– Visezi cărți?
– Am visat în copilărie păpuși și cărți. Iubiri imposibile… Am avut un cap de păpușă găsit, scos din arătura cu plugul tras de cai în pământul străbun de la Baia. Acest cap din carton pictat a însemnat lumea copilăriei mele, a misterului și inocenței umane la început de viață. Niciodată nu am știut unde este trupul acestei unice păpuși. O fi chiar de mirare că în ceea ce fac revin mereu, ca un refren melodic, chipurile umane, capetele ca de păpușă, desprinse, fiecare în felul său, de restul organismului, plutind în imponderabil ca niște planete de sine stătătoare, enigmatice și ambigue?
Am avut o singură carte de povești, cea a lui Ion Creangă din „Biblioteca pentru toți”, cu colțurile îndoite și coperta sfâșiată în diagonală descendentă. Cu asemenea înfățișare era atipică, un unicat care mi s-a întipărit în inimă pentru totdeauna… Semăna cu o hartă mișcătoare precum apa „Ozanei, cea frumos curgătoare”, malul ei fiind incizat în hârtia decolorată trecută prin mâinile celor cinci frați care eram.
Cartea a fost pentru mine un „ritual” al vieții, pe care l-am purtat de-a lungul timpului prin cele mai diverse continente scufundate sau înălțate deasupra norilor. Cărțile nasc imaginație, iar derivatele acesteia, „cărțile–obiect”, susțin prin inovație complexitatea ideilor, transmițând un mesaj polivalent autentic. M-au ajutat în consolidarea universului meu artistic, m-au descătușat și mi-au alinat singurătatea. A fost o comunicare tacită cu Lumea, pe care o vedeam ca pe un zid inpenetrabil.
– Desenezi / pictezi cărți?
– Da, întâi le construiesc ca pe niște miniarhitecturi, apoi includ desenul, culoarea monocromă, fotografia veche, obiectul găsit (ready-made), intervenții multiple cu larg registru imaginativ. Amprentele și modelajul prind viață în cartea care nu există în biblioteci, librării, nici în tipografii. Un unicat al produsului artistic demn de prețuire muzeistică. Ea devine obiect de artă investit cu valențe plastice asemănătoare celorlalte genuri de manifestare. Atracția tactilă și organicitatea materiei constituie corpul viu al ființei superioare, universale, omul, configurat sau „însemnat”, marcat de urme și de incizii ale timpului ireversibil. Puterea simbolului recuperatoriu al „cărții-obiect” prin unicitate și semnificație vizuală traversează realitatea înconjurătoare, atenționând că niciodată nu putem să ne lipsim de această cărămidă miraculoasă, sângerie, ce pune bazele solide ale unei culturi naționale și universale. Nu este sonoră, nu strigă, deși există (mai rar) albume vechi încorporate cu mini-instalații muzicale. Marea „tăcere grăitoare” a acestor cărți inventate din punct de vedere artistic are somnul, adâncimea și trezirea unei ființe binefăcătoare. Se naște sub ochii noștri o altă operă de artă, dintr-o carte, o altă carte, și totuși, aceeași, mai complexă, mai bogată prin transfigurarea materiei cu ajutorul limbajelor interferente.
Am un jurnal cu notații zilnice timp de cinci luni de ședere la Paris la Cité Internationale des Arts cu ocazia derulării bursei „Constantin Brâncuși”, în care textul-manuscris, desenul conotativ, colajul fotografic sunt eterogen interferate în fiecare pagină. Conexiunea la o anumită realitate transpusă determină ca „notațiile” sau „notițele” plastice să reprezinte o garanție a imortalizării timpului creativ care modifică stările autorului în momentul dat. Multe sunt realizate în Muzeul Louvre în paralel cu recepționarea vizuală a capodoperelor expuse. Surprinderea lor într-o carte-jurnal de artist oferă date despre creația unui artist cu atât mai mult cu cât notițele, schițele de idei fiind dispersate, sunt supuse dispariției fizice.
Cândva, la Craiova, în 1976, în condiția mea de tânără profesoară la Liceul de Artă, un distins medic pneumolog mi-a sugerat să dorm cu mai multe cărți și albume pe piept pentru a întări mușchiul inimii în timpul somnului. Atunci am simțit că greutatea cărților are rol de vindecare, prin penetrare spirituală, și nicidecum materială. Eram identificată cu cartea, respiram împreună…
– Visezi că desenezi/pictezi cărți?
– Deși sunt o incurabilă visătoare, n-am visat că voi ajunge membră în colegiul redacțional al revistei de cultură Avalon, din Cluj-Napoca, începând cu anul 2020, încă de la primul număr al noii publicații, nici că voi fi pentru o perioadă (2015 -2017) redactor pentru Arte Vizuale la „Levure littéraire”( webmagazin multilingv și pluridisciplinar), apărut în Franța, dar mai ales nu am visat că revista literară de notorietate Avalon va institui .„Premiul Suzana Fântânariu” pentru artă plastică, extinzând astfel domeniile de abordare culturală. Iată, un sculptor pe deplin merituos, Radu Tîrnovean din Oradea, a fost primul câștigător al celei dintâi ediții (2021). Toate acestea nu denotă vanitate, ci decodifică un secret: statutul meu de artist vizual mascat, într-o nișă a vieții, o altă pasiune la fel de fascinantă: cea pentru literatură, ultimii ani, vârstă a senectuții, aducând dezvăluirea publică, non-volens, prin atenta aplecare a scriitorului Ovidiu Pecican într-un moment de cumpănă când mi-am pierdut întreaga identitate arhivală în încercarea de revenire în Moldova natală (2017)… Și apoi a urmat Excesul de melancolie, o integrală a poeziei mele de până atunci, scrisă de pe la începutul anilor 1970 încoace, și adunând 320 de pagini.
