Mircea Eliade, gândirea conspiraționistă și miturile „afinității”

Interviurile inedite ale lui Mircea Eliade pe care am început să le public¹ aduc interesante detalii despre opera lui, receptarea ei, precum și despre viața savantului și scriitorului. Foarte puțin cunoscute și discutate – oare de ce? – sunt două episoade ale receptării și posterității lui.

Unul dintre ele e consemnat în convorbirea pe care Mac Linscott Ricketts o are cu Christinel, în ziua de 17 mai 1986, la puțin timp după moartea lui Eliade. Ricketts îl numește „the LaRouche affair”:

„Într-o zi a telefonat o femeie, cerând să vorbească cu Mircea Eliade. Christinel i-a spus că nu era acasă (nu era) și atunci a vorbit cu ea. Femeia îl acuza că susține vrăjitoria (wicca). Spunea că e un vrăjitor. A făcut referire la cartea lui Margot Adler, Drawing Down the Moon, care îl citează pe Eliade. A întrebat-o dacă și ea era vrăjitoare, iar când Christinel a râs, femeia a spus: «Nu, pot să-mi dau seama că nu sunteți». După câteva zile au făcut o demonstrație de protest, cu pancarte, în fața casei. Mircea nu i-a văzut.”²

Adler îl citează des pe Eliade de-a lungul cărții ei, dar ceea ce trebuie să fi atras atenția asupra-i e faptul că, în partea a II-a („Witches”), capitolul 4 („The Wiccan Revival”) are un subcapitol intitulat „Mircea Eliade: Witchcraft as an Archaic Pagan Survival”.³

Cea care telefonase și cei care au protestat în fața casei erau membri ai mișcării activistului politic de extremă stângă Lyndon LaRouche (1922-2019), aflată în acel moment la apogeul ei. După ce acesta lansase o campanie contra wicca și a altor forme de neopăgânism, adepții lui din Chicago l-au acuzat pe Eliade, în presă, că s-ar fi adâncit în ocultism și vrăjitorie. Cu aproximativ o lună înaintea morții sale, în seara zilei de 18 martie, larouchienii au făcut acea manifestație cu pancarte pe care scria „Burn Eliade, the Satanist”.⁴ Conform altei relatări, ei strigau că ar fi un „vrăjitor malefic” și au simulat un exorcism.⁵ Episodul relatat lui Ricketts e evocat de Christinel într-un alt interviu: „L-au acuzat că este un mare preot, iar pe mine că aș fi o vrăjitoare datorită în primul rând faptului că scrisese o carte despre ocultism.”⁶

Larouchienii nu l-au iertat pe Eliade nici după moarte. Un articol publicat în ziarul mișcării lor, la 28 aprilie, se intitulează „Mircea Eliade, lider al mișcării wicca. Vrăjitorul de la Universitatea din Chicago a murit”. Merită citat pe larg din această mostră exemplară pentru mintea conspiraționistă, care explică de ce larouchienii au ajuns să-l atace pe Eliade. Pentru autorul ei anonim, profesorul de la Chicago era nici mai mult nici mai puțin decât „unul dintre cei mai puternici vrăjitori din Statele Unite, care conducea milioanele de membri ai mișcării satanico-vrăjitorești (wicca)”. „Ascensiunea sa la putere a fost rezultatul recrutării și al ulterioarei numiri ca succesor al lui C.G. Jung la șefia proiectului de a zămisli un cult păgân global, «The Children of the Sun», lansat în 1901 și condus pe rând de arhi-sataniştii Aleister Crowley, Rudolf Steiner iar, din 1922, de către Jung.” Considerat drept o relansare a proiectului roman de a institui un imperiu mondial păgân, acest cult ar fi coordonat din mai multe locații, printre care rețeaua elvețiană Monte Verità, Ascona, Bollingen, Geneva. Eliade ar fi fost numit la conducerea lui în anul 1964. „Intitulat «Eranos Studies», proiectul a produs sub conducerea lui Jung și a lui Eliade direcția culturală a ‘religiilor comparate’ și studiile despre cultele păgâne, care astăzi sunt folosite pe scară largă pentru a submina așezămintele consacrate educației religioase.” La Universitatea din Chicago, Eliade s-ar fi folosit de disciplina istoriei religiilor ca să promoveze „vrăjitoria satanică” în instituții ce au dat naștere mișcării păgâne de masă.

