
E papura vinei,
un burețel gălbui
pe țeapă verde.
Inele verzui pe oasele mării,
armuri de cărnuri înverzite,
țeste pe masă
câte pot duce
ochii şi burta.
Pe gheridon, albina,
vizibil afectată de supremație,
sugând din ghemul alb, asfixiat:
Oooooooooooooooh.
(Mai e loc pentru mine
pe boabe de polen uscat?)
(Sunt lumi de mucegai
doar pentru tine).
Bocetul fiarei
iese din alb.
Grăsuțe albine
vin la chemare.
(E Carnea Sfântului Laurențiu pe foc.
Se cade să mâncăm.
Sunt sfere pirotehnice
în mâinile groparului).
Puful de pe piele,
mirosul de mai jos,
metalul împreunării:
e carnea desfăcută
în oligospaţiu,
bobocul dezvelit,
orb în cuib,
sub mâna înflorată
pe muntele Venerei.
Văi tropicale, roz,
îşi pierd rușinea
unele cu altele.
Fetidă și grea,
Rafflesia Arnoldi
respiră,
se strânge și se lasă,
iar tu,
în orizontul mărunt
de mai aproape,
ghem de rușine,
în ger stai singur pe amar.
Family
Nu e scăpare din casă.
Călăul își schimba zilnic masca de cuvinte.
Miroase uneori a lavandă,
alteori a eter,
de sărbători, a ace de brad și de sânge.
Așteaptă să fie degustat iar și iar
borcanul cu noroi din bucătărie.
Pâinea întinsă pe masa cu flori
impudic e dată străinilor.
Stați liniștiți:
la cererea voastră,
voi pleca de acasă
în ultima zi a vieții mele.
Peisagistică și urbanism
Nea Manel, la cișmea,
udându-și șoseta cea albă
eruptă din puțul sandalei.
În țara lui Second,
visele vin pe ape reziduale,
lătratul e la păsări și mieunatul, la câini,
rânjetul gol e pe râtul viclean al speranței.
Mișcat de ape negre,
heirupul doinei
adună cărturarii căzuți
pe leșurile din abis.
Unde să-i duci pe noii căzuți
din luntrea lui Caron,
unde să-i mai pui?
Neghina de grâu o desparte
doar sita uitării.
Călugări albaștri vin seara la asfințit
la ronda cea verde, ca un ochi,
pe alocuri golașă, a verii.
Scuipă semințe
din care ies bonsai.
Ultimii mari decăzuți ai văzduhului
au luciu pe buze,
umblă pe mâini și pe picioare.
La un semn circular al ochiului,
undele alfa adorm,
iar somnul,
în foșnet de foioase,
apune.
Alba
Având șapte inimi și-un dor,
Alba se gândi să piară.
Și-a adus bănuți să se îngroape,
borcan să se umple cu nasturi,
ceasul bunicului pe pat de trifoi
și o pendulă, solară,
să-i cânte tic tic,
precum privighetoarea puiului de cerb.
A fost cum și-a dorit.
Din toate s-a ales câte ceva
(un om a luat bănuții,
borcanul i l-a spart,
iar nasturii i-a pus în buzunare)
dar ea, mai albă ca nicicând,
se răzgândi,
visând la marginea de drum
văzută în amurg.
Se-ntoarse-n sat,
urmându-și drumul
printre perechi.
Toți știu că e Alba
cu ceasul bunicului
și pendula solară
când se aud în case
șapte inimi bătând.
Cele bune
Credeați că și-a uitat zăduful
duhul mustrător,
că ne-a dezbrăcat de gânduri,
ne-a virat la trăire,
ne-a cuminecat la soare
și a strigat
olé, se schimbă șeful,
asprul domn al morilor de vânt,
veniți la tort.
Nici gând.
Doar elemenții unui generator subtil de spaime
ar putea decide
între liniștea adevărată
și gura tăcerii dintre zimți.
Când omul pe trei generații va fi fără vină,
să nu fi ucis vreo furnică, nici plante, nici raze de flori,
vineții în lumi mistificate,
atunci se prea poate ca noi să prea fim,
în rest, doar trăim,
ne ducem cum o ducem,
fascinați de putere,
gudurați zâmbitori,
crescându-ne coca din pleavă,
tăbărând pe umil,
nomazi pentru hrană,
mândri de ceea ce știm,
de piramidele noastre,
vedem acolo îngerul,
eu văd acolo cârtița,
cu tot ce are mai bun:
galerii magnifice,
maxim cinci ani de viață
și cele mai frumoase mâini.
Un duh, acela știe
că totul se schimbă
dacă schimbi frecvența.
Să fim spectatori, așadar,
comutând canalul
după bunul plac.
Oricum, nu e sigur
că atunci când vom ști
va fi mai frumos.
Cei întorși din drum
vorbesc de lumină,
iar eu cele frumoase
le-am văzut la umbră.
Toate cele bune.