Motto: „În spațiul libertății, orice mișcare e o acrobație”
Gabriel Liiceanu spunea despre această carte, apărută în 2021, că este cartea deceniului. Cu siguranță, și chiar mult mai mult. Din 2001 de la Omul Recent al lui Horia- Roman Patapievici, nu a mai apărut la noi o carte mai europeană în domeniul științelor umane. Și mai incitantă, mai provocatoare. Este vorba despre Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate a lui Andrei Vieru. O carte de hotar (sic!) pentru cultura noastră. O lucrare maioresciană prin claritate, spirit ofensiv „în contra direcției de azi” și implicații, mă gândesc la teribila actualitate și funcționalitate a teoriei aceluia despre formele fără fond. Cum la fel de actuală și operațională mi se pare teoria topologică despre limite și libertate a filozofului de azi.
Andrei Vieru este un personaj aparte în spațiul nostru cultural de azi. Practică excelența în domenii diferite: este muzician, matematician, eseist, traducător al lui Pușkin, logician, mai presus de toate, aș spune, gânditor pe cont propriu. Îi place să fie în răspăr. Câți autori români cunoașteți care să fi publicat inițial la Seuil ori Grasset și abia apoi să-și traducă lucrările respective în română? Este vorba de Elogiul Vanității și Ecleziastul vesel. Există o temă mai actuală și mai delicată decât cea a libertății și a liberului arbitru? Cartea de față vine să dinamiteze locuri comune și preconcepții și să abordeze politicul și eticul dintr-o perspectivă surprinzătoare. A logicii modale, topologiei, logicii deontice. Ideea că libertatea înseamnă frontiere bine plasate și nu abolirea oricăror limite poate părea doar un spectaculos paradox. Dar, ne atrage atenția autorul, frontiera nu este o metaforă a libertății, ci o necesitate, logică, morală și istorică, a ei. Pentru omul-massă nimic nu poate fi mai străin, mai îndepărtat de analiza logică decât politicul și implicit eticul. El percepe politicienii și mai deloc politicul, ca posibil domeniu al exercițiului gândirii riguroase. Filosoful vine să contrarieze această percepție. De altfel caracterul incomod al unei astfel de gândiri, în scopul ei de a înțelege cum funcționează mașinăria, este dat tocmai de revelația că există o rigoare logică transformabilă, la o adică, într-un fel de imperativ moral. A gândi logic structura regimurilor politice devine finalmente o chestiune etică fundamentală, implicând opțiunea și liberul arbitru. Autorul nu ezită a se delimita de texte clasice ale teoriei politice: de la Hanah Arendt la Karl Popper sau Isaiah Berlin, în numele acestei coerențe logice. Ideea de a aplica principiile logicii modale la înțelegerea structurii sociale luminează anumite aspecte ale lumii contemporane. „În muzică, întocmai ca în sfera gândirii, libertatea fără logică nu există. Nu spun că libertatea se reduce la logică, însă fără logică nu ai libertatea, ci doar libertăți”.
Libertatea e ceva ce se câștigă, nu se dă. Se învață cu eforturi și cu sacrificii. Omul nu se naște liber, ci trebuie să învețe (sigur, mai întâi practicând-o) libertatea. „…libertatea tocmai atunci și tocmai așa o câștigi: când ești într-un punct de echilibru în mijlocul unui haos de necesități, de posibilități, de imposibilități și de contingențe. E la fel de adevărat că libertatea ți se ciocnește mereu de realitatea gravitației și a inerției”. Aceasta este premisa…
Frontieră înseamnă ceva ferm, bine separat, din acest punct de vedere conturul e bun, fluiditatea e rea. În jocul dintre necesar/imposibil/obligatoriu/interzis libertatea este definită drept „sumă a actelor permise și totodată facultative”, sumă a tuturor acțiunilor care nu sunt nici interzise, nici obligatorii. Tabloul pe care Andrei Vieru îl face lumii actuale are darul de a-ți dinamita automatismele gândirii. Autorul o face cu vădita voluptate de a merge contra curentului. El vorbește, urmându-l pe Jacob Talmon, de exemplu despre democrația totalitară. Sau despre bonapartismul democratic (Raymond Aaron). Sau despre tendința naturală a democrației de a deveni totalitarism. Sau despre șansele democrației în lumea de azi: „democrația nu dispune, structural, de mijloacele necesare pentru a se opune totalitarismului”. De ce deschiderea este rea și închiderea bună (luați cuvintele în sens topologic, nu cel cotidian)? Pentru că deschiderea nu înseamnă posibil și permis, ci necesar și obligatoriu. Abolirea frontierelor este definiția totalitarismului, pentru că progresul real al umanității a stat tocmai în separări: religiosul de laic, public de privat, puterile în stat ș.a.m.d. În acest context, textul ridică multe avertismente care-ți răcesc sângele: „…de o vreme Europa a hotărât să nu se mai sinchisească de propriul ei trecut. În această privință, ca și în altele, Europa încearcă să imite America, patrie a unui popor care, ducând lipsă de amintiri colective, s-a constituit de la început în jurul ideii de viață comună”. „UE se află într-o stare pre totalitară”. „în numele păcii sale interioare, omul sărăcește realitatea de nuanțe, îi reduce complexitatea, o golește de bogăția contradicțiilor ei”. „cu cât se trăiește mai bine, cu atât se protestează mai mult”. „o utopie pe hârtie devine o distopie în realitate”.