E minunat că întrebările tale încep cu „visul”, o subtilitate jurnalistică, dar și un însemn poetic de mare finețe, mai ales că o parte din aceste vise se pot prăbuși fatalmente sau împlini, exaltând bucuria unei realități palpabile, cu sens și semnificație. Seria de coperți de cărți, înveșmântate festiv pentru marea sărbătoare a lansării lor în lume, îmi conferă dreptul de a enunța numele autorilor și al titlurior aferente. Aici prioritară este investiția desenului artistic pe terenul cărții editate în spațiul bidimensional, lăsând o pauză de respirație „cărților-obiect” atât de impunătoare și de autoritare în spațiul tridimensional: Olivia Nițiș, Oglinda în fața femeii (Editura Brumar, Timișoara, 2004), Suzana Fântânariu, Xilogravura-matrice stilistică – rescrieri sau cronicile vremii (antologie critică apărută tot la editura Brumar, din Timișoara, în 2008) sunt cărți copertate grafic diametral opus: una colorată, „pictată” cum spui, cealaltă adâncită în umbrele și penumbrele albului în raport cu negrul, ca „principii”, cum afirma I. D. Sîrbu, un susținător al „engramelor” alb –negru din seria marilor mele xilogravuri.
Visez, gândesc, îmi imaginez cărți construite într-un zid, „ZidArta”, acesta fiind titlul personalei mele din 2013, de la Muzeul Național de Artă din Timișoara, sala Visconti, acolo unde două cărți monumentale călătoare, cu mânere de transport, poposeau lângă zidurile muzeului inundate de un fascicol de „lumină secretă”, venită dinspre Domul din Piața Unirii. Cartea era sub formă de val pietrificat sau de aripă din ceară. Da, visez mereu că desenez și pictez cărți epopeice, cărți fluviu agățate de intervalele timpului plutind în Arca oceanică a vremii…
Oarecum stăpână pe propriul meu limbaj și imaginație fertilă, inventez cărți, individualizându-le, transformând povestea textului în meandre necunoscute, labirint. Mihaela Ursache Apostol descifrând textul cărții, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, încifrându-l și transcriindu-l în stenograme, a transformat această renumită carte în „carte-obiect”. Această muncă de lungă durată a scos la iveală misterul codificărilor personajelor. O astfel de reconversie o face măiestrit scriitorul Ovidiu Pecican în Hieroglife cantemiriene. Incursiuni istorico- hermeneutice. „Cele trei materii, adică lemnul, fierul și pana, de vor fi asociate în chip meșteșugit de mâna unui artist priceput și dacă din combinarea acestor trei materii opuse între ele, va fi făcută o săgeată, va rezulta un lucru frumos și vrednic de mirare, cu însușiri foarte deosebite. În el vedem nemișcarea, greutatea și ușurința; căci lemnul se mișcă foarte repede, fierul zboară în înălțime, iar pana înalță în aer și în nori corpurile mai grele decât ea” (Istoria ieroglifică, o capodoperă literară și documentară pentru toate generațiile care vor să înțeleagă mesajul universal și, de ce nu, … „cărțile-obiect”!
– De ce – și de unde – grija aceasta atât de specială pe care o are, de decenii buni, un artist plastic de talia ta pentru cărți?
– Dacă un întreg periplu din creația mea a făcut referire la „Salvați obiectele singure” (SOS) obiecte utilitare mici scoase din uz și înlocuite, de ce nu aș salva și cărțile, care sunt o valoare eternă, un deziderat, o miză și o dramă în același timp, a acestui secol în care cartea electronică (acceptată și necesară) câștigă teren în fața cărții tipărite, abandonate, minimalizate? O revoltă, o nedreptate adusă culturii, artei spiritului uman îmi responsabilizează acțiunile firave de salvare a lor în fel și chip.
Pe de altă parte, „grija aceasta atât de specială” s-a născut și perpetuat din cauză că în copilărie, cum am mai spus, am avut o singură carte de povești, iar accesul la acest obiect miraculos îmi stăruia doar în vis, cartea fiind, practic, de neatins. Îmi părea un obiect crucificat pe care îl pui doar la închinat, o formă de sacralitate. Înainte de a cunoaște alfabetul, cifrele, scrierea îmi părea ca un câmp de semințe de grâu, luate de vântul ce le reașază toamna într-o ordine casetată în straturi dreptunghiulare suprapuse, zidite în mare taină pentru rod. Dacă vedeam o carte cu rânduri dese aveam impresia că este o mini-grădină cu plante mici, flori rotunde și frunzulițe ascuțite; poate un insectar cu vietăți minuscule ce se odihneau pe paginile albe, în grija protectoare a celor două coperți. Totul era viu și misterios.
Am recuperat multe cărți și albume din piețele ambulante, predându-le unor biblioteci sau personalități interesate. „Trecute vieți de Doamne și Domnițe” de Nicu Gane, volum original recuperat la Timișoara vestică, a ajuns în est, la „Casa oamenilor de seamă” din Fălticeni, în 1987, iar „Cartea de rugăciuni” a mamei a devenit o frumoasă „carte-obiect”, prin consolidare estetică durabilă și iluminare aurie a conținutului. Ea este ca o candelă veghind memoria unei mame iubitoare.
– Cum a marcat traseul tău profesional tema cărții? Care sunt, privind prin această „lentilă”, marile repere: carte & arte (vizuale) la Suzana Fântânariu?
– Timpul, prin depozitarea în memorie a trăirilor și momentelor importante din realitatea înconjurătoare, fie de ordin biografic personal sau colectiv, a făcut ca „obiectul-carte” sau „cartea-obiect” să-l conțină și să-l transmită receptorilor de artă. Am simțit nevoia de „a modela”, de „a construi” o carte din materiale atipice, reconversia ei în sensul estetic și al conținutului fiind în mare parte ermetic, încifrat. „Intervenția” pe obiect a constituit o acțiune de intro-extrovertire necesară. Am riscat.
Statutul acestui gen de artă a putut fi considerat de sine stătător alături de celelalte genuri, însă pe parcursul conceperii marilor teme, tangența și dialogul dintre limbaje a instalat un vehicul prețios ce avea de tras înainte întreaga artă cu toate genurile ei. Legătura dintre carte și opera vizuală formează un tot unitar prin metamorfozarea limbajelor de comunicare în favoarea mesajului în general, și nu a genului în mod special.