Articolul citează mărturia pastorului unitarian Gene A. Reeves (1933-2019), care e prezentat ca un „coleg apropiat” al lui Eliade. A fost decan – între 1979 și 1988 – al Meadville Lombard Theological School, unde savantul român își avea biroul, și professorial lecturer la Divinity School a Universității din Chicago. Conform spuselor sale, denunțarea lui Eliade ca vrăjitor i-ar fi provocat acestuia un șoc mortal. Ceea ce, în logica larouchiană, ar implica eficacitatea exorcismului.

Dar conspirația nu se oprește aici, ci are și o posibilă conexiune politică americană, mai precis o legătură cu Democratic Party. Reeves, considerat a fi el însuși un simpatizant al wicca și al religiilor naturii, e descris ca un mentor al senatorului Adlai Stevenson (1930-2021), cel care câștigase alegerile preliminare ale statului Illinois, ținute în 18 martie (ziua protestului larouchian). La câteva ore după moartea lui Eliade, Stevenson a anunțat că-și retrage candidatura la postul de guvernator din partea Partidului Democrat. Articolul nu o spune, dar gestul său era un refuz de a candida pe aceeași listă cu ceilalți doi democrați nominalizați, care tocmai fuseseră expuși ca adepți ai lui LaRouche.

Toate lucrurile sunt legate între ele pentru „gândirea magică”, chiar și atunci când se crede angajată în cruciade contra magiei. O viitoare cercetare a scrierilor larouchiene împotriva lui Eliade va lumina mai bine acest mod de gândire. (Pentru că tot e vorba de conexiuni, din câte știu nimeni nu a legat atacurile larouchienilor de misteriosul incendiu din 17 decembrie 1985, care devastase biroul lui Eliade din Meadville, unde se vede că existau printre studenți membri ai mișcării.)

*

În universul gândirii magice, există credința că lucrurile rele se atrag reciproc mai abitir decât cele bune, având tendința de a se petrece în grupuri de câte două sau chiar trei. Într-adevăr, Eliade a avut parte postum de o altă pățanie similară – mai ușor documentabilă –, care ar putea fi numită, pentru simetrie, „the Berger affair”.

Adriana Berger (1953-2008) e și ea bine reprezentată în consemnările întrevederilor lui Ricketts cu Eliade. Într-un timp foarte scurt după moartea „maestrului”, a trecut de la cvasi-extatica venerație la o înverșunată demonizare a lui. Ea a jucat un important rol catalizator la începutul campaniei internaționale de denunțare a lui Eliade ca „fascist” și „antisemit” (între 1987 și 1994), rol care a fost – nu tocmai în mod inocent – foarte puțin discutat până acum.

Berger e un alt exemplu de „gândire magică”, pentru care toate lucrurile sunt legate între ele. În timpul studiilor universitare manifestase o intensă preocupare pentru ezoterism și pentru culturile orientale. Venind la Paris, s-a înscris la Sorbona cu o teză doctorală dedicată literaturii fantastice a lui Mircea Eliade și a început să corespondeze cu el în primăvara anului 1980. Eliade a pus-o în legătură cu numeroși savanți – precum Ricketts – care o puteau ajuta. Teza ei urmărea să demonstreze, cu ajutorul operei teoretice a lui Eliade, că literatura acestuia oferă un „camuflaj” pentru ideile sale religioase. Opera lui ar fi scrisă conform „tradiției limbajelor secrete” pe cel puțin trei niveluri de semnificație: profan, mitic și mistic.⁷

Datele la care larouchienii reacționaseră negativ erau valorificate de către Berger în mod pozitiv. Pentru ea toate scrierile lui Eliade sunt pătrunse de un element păgân, „religia cosmică”, exprimat și prin hermeneutica lui integrativă. Magia, gnoza și eliberarea / salvarea devin cuvinte cheie pentru interpretarea gândirii lui. Considerând că Eliade folosea aceeași metodă hermeneutică precum Henri Corbin – un alt membru cheie al Eranosului –, Berger încerca să „dezvăluie intențiile implicite” ale acesteia. „Ceea ce predomină în orientarea spirituală și în metodele de cercetare ale lui Eliade este ezotericul mai degrabă decât exotericul, ascunsul și ocultul mai degrabă decât vizibilul și manifestul.”⁸