În analiza sa, autorul propune patru tipuri de sisteme politice: Anomia, Oligarhia, Democrația și Totalitarismul. Anomică este o societate în care fiecare se exprimă „liber”, „pe cont propriu”, puterea nu e deținută de nimeni; Oligarhică este o societate în care puterea este deținută de puțini, sinonime: autocrație sau aristocrație; Democratică este societatea în care cei mulți, majoritatea, dețin puterea; în sfârșit, Totalitară este societatea în care puterea este a tuturor sau împotriva tuturor. Sistemul de opoziții logice între acești termeni este astfel: democrația se opune autoritarismului; totalitarismul se opune anomiei. Atenție, în virtutea acestor premise, democrația nu se opune totalitarismului. Cele patru sisteme sunt definite prin combinarea celor patru concepte: necesar, obligatoriu, imposibil, interzis. „Ideea de a defini sfera libertății politice ca sumă a actelor permise și totodată facultative – altfel spus, ca sumă a tuturor acțiunilor ce nu sunt nici interzise, nici obligatorii – e în sine ultraelementară”. Îți vine să exclami bătrânește: grele sunt lucrurile elementare! Ar fi suficient să luăm ca studiu de caz al dialecticii nici interzis – nici obligatoriu modelarea mondială a reacțiilor la pandemie. Un moment istoric de analizat și din perspectiva filosofică a libertății, nu numai medicală. „Modul de gândire totalitar se caracterizează prin tendința de a absolutiza adevărul ideologic, prin ceea ce Talmon numește mesianism politic, prin idolatrizarea unor idei utopice, altfel spus prin mutarea realității, cu arme și bagaje, pe tărâmul himerelor și al iluziilor. Modul de gândire democratic se definește prin acceptarea a cel puțin unui punct de vedere asupra adevărului și prin cultivarea speranței. În acest context, trebuie remarcat că relația dintre speranță și iluzie e și ea una de dualitate sau, dacă preferați, de contradicție unilaterală: orice iluzie e o speranță, dar nu orice speranță este o iluzie[…]gândirea totalitară cade totdeauna pradă tendinței de a consolida mijloacele prescrise de ideologie drept scopuri în sine. Modul de gândire autentic liberal își propune să-și adapteze mijloacele la scopurile pe care el și le-a fixat”. „…când ceva e posibil și necesar apare alegerea libertății”. În jocul dintre: puțini, nimeni, mulți, toți se desfășoară spațiul politic, cele patru feluri de regimuri. „Am putea considera drept atinsă de totalitarism o societate în care aceste păreri constituie un set (în teorie) complet de răspunsuri la (în teorie) toate întrebările pe care le ridică traiul în cadrul dat și în care setul de «păreri despre lume și viață» ale comunității întregi strivește «părerile despre lume și viață» ale individului oarecare, dacă nu și pe individul însuși”. „….ideologiile totalitare pun accentul mai ales pe necesar și pe obligatoriu, cele anomice – în mod paradoxal – pe imposibil și interzis, cele de tip democratic pe posibil și pe permis, iar cele specifice oligarhiilor pe contingent și pe facultativ”. Utopiile (inerent totalitare) vizează patologiile egalității: „…idealul totalitarismului nu e altul decât egalitatea absolută a cetățenilor”. Într-o societate totalitară nu poate fi tolerată nicio tendință izolaționistă. „Oricâte și oricât de numeroase ar fi aspectele în care egalitatea cetățenilor a fost deja obținută, se vor găsi totdeauna alte criterii în raport cu care egalitatea mai rămâne încă un deziderat. E important de reținut de pe acum că atât idealul egalității dintre indivizi, cât și acela al intruziunii totale a colectivității în sfera privată a individului sunt idealuri deschise: aceste idealuri rămân limite către care poate tinde, dar care nu pot fi niciodată atinse”. De fapt jocul (liber!) între termenii logici este un elogiu al nuanței și ar putea fi interpretat intuitiv în termeni medicali: în organism există anumite elemente care, în concentrații mai mari sau mai mici, duc la boală. Tot astfel, cartea de față se ocupă de patologiile libertății sau egalității, atunci când „concentrația” lor socială crește sau scade peste anume limite. Lumea contemporană suferă pentru că a uitat magica artă a moderației, cultivă excesul care transformă orice calitate în opusul ei. Întrebarea etică fundamentală de la care se pornește este tocmai „…de câtă gregaritate și de câtă libertate de gândire are nevoie o anume societate?”