M-a fascinat în studenție cartea lui Albert Flocon, Universul cărților. Studiul istoric de la origini până la sfârșitul secolului al XVIII-lea (apărută la Editura Științifică Enciclopedică, în 1976, la București). Am învățat… dar în câte meandre labirintice nu am intrat de-a lungul timpului?…
În anii ‘70 am vizitat la Dalles o expoziție internațională, atrăgându-mi acolo atenția o lucrare a unui artist japonez: o cărămidă, cu text rarefiat, doar cuvinte cu intervenții cromatice aurii. Era așezată jos. Am fost fascinată de acest obiect, deoarece semăna cu o carte, corpul solid al unui compendiu. Văd și acum locul în care era așezată. Citind titlul lucrării de pe etichetă, am fost surprinsă de intuiția mea, aceea că obiectul țintit putea fi o carte. Chiar purta acest titlu: CARTE.
Există momente când vreau să intru în altă dimensiune, iar „cartea-obiect” îmi oferă acest privilegiu, așa cum mi-l oferă și poezia. Arderea Bibliotecii Centrale Universitare și a unor colecţii de la Muzeul Naţional de Artă, în primele zile ale lui 1990, a fost o lovitură dată culturii care îl determină pe Ion Bitzan să construiască „biblioteci”, aflându-se ca experiment la intersecţia dintre instalaţie şi obiect. Am avut întotdeauna admirație pentru cărțile sale inventive și sugestive. Era un reper. Dar când focul arde, arde… mai ales cărți!
Tema cartofilă străbate întreaga mea creație, mai ales că am scris în taină, am notat, am șters, am corespondat, am dat… Chiar dacă nu am avut niciodată gândul publicării, această comunicare tacită beneficiară a „transplantului” artistic, altoiul organic pe tulpina artelor vizuale, a fuzionat, cartea susținând arta și arta, cartea. Desenul epopeic de 12 metri „Ambalaj pentru suflet” este un fel de carte mare desfășurată (un habitus), cu predilecție expus în catacombele muzeale semiobscure, în compania obiectelor antropomorfe imobilizate în plasa timpului. De multe ori am intrat în viața lor, am dormit, am visat…
Cele două expoziții personale deschise în România, în exclusivitate cu „cărți-obiect” intitulate „Biblioteca utopică” sau „Umbra cărților” la Timișoara, în 2010, Librăria „Cărturești” și „Metamorfoza cărților”, la Iași, la Muzeul de Artă (Suzana Fântânariu & Atena Elena Simionescu), dovedesc independență și personificare experimentală. Și ar fi multe de spus despre „vocația” spațiului ambiental al cărților scoase din biblioteci.
– Care este cartea cea mai complexă pe care ai expus-o vreodată?
– Gândită încă de când derulam bursa „Constantin Brâncuși” la Cité Internationale des Arts din Paris, am promis propriei conștiințe, din perpetua admirație față de marele sculptor ce patrona bursa respectivă, că îi voi dedica o carte, după ce am vizitat zilnic atelierul său parizian. Mă trezeam dimineața și îmi spuneam: „astăzi îl vizitez din nou pe Brâncuși”… Un confort spiritual și o emoție a întâlnirii cu demiurgul, imaginându-l cum ar fi cioplit, cum ar fi meditat, sau vorbind cu prieteni, cum ar fi fost Oskar Kokoschka. Sentimentul meu era acela de continuitate, de legătură. Mi s-a părut că Brâncuși e aici, în atelier, că e viu, e cu noi, cu toate că-mi sunau în urechi vorbele lui: „Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale”… Brâncuși și arta lui continuă. E un adevăr esențial.
În 2017 am găsit momentul cel mai potrivit să expun această carte la Târgu-Jiu, la Muzeul de Istorie „Grigore Ștefulescu”, cu ocazia deschiderii expoziției personale „Inventar totemic” – Colocviile Brâncuși – la invitația Centrului Cultural de Documentare „Constantin Brâncuși”. Cartea este monumental-sculpturală, „construită” din pământ ars și hârtie condensată, și se numește „Zidire-Rezidire”. Am mers pe urmele lui Brâncuși la Paris, primăvara, în 2006, și am revenit în locurile lui natale cu cartea în mâini, ca o ofrandă într-o iarnă înecată în albul pur al anotimpului fulguitor. Era Duminică, Duminica lui Brâncuși…
– Există o Carte a Cărților pentru artele vizuale?
– Cartea monumentală dedicată de Mircia Dumitrescu lui Nichita Stănescu îmi pare a fi un exemplu edificator, artistul beneficiind de prietenia generoasă a acestui mare poet. Nu demult, Mircia Dumitrescu a deschis o expoziție „Nichita azi” la Muzeul Municipal „Regina Maria” din Iași, prilej de a vedea xilogravurile sale în marile cărți, dar și desenele originale ale poetului. Nașterea cărții monumentale din lemn și metal, cu fotografii vechi de peste o sută de ani, dedicată mamei („Cartea mamei”), cea care eroic a traversat perioade istorice nefaste în nordul Moldovei, priveghind viața celor cinci frați care eram, a fost momentul biografic adresat tuturor mamelor din lume cu ajutorul cărții-simbol, „carte a cărților pentru artele vizuale”.
Însăși creația artistului, sintetizată și consolidată de experiență și profesionalism, este oglinda și reflexul iluminării unei „cărți a cărților pentru artele vizuale”. Esența tematicii, prin includerea manuscriselor, scrisorilor, a paginilor de jurnal mistificate, semne grafice alfabetice inventate ocupă câmpul vizual al artelor. Datorăm scrierii manuale sau computerizate sensul și semnificația conținutului semantic încorporat în materia „cărților- obiect” sau în epiderma pânzei picturale. „Cartea cărților în artele vizuale” este o metaforă plastică menită să închege teritorii separate, demolate, fragmente sau contururi iluzorii într-o arhitectură recuperată prin reconstrucție din exterior în interior. Recepționată cu ajutorul unui limbaj mixt decodificat și asimilat, cartea, în accepțiune plastică, are prioritate în vizual, determinând forma și conținutul într-un spațiu imaginar. În explozia cromatică sau, uneori, în centrarea negrului și albului, ca dominante ale austerității, găsim teren de înflorire a noilor imagini identificate cu părți ale ecorșeului naturii încorporate artistic în opera de artă.
– Ai fi putut desena sau lucra diverse instalații, ai fi putut confecționa „ambalaje pentru suflet” dacă nu ai fi cunoscut Biblia?