Berger știa despre manifestările de simpatie ale lui Eliade față de mișcarea legionară, din anii 1937-1938, precum și despre mai recentele articole ale criticilor săi politici, dar respingea categoric orice suspiciune de fascism și antisemitism. După ce Eliade a a dus-o la Chicago, în 1984, începe să lucreze la transformarea tezei doctorale într-o carte. A încheiat-o în septembrie 1986, cu titlul Mircea Eliade. The Inner Quest of a Radical Traditionalist. A fost acceptată de editura Harper & Row, cu condiția să fie perfecționată sub un titlu diferit, dar în cele din urmă, în anul 1990, a fost abandonată.

Așa cum arată scrisorile trimise mai multor corespondenți – și ele inedite –, în februarie 1987 Berger face deja primii pași în noua ei carieră de critic al lui Eliade.⁹ Revizuind cartea, acorda acum atenție chestiunilor politice, pentru documentarea cărora a întreprins cercetări de arhivă în Europa și S.U.A. De-a lungul următorilor ani a ținut constant conferințe și comunicări despre aceste chestiuni, pe care le-a difuzat printre specialiști în studii religioase, fascism și antisemitism. Dar, din cauza argumentației neconvingătoare și, în general, a slabei lor calități academice, nu a reușit să le publice. Și demersurile pe lângă edituri au fost lipsite de succes. Deși cartea i-a fost acceptată, în 1991, de către Hill & Wang (o subdivizie a editurii Farrar, Straus & Giroux), nu a fost în stare să o aducă la standardele intelectuale și academice cerute de editură, nici măcar după mai mulți ani de colaborare cu redactorii ei. O singură comunicare a fost publicată în actele unei conferințe tematice.¹⁰ Alte două texte mai scurte au apărut în reviste culturale cu circulație limitată.¹¹ În fine, unii savanți care-o susțineau în efortul de a-l „demasca” pe Eliade au invitat-o să recenzeze câteva cărți noi, ca o modalitate de a-și face cunoscute propriile vederi.¹²

În aceste noi scrieri, Berger își răstoarnă vechile teze cu capul în jos. Toate referințele pe care se întemeiase pentru a-l interpreta pe Eliade ca un ezoterist și un mistic ascuns – ceea ce, în viziunea ei, era un lucru foarte luminos – sunt acum exploatate în scopul de a-i construi un extrem de întunecat portret politico-ideologic. Pentru aceasta, se folosește cu precădere de două dintre operațiile gândirii ezoterice. Principiul că toate lucrurile sunt legate între ele îi permite să facă asociații cu Eliade și transferuri asupra lui. Principiul că întregul se află în parte justifică generalizări foarte ample. Un alt principiu – luat de la Eliade, dar considerat în primele ei scrieri ca aparținând gândirii ezoterice – este cel al „camuflajului”, care îi îngăduie să vadă peste tot înțelesuri „ascunse” și intenții „subversive”.¹³

Berger face o rapidă prestidigitație între tradiționalismul ezoteric și curentul tradiționalismului românesc a căror principală trăsătură comună e numele.¹⁴ Presupusa legătură a lui Eliade cu ezoterismul tradiționalismului e pusă ea însăși în legătură cu ideologia mișcării legionare, care pentru Berger este „partidul nazist românesc”. Alte prestidigitații sunt menite să lege tot și toate. Idei și atitudini ale contemporanilor lui Eliade, în special legionari, sunt transferate asupra lui prin asociație. Însăși mișcarea legionară e transformată într-o organizație secretă, ezoterică și mistică, întemeiată pe ritualuri religioase, ceea ce ar explica interesul și atracția lui Eliade pentru toate aceste aspecte.