. Pentru că: „Libertatea nu e regula, ci excepția”. Iar răspunsul ce s-ar putea da, în această perspectivă sanogenă, mi se pare paradoxal prin simplitate: de exact atâta câtă își produce prin funcționarea sa cotidiană. La fel cum un organism sănătos își reține singur cele câteva grame din cutare metal rar fără de care creierul o ia razna. „Libertatea, gândirea liberă au și ele un preț: sunt mult mai incomode decât gândirea de tip totalitar”. De aceea mi s-a părut că, deși spectacolul logic „îți ia ochii”, eseul este, de fapt, un manual de etică. „Pe sârma libertății n-ai cum să încremenești”, ești obligat să te miști, să-ți păstrezi permanent echilibrul, când vânturile destinului te bat din toate părțile.
Gânditorul face un lucru, la urma urmei elementar: definește termenii. Aș observa că operațiunea aceasta, filosofică prin excelență, de la Platon citire, e din ce în ce mai rară azi, înlocuită fiind de decretele ideologice ale etichetărilor. Și cere coerența enunțurilor și continuitatea dintre enunțuri și fapte. Analiza impasurilor logice ale corectitudinii politice, de exemplu, este o capodoperă de stringență și ironie. Asta trebuie spus: în ciuda aparatului logic, inevitabil arid și dificil, eseul este frenetic, plin de sevă, se citește cu empatie. Criza actuală, ne sugerează eseistul, este o criză conceptuală. Războiul se duce împotriva cuvintelor. „O cetate în care orice e aplicabil la orice, se prăbușește de la sine”, atrage el atenția. Cartea are și o dimensiune profetică, și aceasta a indispus pe mulți, din câte am observat. Ștergerea granițelor dintre noțiuni sau concepte este opusul libertății, „…în numele păcii sale interioare, omul sărăcește realitatea de nuanțe, îi reduce complexitatea, o golește de bogăția contradicțiilor ei”.
Andrei Vieru este un gânditor împotriva curentului, ana-cronic în sens etimologic. În virtutea aceleași scheme logice definește de exemplu noțiunile de stânga și dreapta sau analizează impasurile logice ale doctrinei corectitudinii politice. Sau atrage atenția că diferența dintre democrație și totalitarism nu este de esență, ci de nuanță. Prin structura ei, demonstrează el, democrația tinde spre totalitarism, după cum oligarhia tinde spre anomie. De fapt, acest „mic tratat de libertate”, (atrag atenția că nu este despre, adică o vorbire din exterior, ci de, adică un exercițiu de gândire din interiorul libertății) strict cantonat intelectual în exercițiul coerenței mentale și al fineții logice, este o carte de avangardă. În sensul că ne ridică la un unghi de vedere care ne ajută să înțelegem Ansamblul. Care de aici, de la nivelul solului, ne apare, vai, extrem de haotic (ne putem permite un grad de comparație!). Ne oferă o „dronă” cu care, filmând de la o înălțime intelectuală potrivită mecanismele social-politice, mentale, ne permite o iluminativă înțelegere a prezentului. Și, de ce nu, a viitorului imediat. Globalismul actual, vândut nouă sub diferite etichete, (neoliberalismul și comunismul sunt deopotrivă proiecte autoritare globaliste, demonstrează autorul) nu este altceva decât o formă de totalitarism. Sau, dacă vreți, democrație totalitară. Ar fi foarte util să medităm la asta când ne ducem la alegeri. Există chiar și o dimensiune teologică, a textului, pe care nu o pot amănunți aici, doar în măsura în care chestiunea liberului arbitru intră în discuție. Dată fiind pretenția soteriologică evidentă a marilor ideologii totalitare: „Căci ideologiile totalitare identifică totdeauna o problemă globală: mântuirea tuturor sufletelor, exploatarea omului de către om, desființarea privilegiilor și a discriminărilor legate de rasă, etnie, vârstă și gen, crearea omului nou apt să lupte împotriva încălzirii globale, încălzirea globală însăși, pandemia veșnică sau de sezon etc.”