– Un critic de artă român de peste Ocean mi-a spus că trebuie citită și înteleasă o singură carte, Biblia, suficientă pentru integritatea culturală a unui om simțitor și receptiv. „Ochiul Tău”, „Inger profan”, „Adam și Eva”, „Ambalajele pentru suflet”, în lungul lor traseu în varii ipostaze de genuri: xilogravură, desen, picto-colaj, picto-obiect, obiect instalaționist, instalații, performance, film video, cuprind modalități de creație care semnalează că eternitatea și veșnicia există, că traseul de la teluric la celest este o cale lungă. Aspirația dăinuie, înalță spiritul, îndepărtându-l de materia profană. Greul pământului a atras gravitațional această înfășurare totemică, mumificatoare, a omului, fără a bănui dacă în interiorul acestor cruste există viață sau nu, dacă retractilitatea și aparenta claustrare antropomorfă are partea eliberatoare cândva și undeva. Am încercat să închid într-o formă auster sintetizatoare o închipuire nevăzută, departe de orice formă de reprezentare. Corpul uman nu este o închisoare a sufletului așa cum ar părea, ci un concept, un protector al sufletului.
„Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători înspre El rămâne important” spunea Constantin Brâncuși.
Nu-mi imaginez traseul artistic fără cunoașterea Bibliei, Sfânta Scriptură, cu numeroasele scrieri ale Vechiului Testament și cu cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, care încep cu Evangheliile și se termină cu Apocalipsa. Ideea de salvare umană prin vigilență și blândețe față de semenii noștri dezrobiți de vinovății și păcate vine de acolo, și tot de acolo am învățat exercițiul înțelepciunii dobândite, natura, roadele și folosul ei. Pe acest palier al „ambalajelor pentru suflet” am fost supusă unui test de fidelitate prin dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungată răbdare în orice încercare existențială, fără pierderea credinței. Au fost și o serie de sentințe pe care mi le-am asumat prin dramatismul și pesimismul excesiv al lucrărilor legate de condiția umană în anumite intervale de timp. Dar, reînnoind tacit legământul cu divinitatea, am înțeles că obiectele mele antropomorfe nu sunt încremenite, nici grele ca pământul, că ele au o finalitate sacră, fiind capabile de transparențe și zbor. Cu toate că nu pot fi profet, nici judecător, istoria revelației divine poate fi continuată prin trăire personală, prin creație desăvârșită în cunoașterea adevărului, un act de o supremă frumusețe umană. „Până și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevărului”…
– Ce anume fac cărțile cu arta ta? O ridică, o așază, o adâncesc?
– Cărțile reașază conceptul artistic într-o anumită ordine, iar obsesia serialistă privind compozițiile modulare din „Jurnalele utopice” sau din „Breviarele totemice” ne conduce la ideea unei cărți mari, de sute de pagini, desfășurate într-una singură, „pantha rei”. Cărțile mă ajută și ajută privitorul să vadă frontal, deschis, creația artistică de la bidimensional la tridimensional, un fel de „banda lui Möbius” în mișcare prin scriere, epic, sens, legătură, început și sfârșit. Îmi este acut necesară cartea cu taina scrisului grafic al semnelor încifrate, libere și dinamice.
Am intrat într-o casă incendiată, zărind pe pervazul ferestrei cărți arse: scrum și cenușă. Instinctual-protector, am adunat în pumni această pulbere, „cenușă de aur”, și cu sfială am pulverizat-o pe o pânză albă pictată cu argintiu fluid. Materia devenise spirit, iar recuperarea cărții prin ardere, sacralitate și timp regăsit. Cartea-simbol, „Dicționarul spiritului uman”, sau cartea închisă intitulată, „Ardere lentă”, recent reproduse în revista Steaua nr. 9/ 2022, sunt doar două exemple de relatare a unei realități transfigurate.
Cartea editată, privită din unghiuri perspectivale diferite, nu are spectaculozitatea unei picturi sau a unei sculpturi, așa cum nici poezia nu are corporalitate; de unde și necesitatea inventării poeziei vizuale. Însă Lessing atrage atenția că poezia în fața sculpturii este la fel de puternică și de impunător-expresivă. De aceea, în epiderma marilor obiecte antropomorfe, „Ambalaj pentru suflet”, găsim semne, încifrări și abstracțiuni xilografice care ne duc cu gândul la „Corpurile însemnate”, un alt teritoriu fertil impregnat de urmele timpului incizat pe trupurile ființelor umane: texte, memorialistică, afect și efect atemporal.
– De unde – la tine – această înclinație pentru scris?
– Un dar din naștere, necultivat ca profesie împlinită, prioritară fiind calea artelor vizuale. De ce? Nu știu. Nu am făcut față ambelor daruri, existența artistic-vizuală fiind miza riscantă a vieții, dar scrisul în taină, în culise, cel de sertar, mi-a asigurat echilibrul psihologic în drumul spre zările îndepărtate ale marilor împliniri, vise dedublate de o realitate cu care trebuia să mă confrunt: solitudine, terenuri aride, fertile (uneori) ale acestei țări care m-a strămutat dintr-un loc în altul: Baia, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Timișoara, purtându-mă într-un labirint rătăcitor adesea amețitor. O epopee geografică demnă de un film.
Exercițiul scrierii l-am început devreme, odată cu pasiunea pentru desen. De dorul frumoasei mele surori, Aurelia, plecată din adolescență în sudul țării, în Oltenia, îi scriam lungi scrisori cu descrieri detaliate despre familie, animale, grădină, cer, timp. Existau în acele scrisori germenii imaginativi ai unei realități scrise trecută prin sufletul unui copil timid, însingurat, grav și introvertit. Scrisul mă vindeca.