Cu ajutorul unor generalizări ultra largi, lui Eliade i se găsește locul tocmai în sertărașul prestabilit. Susținând că, de-a lungul întregii sale vieți – de la adolescentul miop până la bătrânul profesor din Chicago –, cultura și în mod particular spiritualitatea au reprezentat forme superioare de a face politică, Berger transferă pe tărâm politico-ideologic tot ceea ce Eliade a scris sau făcut. Întreaga sa operă ar fi un proiect intelectual cu o agendă politică ascunsă. Naționalismul, etnicismul, românismul, spiritualismul, misticismul (denominațional), legionarismul, fascismul, antisemitismul etc. devin cuvinte cheie pentru gândirea și activitatea lui. Mai mult chiar, ea insinuează legături cu ideologia germană, mitul purității rasiale, arianism, Ahnenerbe și chiar cu naziștii, pentru care Eliade ar fi spionat în timpul războiului.

Conform reconstrucțiilor lui Berger, viața lui Eliade în exil, până la 1956, ar fi fost extrem de precară, iar activitatea sa aproape lipsită de consecințe. Îi refuză chiar și statutul de exilat: Eliade era un simplu refugiat politic. Abia numirea la Universitatea din Chicago e responsabilă de impactul său academic și intelectual. Aceasta ar fi creat o falsă imagine a lui Eliade, a cărui adevărată față ar trebui căutată în perioada anterioară. Berger insinuează chiar că incendiul din decembrie 1985 care i-a devastat biroul ar fi fost provocat de el însuși cu scopul de a distruge presupuse dovezi compromițătoare asupra trecutului său.¹⁵

În gigantesca ei opintire de a răsturna toate percepțiile și proporțiile, Berger merge până la a reproșa monografiei lui Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots (1988), că „deformează” articolele lui Eliade prin citate scoase din context – când, de fapt, e tocmai ceea ce ea însăși face în mod sistematic.¹⁶ Ea susține că Ricketts a urmărit să-l protejeze pe Eliade, iar cartea a fost scrisă nu despre el, ci pentru el (în timp ce ea însăși scria împotriva lui).¹⁷ În realitate, analiza contextului istoric și cultural românesc pe care o produce e o lamentabilă caricatură, plină cu greșeli de informare și argumentare, amintind de criticismul dogmatic al perioadei staliniste. Reconstruirea formației și dezvoltării intelectuale ale lui Eliade, în special în anii ’30, e un exercițiu exemplar de suprainterpretare pentru a-i proiecta o imagine în acord cu trăsăturile definitorii ale fascismului și antisemitismului.

Printre multiplele ținte ale acestui atac total se află și istoria religiilor. Dacă „misiunea spirituală” a lui Eliade este un „creștinism disimulat”, felul în care acesta înțelegea istoria religiilor e nu mai puțin decât „ortodoxie disimulată”, cu scopul de a o face să domine lumea. Istoria religiilor n-ar mai fi o disciplină academică, ci o „nouă mișcare religioasă” (new religious movement),¹⁸ „o soteriologie, o mistică, o ideologie politică disimulată și manipulată de către grupuri de putere de elită”.¹⁹ Aceste grupuri sunt cele în care Berger sperase să poată intra, la Chicago sau în alte universități; dar repetatele ei încercări, duse chiar până la gesturi ilicite, au fost lipsite de succesul dorit.

Creștinismul ortodox fiind văzut ca o componentă cheie a ideologiei mișcării legionare, decurge nici mai mult nici mai puțin decât că disciplina istoriei religiilor își are originile în „fascismul românesc”. De aici Berger poate trage o concluzie care-i răzbună eșecul profesional: „Dezvăluirea adevăratei fețe a ideilor lui Eliade îi va distruge nu doar reputația, ci va reprezenta o provocare pentru domeniul studiilor religioase din Statele Unite – pe care, în mod ironic, l-a ajutat să-și dobândească o formă –, precum și pentru prestigioasa instituție care l-a susținut și continuă să-l susțină cu fermitate, Universitatea din Chicago.”²⁰ Din corespondență se poate afla și ceea ce se ferea să spună în articole. Crezându-se angajată într-o luptă cu o „mafie Eliade” sau cu o „conspirație de la Chicago”, Berger voia să dovedească că scrierile lui Culianu și Ricketts sunt greșite și să determine suprimarea catedrei Eliade ocupate de Wendy Doniger.