. În ciuda aparențelor negre, îmi pare o carte hotărât „pozitivă”, în sensul încrederii în posibilitatea omului de a înțelege. O carte umanistă în sensul clasic. Chiar dacă previziunile politice sunt mai degrabă funeste. „Confruntată cu terorismul pe de o parte și cu ideologia corectitudinii politice pe de alta, gândirea politică occidentală e în prezent legată de mâini și de picioare”; „Aș spune că, acolo unde n-au reușit pe deplin mișcările totalitare din trecut, vor reuși poate alții, care își pun astăzi «neoliberali» sau «liberali progresiști». Dacă îi ajută aliații lor obiectivi din Orient și din Occident, mă tem că succesul le e asigurat. «Aliații obiectivi»? Problemele demografice ale Occidentului, tehnologia Internetului (obiectiv favorabilă terorismului nebudist), ideologia corectitudinii politice, religia planetară a ecologismului, a multiculturalismului și a desființării granițelor le dă exact atâta apă la moară cât oare trebuie”. „Nu cred că, dacă nu va fi apărată, Constituția SUA poate rezista mai mult de 50 de ani doctrinei Open Society. Fiindcă de la societate «deschisă» până la Constituție «deschisă» nu e decât un pas. Iar de la o Constituție «deschisă» la o Constituție făcută bucăți nu e decât tot un pas”. Sau, definind democrația ca posibilitate a alegerii: „…dacă prin democrație înțelegem «putere a poporului», adică «putere a majorității» (cu sau fără respectarea minorităților) atunci devine clar că, în plan conceptual, totalitarismul nu numai că nu se opune democrației, ci poate chiar îmbrăca forma supremă, desăvârșită, «triumfală», a democrației: «părerile despre lume și viață» ale comunității respective își găsesc tocmai în cadrul statului totalitar «expresia plenară». Din cauza conformismului și chiar a unanimismului gregar, o societate democratică bazată pe «majoritate» poate lesne aluneca spre una bazată pe totalitate. Cu atât mai ușor cu cât totalitatea e un caz particular de majoritate /…/S-o spun de pe acuma: pentru mine totalitară este o societate în care toți indivizii (sau aproape toți) «optează» pentru alegerea «liber consimțită» de a gândi ca toată lumea (sau aproape toată lumea)”.
Avem deci o carte devenită deja reper pentru cultura noastră. Dar care, dincolo de câteva ricanări care s-au obstinat să nu-i vadă mizele majore, nu a avut până acum ecoul meritat. Adică, numere speciale în reviste, emisiuni și dezbateri TV etc. Adversarii viziunii tradițional conservatoare au învățat ceva de la cazul Omului Recent care a stârnit atâta vâlvă în lumea intelectuală. Acum au întâmpinat o carte pe măsură cu o tăcere obstinată. De aceea abia aștept traducerea și apariția cărții în Franța, țară cu o cu totul altă tradiție a dezbaterii. În ciuda umorilor de suprafață, nu este o carte pesimistă cu privire la lumea contemporană. Sorin Vieru pare, la un moment dat, a avea bucuria și naivitatea unui copil care demontează jucăria pentru a vedea din ce este compusă. Acest mic tratat de teorie politică are, tocmai de aceea o prospețime care-l situează la antipodul aridității academice. Deși spectacolul intelectual este deplin. Îmi place pentru că este o carte ofensivă, nu constatativă. Nu stă cu ideile în sân.
De aceea închei cu vorbele autorului: „Ca să nu mai pendulezi între două stări afective nefaste sau între două trăsături de caracter negative e nevoie să lupți. Lupta e atât cu inerția, cât și cu gravitația, iar scopul luptei e desprinderea de țărână. Zborul nu e imposibil pentru cel care a descoperit frontiera dintre inerție și gravitație. Frontiera e chiar numele libertății, iar cartea despre asta este”.
Andrei Vieru, Mic tratat de libertate, Humanitas, 2021