La școala generală de la Baia (fosta capitală a Moldovei, acum „comună”, vai!) tânăra profesoară Lenuța Airinei, subțire și mlădioasă, ne-a scris pe tabla neagră șapte cuvinte aleatorii cu ajutorul cărora trebuia să compunem o poveste, o întâmplare. Pare-se că a rămas surprinsă de ce am scris eu și, cu tact pedagogic reținut, mi-a dizlocat foaia din caiet, punând-o sub geamul gros, la gazeta de perete, cu ramă înflorată, din lemn sculptat. Între timp, școala a ars într-o noapte fatidică. Sora mea, Aneta, era directoare. A vrut să se arunce în fântână nevinovată…
La 14 ani am plecat la internat la Iași la Liceul de Artă „Octav Bancilă”. Despărțirea de mama a fost sfâșietoare, un dor arzând pe care nu-l puteam stinge decât prin scrisori nesfârșite. Ea scria cu har, jalnic și dureros, melodios. Toate scrisorile aveau urme de lacrimi care diluau cerneala albastră pe hârtia încrețită. Avea patru clase primare și din când în când îmi scria câte o poezie de dor la sfârșitul epistolelor, ca să se răcorească. Din păcate, nimic nu s-a păstrat în podurile noastre precare de la Baia: ori erau sortite umezelii prin acoperișuri degradate, ori prin curățenie radicală, aplicată de pedanta mea soră mai mare cu 14 ani, profesoara de istorie, Aneta, fără să-mi intuiască destinul, aruncând desenele și scrisorile din sipete puse acolo cu grijă de mama.
Așa cum cărțile lui Apollinaire și Bréton sunt impregnate cu o puternică sensibilitate vizuală, tot așa, și un artist plastic poate să-și impregneze opera cu texte, fragmente de text, cuvinte, litere, cifre pentru susținerea și aprofundarea mesajului. Nu întâmplător, Apollinaire a fost inventatorul caligramei, o formă a poeziei concrete în care cuvintele iau forma vizuală a obiectului descris. Un sincretism picto-poetic, unde acel „text-pictură” scoate în evidență mesajul versului care se reia din ordinea verbală cu ajutorul codului plastic. Într-o caligramă se corelează un cod poetic verbal cu un cod plastic nonverbal. Imaginea plastică are calitatea de a fi „universal-accesibilă”, în timp ce „imaginea poetică” este deschisă numai pentru cel ce cunoaște codul verbal, adică limba respectivă.
Nu putem vorbi de „carte-obiect” și text fără a reveni la Bréton, care a fost părintele poemului-obiect, în care cuvintele au același rol ca obiectele reale. Abordarea, pentru prima dată, a scrierii în pictură a fost semnalată atunci când Georges Braque introduce, în anul 1911, litere și texte, în pictura sa cubistă. Picasso face un pas înainte și lipește în pictură un fragment din ziar.
Am încheiat cu aceste trimiteri literare ca să vă conving că pasiunea pentru scris nu a încetat nici în anii senectuții, fiindu-mi în pregătire un nou volum de versuri.
– Și: ce forme a luat, de-a lungul timpului, această înclinație?
– Volumul antologic Exces de melancolie apărut la editura Avalon în 2021, prefațat de scriitorul Ovidiu Pecican, este însoțit de 16 autoportrete color începând cu perioada de tinerețe și terminând cu chipuri astenic-covidiene din 2020 când întreaga lume se confrunta cu dezastrele pandemice neiertătoare. Riscând o anumită emfază, trebuie să amintesc că această antologie în premieră, volum publicat la 75 de ani, a beneficiat de o surprinzătoare întâmpinare prin cronici literare de mare preț: Andreea Hedeș în Steaua, George Vulturescu în Poesis, Adrian Popescu în Ramuri, Ovidiu Pecican în La Mongolu, Cătălin Davidescu în Ramuri, Florin Toma în Viața Românească, Eugen Bunaru în Actualitatea literară, Marius Manta în Ateneu.
Premiile pe care le-am obținut sunt surprinzătoare și depășesc condiția mea de „scriitor din umbră”: Premiul revistei Ramuri, Craiova, 2005; Premiul „Arcadia-pentru excelenta metamorfoză a culorilor în cuvinte”, Revista Contact internațional, Iași, 2014; „Premiul de excelență pentru eseu”, Concursul internațional de creație plastico-lirică „Eminesciana”-Iași, 2014; Premiul de excelență „Opera omnia pentru arte vizuale și titlul de Laureat în litere și arte „200 de ani de teatru la Oravița”- Teatrul vechi „Mihai Eminescu”, Oravița, 2017; Grupaje de versuri publicate în revistele: Orizont, Columna, în Dicționarul poeților bănățeni, Vatra Veche, Nord literar, Bucovina literară, Levure littéraire – France, Steaua, Avalon, în volumele: Trace of time (Urme de timp) de Ajan Haive, Finroart is years European cultural Asociation, Finlanda, 2008. Sunt prezentă în Dicționarul poeților bănățeni, -Timișoara, în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, Chișinău/Republica Moldova. Am publicat următoarele volume: Identitate precară, online (http://geocentral.net/suzana/identitate ) 2000; Spațiu și semn, o dialectică a devenirii imaginii între planeitate și obiect, Editura Brumar, Timișoara, 2007 (teză de doctorat); Xilogravura matrice stilistică.Re-scrieri. Cronicile vremii, Editura Brumar, Timișoara, 2009; Dark, cartea bibliofilă, Mircea Tiberian & Suzana Fântânariu, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, 2007; Raster violet -Aproximări culturale, Editura Singur, Târgoviște, 2015; Exces de melancolie, poeme, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2021. Am mai publicat numeroase eseuri și cronici plastic în cataloage de artă, cărți și albume. Scriu pagini de jurnal și am în pregătire un volum de versuri.
Referatele pentru doctorate în calitatea mea de coordonator au atras atenția nu numai prin amploarea lor ci și prin extrapolarea literară a subiectelor vizuale primind remarci din partea comisiei centrale din București.
– Ce are, ce poate avea în plus cartea-obiect (despre aceasta tu ai avut chiar și un curs anume) pentru un artist vizual?