După un deceniu de navigare în derivă între diverse universități care i-au oferit contracte de scurtă durată, cursuri part-time sau poziții de visiting scholar – nu întotdeauna legate de studiile religioase –, Berger s-a hotărât să-și schimbe parcursul profesional. În anul 1994 s-a întors pe băncile universității, a obținut o licență în drept, iar apoi a lucrat ca avocat în New York (specializându-se în cazuri de divorț) până la sfârșitul unei scurte și amare vieți.²¹

Scrierile ei de după 1986 cuprind toate asocierile, judecățile și ideile care au devenit un fel de materie primă a industriei artizanale („cottage industry”²²) dedicate „politicului” Eliade (cu o retorică mai persuasivă și fără unele dintre erori). Berger a interacționat – cel mai adesea din proprie inițiativă – cu aproape toți cei care au scris sau urmau să scrie despre acest subiect, pe toate meridianele lumii. Nu doar articolele ei, ci și comunicările nepublicate sau manuscrisul cărții au slujit ca surse în construirea cazului „fascismului” și „antisemitismului” lui Eliade. S-au făcut și planuri de a le amplifica efectul traducându-le în diverse limbi de circulație internațională.

Modul în care Berger și cei care au călcat pe urmele ei l-au reconstruit pe Eliade nu e lipsit de o implicită ironie. El se întemeiază pe una dintre trăsăturile discursului comparativ eliadian care a fost criticată de Jonathan Z. Smith: se concentrează asupra a ceea ce pare să cadă sub incidența asemănării, similitudinii, analogiei, potrivirii, corespondenței, ignorând cu desăvârșire ceea ce apare a fi diferit și divergent. În ultima vreme au început să apară tot mai multe lucrări care arată cât de artificiale și de forțate sunt aceste mituri ale „afinității”, întemeiate pe similarități superficiale și pe omiterea calculată a diferențelor.²³

*

Ceea ce reclamă însă o atenție specială este frapantul izomorfism al construcțiilor lui Berger și LaRouche. Eliade – interesat în tinerețe de magic și de ocult, iar la maturitate autor de lucrări academice asupra ocultismului și vrăjitoriei din perspectiva istoriei religiilor, versus Eliade – un vrăjitor malefic și satanist, aflat în fruntea unei noi mișcări religioase ce urmărește instaurarea unui imperiu global și, deopotrivă, un promotor al vrăjitoriei satanice prin intermediul disciplinei academice a istoriei religiilor. Eliade – simpatizant pentru câțiva ani, în vremuri de criză internațională și de anxietate națională, al unei mișcări politice radicale de dreapta, întemeiată pe românism și ortodoxie, de care s-a detașat mai apoi, versus Eliade – un fascist și antisemit de-o viață, care-și camuflează ideile politico-teologice în istoria religiilor, concepută ca instrument de dominație ideologică globală în mâinile unui grup de elită. Dacă forma e aceeași, conținuturile celor două construcții sunt pe de-a-ntregul opuse. Cum poate fi istoria religiilor deopotrivă o formă camuflată a wicca și o formă camuflată a ortodoxiei (fie și privind ortodoxia – în mod contrafactual – ca pe un creștinism „păgânizat”)? O asemenea raționare e caracteristică minții conspiraționiste, care caută agende ascunse menite să-l incrimineze și condamne pe cel căruia îi sunt atribuite.

Construirea lui Eliade ca vrăjitor satanist nu a fost luată în serios și a dispărut odată cu mintea care a concoctat-o. În schimb, construirea lui ca antisemit pervers, ideolog fascist activ și spion nazist s-a răspândit precum o epidemie și a produs un larg corp de scrieri în expansiune spiralantă, care se clădesc una peste alta prin amplificarea și extrapolarea a ceea ce s-a spus deja, fără nicio obligație de a revizita sursele în mod critic. De ce oare? Pentru că prima e falsă, iar cea de-a doua adevărată? Sau pentru că prima este expresia logicii culturale a unei ere trecute, stinse, în timp ce a doua e produsă de logica culturală a epocii noastre la apogeul unuia dintre războaiele ei culturale?