– Este semnalul artistic vizual care demonstrează că orice temă, orice subiect o/ îl extragem din aceeași sursă ca și autorul de cărți, adică dintr-o realitate vizibilă sau invizibilă, imaginativă, interpretabilă. Multe dintre mesajele vizuale sunt preluate din conținutul cărților, interferența dintre cele două limbaje fiind una benefică atât pentru artistul plastic cât și pentru scriitor. Se știe că artistul vizual este și beneficiarul ilustrării textelor în măsura în care independența și nu depedența clarifică personalitatea celor doi creatori. Divina Comedie cu xilogravuri de Gy Szabo Béla, carte bibliofilă, a adus în primplanul artelor vizuale imagini grafice de referință susținând poemele în toată armonia lor. Se cuvine să amintim parcursul dantesc al anului 2021, „Dante 700”, la care am răspuns prin revista Avalon și La Mongolu cu o serie de portrete în cărbune, pastel, acryl, ale marelui florentin. O coagulare sau o apropiere între două genuri de creație care caută o cale comună spre o realitate posibilă nu poate fi împlinită decât prin mixarea limbajelor punând în situație de receptivitate publicul avizat investit cu putere de pătrundere și dezvăluire a operei de artă interferentă. Cursul de la Facultatea de Arte și Design din Timișoara a fost eficient și educativ, tinerii înțelegând accesul la libertatea de a opta pentru diferite materiale exacerbând simțul tactil al abordării. Intervențiile asociative sau disociative dintre ele măreau gradul de imaginație și activare a inteligenței creative. Cărțile din Biblioteca improvizată din lădițe de lemn ale lui Ion Bitzan parafrazează expozitia mea personală „Biblioteca utopică” de la Librăria Cărturești din Timișoara, curator regretatul jurnalist Cosmin Lungu. Cărţile sunt fiinţe, au suflet, un altfel de suflet pe care îl simți de la primul contact vizual şi tactil, de aceea materialele de „construcție” îmi apar la tot pasul și le folosesc în funcție de concept. „Acolo unde spiritul nu lucrează cu mâna, nu există artă” scrie Leonardo da Vinci, iar cartea-obiect are un plus de valoare prin investiția manuală. Sunt mereu purtătoarea în mental a ideilor pe care doresc să le transmit prin atingere, prelucrare, comunicare tactilă cu „materia-mamă”. Îmbinarea limbajelor, picturale, sculpturale sau grafice este un exercițiu de armonizare și adaptare a materialelor aleatorii la o idee consolidată pe parcurs ca temelie a unui concept.
Cartea-obiect are libertatea de a crește în dimensiune fără limite, prin supra și subdimensionare. Experienţele de la Kassel, Documenta 6, din 1977 au dovedit că pot exista cărți care ne conţin, ne asimilează în proporţiile unui spaţiu „habitus” amintindu-i pe artiștii Stiffbuch de Franz sau Erhard Walther ca promotori ai cărților monumentale. Bunker Book, cărţi de fier propuse de sculptorul elveţian Milan Knizak sunt alte exemple iar anti-cartea în concepţia lui Bernhard Luginbühl este un indiciu al libertătii de construcție atipică și provocatoare. Sunt mărturii despre expresivitatea materialelor și forța dimensiunilor monumentale investite în mesaje majore. Dintre străvechile biblioteci ale lumii, cum ar fi Matenadaran, din tărâmurile milenare ale Armeniei, una dintre cărţi este întocmai ca o lespede, de o greutate şi mărime întru totul nespecifică.
Relația imagine-materie spiritualizată conferă artistului o nouă posibilitate de expresie plastic neconvențională, acces la inventivitate și marcarea originalității. Aparenta contradicție dintre planeitate și obiect dispare, fiind mai evidentă convergenţa între zonele de plasticitate experimentată și într-un caz și în celălalt, devenirea imaginii de la planeitate la obiect fiind justificată. Nu întâmplător aminesc Banda lui Möbius, o temă lansată frecvent la cursurile masterale de la Facultatea de Arte și Design, unde am predat 23 de ani.
De multe ori mesajul cărții-obiect este mai lesne perceput vizual decât dacă ar fi inclus un text cu rol de descriere sau explicație a ceea ce privitorul ar trebui să înțeleagă. Frumusețea materialului mixat sau asociat, acel ready-made supus intervenției artistice, impresionează, atrage privirea, provoacă, și uneori este suficient în estetica sa brută.
Câteva titluri ale propriilor mele cărți-obiect au menirea de a asigura receptorul că acest gen de artă nu reduce conținutul unei cărți iar zona literară coexistă prin reconversie, metamorfoză și sintetizare: „Carte abandonată”, „Primavera”, „Humanitas”, „Les sangs des autres” (Jeanine Baude), „Cartea vernisajelor”, „Portret axial”, „Poeme albe”, „Reînsemnare”, „Carte celestă”, „Letraset”, „Defăimarea bătrâneții”, „Carte electronică” etc.
Vizualizarea conţinutului ca proces narativ este derulat prin intermediul sugestiilor plastice legate de naşterea şi structura cărţii, astfel în loc de titlu scris am introdus: ochelari dezmembraţi, uzaţi, tocul, creionul, becul etc. În loc de fotografia autorului: ochii desenaţi pe lentilele groase, în loc de cuvinte, creioanele tocite (Uitat în manuscris). Toate aceste elemente vizuale simbolice definesc substanţialitatea temporală a cărţii, devenită relicvă dar în același timp „arhivă”. Este un proces de recuperare și salvare a cărții inventate ca obiect de artă și reașezarea ei statuară în fața cărții electronice. Un impuls în acest sens m-a determiat să folosesc plăcile de lemn gravate, drept coperți monumentale ale unor presupuse cărți de gravură (Apologia xilogravurii) cu incizia manuală pe suprafaţa lemnului ca „text-subtext”. Imaginea invizibilă în subtext ne apropie cu gândul de universul scrierii prin cioplirea literelor din timpul cultural-istoric al inventivului Guttenberg, căruia îi datorăm apariția cărții tipărite.
Artistul este liber prin spontaneitate și sinceritate să transpună idei legate între ele ca esență profundă a expresiei creativității cu care este înzestrat, oprindu-se adeseori asupra naturii biografice confesive. Am o serie de Jurnale utopice de mari dimensiuni, provenite dintr-un mai vechi proiect Salvați obiectele singure (S.O.S.) care încorporează sute de obiecte mici personale, uzate, abandonate, reactivând astfel realități trăite altădată. Ele configurează un timp al lor, o durată, un interval, surprins în pătrate care sugerează „pagina” de jurnal a zilei trecute dar și a celei prezente. Simt nevoia să exemplific un proiect de carte-obiect provenit de la tema pentru masterat „Perna-vis”, în care studenta Elena Adorian a înregistrat în fiecare noapte în interiorul pernei sale, respirația, ritmul inimii, starea de vis sau de coșmar, veghea, trezirea. Impresionant. Această experiență a fost continuata și cercetată ulterior în teza de doctorat intitulată Somnul dincolo de artă. Concept și semnificație plastică.
– În câte expoziții au fost cărțile tale, cărțile-obiect?
– Am participat la numeroase expoziții dedicate cărtilor-obiect, de grup sau personale, cu sentimentul că viața mea artistică se împarte în mai multe părți, încercând să desfășor fiecare gen la înălțimi rezonabile: „Formavillag-20 temesvari alkotomüvesz”, I.C.R. Budapesta, „Muzeul Colecţiilor”/ Bucureşti, Palatele Brâncoveneşti/ Mogoşoaia, Fundația Triade/ Timișoara, Muzeul Național al Literaturii Române/ Bucureşti, Galeriile „N. Tonitza”, „Cupola”, „Fundația regală” – Iași, „Les Parapluies poétiques”/ Centrul Pompidou și Centre Wallonie Paris, Salon du livre, Porte de Versailles, Ile de France, Galeria EIS, Iaşi, „Vestul întâlnește Estul – un schimb cultural de cărți”, „Omagiu lui Eminescu”, Bibliotea Naţională a României, Bucureşti, Muzeul de Artă, Constanța, MailArt, „Letter-poem”, Baia Sprie, Maramureș („Societatea de socializare din Medio(1)Monte(1)” proiect al Uniuii Europene, piesă de teatru, autor Marian Ilea), Carte-obiect manuscris, Academia Română, Bucureşti, „Book Project international XVI-èmes rencontres de L’édition de création. Livres d’artiste. Artist’s book’s. Livres. Books-object. Pays invité La Roumanie. Marseille/France, Galeriile „N. Tonitza”, „Cupola”, „Fundația regală”-Iași, FArCEBOOK”, ICR Paris, „Le poème comme fiction”, Festival franco-englez, Galeria L’oeil du Huit-Paris etc.
Din expozițiile mele personale de anvergură nu au lipsit cărțile-obiect individualizate sau în ambient instalaționist ocupând spații principale de vizualizare: retrospectivele „Ambalaj pentru suflet” 1997, „Reînsemnare I 50” 2000, „Reînsemnare II-60,” 2008, Muzeul de Artă, Timisoara, „Uitat în manuscris”, Iași, 2017. In câteva expoziții personale din țară și străinătate cărțile-obiect și-au găsit locul potrivit în întâmpinarea publicului avizat: „Confrontation”, „Galeria 3”, Klagenfurt/Austria, 2009, „Hipersemne”, Sopron/Ungaria, 2011, Consulatul român Klagenfurt/Austria, „ZidArta”, Muzeul de Artă Timișoara, Sala „Visconti”, Palatul Baroc, „Sertare”, Calpe gallery, Timișoara, 2020, Muzeul Municipal Regina Maria, 2022, Galeria „Universitas”, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, 2022, Librăria Eugen Lovinescu-Fălticeni.
Două expozitii personale ample au fost dedicate în exclusivitate cărților-obiect: „Umbra cărții”, Librăria Cărturești, Timișoara, 2011 și „Metamorfoza cărții”, Suzana Fântânariu & Atena Simionescu, Muzeul de Artă, sala Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013, în cadrul Festivalului Internațional de Traducere și Literatură, invitată Herta Muller (carte dedicată).
– Cum faci cărțile-obiect? Nu le tipărești, desigur…
– Am sacrificat cartea tipărită Xilogravura matrice stilistică XMS, apărută la editura Brumar în 2008, inundată nefericit de spargerea unei conducte, oferind studenților cărțile deformate, motiv și temă de reconstituire artistică. Inventivitatea artistică, intervenția pe obiect în procesul de reconversie a fost surprinzătoare. Suportul, fiind propria mea carte tipărită, a devenit „carte-obiect”, recuperată, salvată de la înec. A fost mumificată, învelită în pânză de casă, fără acces la conținut, doar bandajând „musculatura” deformată, s-a plantat în ea un copăcel etc. Ulterior eu am săpat în corpul cărții deformate căutând izvorul cu gândul la Blaga: „sapă frate, sapă/ sapă/până dai de stele-n apă”. Cartea a înflorit, a reînviat, am învelit-o într-un voal transparent și am pus-o pe umerașul de lemn A doua carte, tot editată, accidentată și recuperate, am agățat o într-un cuier de lemn, persiflând ideea unei pauze în fața cărții electronice.
„Catea –obiect” poate fi mistificată în carte editată dacă recuperăm pagini sortite pierzaniei, un exercițiu pe care l-am făcut și la facultate când, în urma unui exercițiu de salvare a cărților, au fost cercetate subsolurile umplând atelierul de grafică cu cărți deformate de umezeală, putrezite, impregnate cu pământ, cu furnici etc. Am enunțat o temă de salvare și recuperare artistică a acestor relicve, „monumentul cărții”, sculpturi din hârtie cu intervenții de acryl auriu, ocru, alb urmând exemplu lui Doru Covrig de la Paris.
– Trăim într-o „junglă a imaginilor” sau e chiar mai rău decât atât?
– Tofler semnala demult acest fenomen, iar arta vizuală trăiește excesul și suprasolicitarea privind recepționarea vizualului nu numai ca profesie cultivată ci și prin realitatea vizuală care presează în plus asupra nervului ocular. De aceea I. D. Sîrbu considera că albul și negrul devin „principii”, necesități și epurări chiar dacă contrastul poate fi tăios. Independența albului ca lumină și a negrului ca întuneric creează poezia magică a clarobscurului misterios, pașnic, extrem de benefic vizual. Agresivitatea imaginilor prin cantitate suprapusă în timp, prin conflict cromatic, distorsionează armonia pe care o oferă mediul natural fitomorfic, antropomorfic, celest etc. Intervenția agresivă asupra armoniei estetice o face omul contrar principiului echilibrului și rafinamentului imagistic care profilează gradul de civilizație al mediului urban, mai ales. Seria de lucrări cromatice, colaj acrilic intitulată „Corp însemnat” susține ideea că omul este marcat și încărcat de vizual până la înălțimea de sus a piramidei ierarhice umane. O abatere de la această interpretare ar fi trimiterea către ferestre, către vitralii, unde zidurile reașează într-un tot unitar un cumul redus de culori protejând extensia pe orizontală a haosului vizual agresiv și îndoielnic din punct de vedere estetic, kitsch-ul fiind un virus penetrant și agresiv.