Posibilitatea unor asemenea construcții diametral opuse ale unui presupus Eliade „ascuns” reclamă o examinare contextuală a tuturor „reconstrucțiilor” care pretind să-l denunțe sau să-l anexeze. Un simplu inventar arată că aproape toate posibilitățile logice au fost istoricește ilustrate. În România interbelică – și, uneori, după aceea – opera sa și însăși persoana lui au fost criticate pentru a nu fi naționaliste (sau naționale, sau românești) și creștine (sau ortodoxe, sau religioase). În același timp Eliade a fost atacat, uneori foarte dur, de către teozofi și perenialiști, care l-au găsit carențial dintr-o perspectivă mistică sau ezoterică. Marxiști, comuniști și alți extremiști de stânga l-au „deconstruit” ca exponent al gândirii de dreapta, dar autori situați la dreapta sau la centru l-au considerat – înainte de 1937 – ca poziționându-se mai degrabă spre stânga.

Receptarea sa internațională de după război a fost, în mod natural, mult mai variată. E mai ușor să numim curentele, disciplinele și modele care nu au încercat să-l folosească sau anexeze. Nu doar savanți și, în general, intelectuali de orientare creștină (a fost el însuși considerat un veritabil catolic), ci și savanți și intelectuali evrei (inclusiv mai mulți rabini) au văzut în operele lui o reflecție a propriei lor gândiri. Un bun număr dintre cei care, atunci când a devenit inutilizabil, l-au atacat ca fascist și antisemit fuseseră inițial admiratori ai operei sale, de care s-au folosit în scrierile lor teoretice, spirituale sau politice. Pe de altă parte, aderenți ai ezoterismului, ocultismului, perenialismului, păgânismului, vrăjitoriei, șamanismului, yogăi, neognosticismului, New Age-ului etc. etc. l-au considerat un maître á penser și i-au construit profilul în acord cu aceasta. Hipioții au văzut în el un teoretician al credințelor și al modului lor de viață. A fost anexat chiar și din perspectiva masoneriei, fiind privit, dacă nu ca un inițiat, măcar ca un simpatizant apropiat. Opera lui a fost luată drept o andosare a celor mai diverse teorii și abordări teoretice, de la psihanaliză și teologie la structuralism și ateism științific (da – oricât de incredibil poate părea –, în faza târzie a comunismului românesc). În contraparte, alții l-au criticat și l-au atacat pentru exact aceeași imagine percepută în mod negativ.

Dintr-o perspectivă politică, opera lui Eliade a fost revendicată de intelectuali aparținând tuturor orientărilor ideologice, nu doar dreptei sau extremei drepte, așa cum încearcă unii să acrediteze azi. Abia când discuția despre simpatiile sale politice de tinerețe a depășit România și cercurile emigrației s-a produs o polarizare. Adică, cunoașterea acestui fapt, cuplată cu suspiciunea unei continuități, a furnizat o nouă lentilă pentru lectura lui Eliade, făcându-i pe unii să-l abandoneze, iar pe alții să-l îmbrățișeze (și mai mult). Pentru a explica cum e posibil ca opera lui să susțină perspective democratice și/sau stângiste, acei critici care l-au construit ca exponent al gândirii fasciste sau radicale de dreapta n-au putut oferi o interpretare mai convenabilă decât aceea că ea ar cuprinde teorii „camuflate”, intenții „ascunse” sau o agendă „secretă”. Multele prietenii de o viață ale lui Eliade cu intelectuali evrei au fost și ele interpretate, în aceeași linie de gândire, ca o încercare de a-și ascunde „antisemitismul” (ba chiar o aiuritoare „ontologie antisemită” care i-a fost atribuită).

Un astfel de tablou ridică din nou aceeași întrebare: Cum se face că unele dintre aceste anexări și denunțări au câștigat susținere și vizibilitate în timp ce altele nu? Să fie în virtutea valorii lor de adevăr într-o logică universală, întemeiată pe principii „naturale”? Sau datorită adevărului unei logici culturale într-un anumit context istoric și politic? O chestiune demnă de a fi cercetată până în ultimele ei detalii.

Dar numai privind-o din perspectiva logicilor culturale (cultural logics) și a războaielor politice purtate prin intermediul culturii (culture wars) nu va fi posibil să o cercetăm cu acuratețe și eficacitate. E nevoie de publicarea tuturor părților componente ale operei și gândirii lui Eliade, astfel încât un corpus integral constituit să poată „stimula și provoca minți iscoditoare și independente”.²⁴

___________________________