– Sunt cărțile un ghid bun în această junglă? Sunt ca un fel de GPS de lux?
– Vai, cum să nu? Cartea editată, bibliofilă sau cartea-obiect sunt puncte de pornire spre cunoaștere, spre adevăr, ocupând spațiile libere dintr-un perete, dintr-o pictură neîncepută. Intreaga gramatică vizuală a textelor, dar și cea a ideilor de conținut, curg din forma dreptunghiulară sau pătrată către gestica mult prea liberă a limbajului visual, ordonând și adâncind formele, volumele într-un tot unitar. Opera devine complexă și motivată. Acțiunea de exprimare și comunicare prin inventivitatea limbajelor contemporane a dat libertate cărții să fie în egală măsură coparteneră a artelor vizuale. Asimilare, coagulare, interferență, parallelism, mișcare pe verticală, orizontală, concentrică, fără a diminua mesajul propus. O scenografie magnifică complexă în care „personajele” intră în spațiul deschis spectacular și ofertant. Este vorba de un tablou imens, de o epopee, de un film secvențiar realizat cu ajutorul limbajului plastic și literar, asimilat într-un timp mai scurt în care clipa, momentul trăirii dau dimensiune timpului iar scena, tabloul, cartea devin repere suprarealiste.
– Când (apreciezi că) un obiect, o imagine (își) capătă această demnitate: de a fi artă, de a „vorbi” ca obiect de artă?
– Când vorbim de obiect ne gândim automat la tridimensionalitatea sa, la poziția sa într- un spațiu convențional, destinat sau creat. In cazul unei imagini bidimensionale, demnitatea sa rămâne în continuare cu statut propriu fie în două dimensiuni, parietal, fie în trei. Vorbim de valoarea stilistică, de performanța artistică, de mesajul transmis. Urmărim umbrele aruncate și purtate de ambientul instalaționist în mișcare și comunicarea în limbajul specific atelor vizuale.
Un obiect, o imagine obișnuită poate deveni creație artistică atunci când autorul îi schimbă destinația utilitară, intervine în construcția lui prin destructurare sau reformulare a morfologicului structural și formal prin intervenție cu alte materiale specifice limbajului vizual. Reductibilitate, adăugire, repoziționare în spațiu și transformare a imaginii sau a obiectului de la profan spre sacru, de la util la inutil, de la greu la ușor, de la static la dynamic, până la spiritualizare și subtilitate artistică, asigură statutul de operă de artă în toată plenitudinea sa. Sunt importante aceste metamorfoze si reconversii de la real la ireal, de la mic la mare asigurând autorul de contribuția sa creativă în favoarea noilor idei, a originalității și expresivității. Poate, exemplul lui Marcel Duchamp nu este suficient de convingător în acest caz, obiectul găsit, ready-made, „Pisoarul”, dislocat și repoziționat fiind întru totul recognoscibil. Mesajul, ideea, însă, rămân pătrunzătoare, provocatoare, pline de sens și semnificație.
– Ce fel de carte au (avut) cei care ți-au fost maeștri?
– Nu tibetanii mi-au fost maeștri, dar „cartea tibetană”-Dark rămâne un reper sensibil, misterios. Un proiect cu xilogravurile alb-negru „Totem”I-V, poemele celor cinci poeți contemporani și muzica de Mircea Tiberian îmi creează nostalgii culturale trimițându-mă cu gândul la cartea bibliofilă prețioasă și rară editată de Muzeul Literaturii Române din București. Nici Ion Bitzan nu a fost profesorul meu direct, dar opera lui, în mare parte dăinuie prin „cărțile –obiect”, bibliotecile utopice, hărțile itinerante cu care a făcut mutații de viziune post-modernă în anii 70.
Evident, profesorii mei, maeștrii, scriitorii din generația mea „au avut carte”, au fost intelectuali ai vremii: Ghiligor Paul, Grigore Ilisei, Iași; Gabriel Popescu, Florin Maxa, Feszt Ladislau, Ovidiu Pecican, Adrian Popescu, Cluj–Napoca; Florin Toma, Mircia Dumitrescu, București; I. D. Sîrbu,Marin Sorescu în perioada 1975-1986, Craiova; Alexandra Titu, Constantin Prut, Lucian Petrescu, Cristian Pătrășconiu, Eugen Bunaru – Timișoara. Mulți și neuitați colaboratori, prieteni constanți sau temporari au îmbogățit cultura românească și au stimulat generații întregi de tineri. Cartea și „cartea vieții” a fost experiența totală a împlinirii și desăvârșirii destinului.
– (Mai) Cauți „lumina secretă”?
– Lumina secretă există, ea este viața din spatele scenei în care marea piesă de teatru, cea a artei și destinului ei, este secundată de întuneric și lumină, o constantă a supraviețuirii artistului și a creației sale, învăluitoare în timpul neiertător, atunci când „maxima lumină”, titlul unei „cărți-obiect” înaripate, expusă recent la galeria Macadam-ICR din Paris începe să pâlpâie în adierea vântului prevestitor. Caut lumina, o regăsesc adesea în preajma mea dar nu o văd. Ea, „lumina secretă”, este umbra mea strălucitoare.
– Îți poți imagina ziua în care, pe lumea aceasta, nu ar mai fi nici o carte, nici un obiect de artă?
– Ar fi marele deșert al lumii dispărute odată cu cărțile; neant și încremenire, partea de eclipsă a soarelui. O tristețe universală. Am pus și eu această întrebare studenților, colegilor, prietenilor, dar mai ales mi-am autoinvocat-o adesea cu spaimă, ca pe un avertisment al inutilității vieții și al apusului uman. Un spațiu infinit orizontal, o platitudine fără înălțime, fără plante, fără cărți, fără cornul abudenței, fără oameni. Mâna-stea, oul mitic sau păpușa oarbă, îngerul fără cap, tabla de șah, toate dispărând ca și cum cerul ar fi coborât pe pământ ca o aripă frântă de Icar. Dar suntem consolidați de zidul protector al cărților, zidul transparent în care se oglindește timpul cu dimensiunile sale. Istoria și identitatea lumii este secundată de cărți și obiecte simbolice menite să ilumineze partea de spirit a omului universal.
Interviu de Cristian Pătrășconiu