Scriitorul și medicul psihiatru Ion Vianu este o prezență constantă a culturii românești actuale, participând activ la îmbogățirea ei prin observațiile sale pertinente referitoare la evenimentele contemporane. Distanța fizică (dar nu și sufletească) față de România nu îl oprește să aducă o contribuție semnificativă la revigorarea spiritului românesc. Decizia Editurii Polirom de a iniția, în anul 2021, o serie de autor ce îi poartă numele reprezintă o confirmare a nevoii pe care omul de azi o are de a se înțelege pe sine și de a accepta cu optimism și seninătate lumea în care ne aflăm. Să notăm avantajul apartenenței la o familie în care principalele valori morale se moștenesc din generație în generație. Ion Vianu nu este numai descendentul direct al lui Tudor Vianu, ci și nepotul medicilor Ștefan Irimescu (Fondator al școlii românești de pneumoftiziologie) și Alexandru Vianu, precum și tatăl filosofului Ștefan Vianu, profesor al Facultății de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu.
Deși astăzi patriotismul pare desuet, în ciuda marii necesități pe care o resimțim permanent de a ne recâștiga stima de sine și sentimentul de apartenență la acest popor, există încă printre noi oameni ca Ion Vianu, care, prin acțiunile și comportamentul lor, demonstrează că a fi român poate fi un motiv de mândrie. Dorința de a face bine celor din jur, firească, am spune, prin natura meseriei de medic, dar și aceea de a face din lumea în care trăim un univers al binelui și al frumosului, precum și implicarea activă în apărarea drepturilor omului au reprezentat constantele din viața scriitorului. Până în 1977, când a fost nevoit să plece din România, a publicat mai multe articole despre psihiatrie, care conțin o serie de elemente aluzive referitoare la alienarea, în general, sub comunism și care au culminat cu cel intitulat „Psihiatrie, antipsihiatrie și hiperpsihiatrie” (publicat în revista Viața Românească nr. 11 din anul 1976) în care făcea aluzie directă la abuzurile psihiatriei din România.
În anul 1977, Ion Vianu a aderat la „mișcarea Goma“ adresându-i lui Paul Goma o scrisoare de solidaritate cu denunțarea încălcării, de către autoritățile române, a drepturilor omului, în urma căreia a suferit represaliile regimului comunist, fiind dat afară de la Institutul de Medicină și Farmacie și anchetat de securitate. În exil a fost reprezentatul Ligii Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România din Elveția, a făcut parte din Asociația Internațională împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei, rămânând un militant activ pentru denunțarea abuzurilor psihiatrice și a altor încălcări ale drepturilor omului, până la căderea regimului comunist; după 1989, a continuat să se implice activ în mișcarea civică pentru denunțarea psihiatriei politice și pentru promovarea unui regim democratic. Ion Vianu a fost decorat în anul 2000 de președintele României Emil Constantinescu, cu Marea Cruce a Ordinului „Serviciul Credincios“ și a primit din partea comunității cehe din România, în anul 2014, medalia pentru rezistența activă contra regimului comunist şi solidaritate cu Charta 77 cehoslovacă, pe care este inscripționat textul ‚’Și datorită Dumneavoastră suntem liberi’’ și care a fost emisă de organizația nonguvernamentală ‚’Omul la strâmtoare.’’
Să stai de vorbă cu Ion Vianu e o îndrăzneală și o plăcere: o îndrăzneală pentru cei care știu că în spatele tonului cald și al impresiei de simplitate se ascunde complexa personalitate a unui eminent om de cultură, dar în același timp este, mai ales, o plăcere pentru că fiecare cuvânt pe care ți-l adresează este încărcat de semnificații. Impresia pe care o ai, ca partener mic al conversației cu un spirit mare, nu este cea de copleșitoare superioritate, deși, undeva în minte se ascunde gândul inegalității dintre tine și celălalt partener al conversației. Cel mai greu moment al unei convorbiri cu Ion Vianu este cel în care îți faci curajul să îi ceri o întrevedere. Restul decurge atât de normal încât la sfârșitul convorbirii rămâi ancorat pentru câtva timp în starea de bucurie și de explozie de idei la care ai ajuns conversând.
Înarmându-mă cu îndrăzneala novicelui și după îndelungi ezitări, într-o dimineață de marți, l-am sunat pentru prima dată pe Ion Vianu. Numărul de telefon îl aveam de câteva săptămâni, dar un timp nu am făcut altceva decât să verific că l-am scris corect, că l-am salvat cu grijă în telefon, că l-am notat, clasic, și în agendă (că dacă, doamne ferește, pățește telefonul ceva și îl pierd). Am scris mai întâi un mesaj pe acest număr și am așteptat puțin, numai și numai pentru că eu nu mă consideram demnă să îl sun pe domnul Vianu. Când, în sfârșit, am sunat, mi-a răspuns doamna Vianu, care mi l-a dat deîndată la telefon. Soții Vianu sunt amândoi impresionanți prin vocea caldă, care nu indică niciun fel de intenție protocolară, ci reflectă pur și simplu un caracter de om bun și amabil prin construcție, nu prin strădania de a părea politicos. Impresia lăsată de căldura vocii a fost confirmată ulterior, când au avut amabilitatea de a mă primi în locuința lor din Morges.
La fel ca și doamna Ioana Vianu, domnul Ion Vianu mi-a vorbit cu căldură, detașare și simplitate, de parcă undeva, pe calea undelor, s-ar fi putut pune atunci, chiar și pentru o clipă, un semn temporar de egalitate: eram pur și simplu doi oameni care conversau liber, de la distanță de mii de kilometri, despre mine, despre îndrăzneala mea de a scrie despre acest mare savant. Conversația a fost condusă, firesc, de Ion Vianu, care m-a întrebat cine sunt și ce fac și care a ținut să precizeze, încă de la începutul convorbirii noastre că acum vine extrem de rar în România, pentru că este bolnav. Știam deja că, din păcate, suferă de Parkinson. De altfel, într-o conversație ulterioară a numit prezența sa permanentă de azi în Elveția „domiciliu forțat” și ori de câte ori am adus vorba despre România am simțit tristețea datorată dorului de țara de care, în suflet, nu s-a despărțit niciodată.
Mai târziu, după ce mă cunoscuse cu prilejul călătoriei mele în Elveția, mi-a explicat într-o conversație pe Skype că drumurile îl obosesc foarte tare, iar o călătorie la Geneva, de exemplu, care se află la 60 km, devine o problemă, ceea ce însă nu îl împiedică să meargă acolo frecvent pentru a se întâlni cu rude și cu prieteni. În general, însă, călătoriile din prezent se află doar la nivelul dorințelor și al viselor. Deși îi face plăcere să conducă, o face mai puțin și niciodată noaptea. În schimb, visează des că dansează, sau că face schi și îmi spune că aceste vise sunt sigur nostalgii evidente.
În prima noastră convorbire telefonică i-am mărturisit că am o mulțime de întrebări, dar că voi începe prin a mă interesa de legătura sa cu urbea mea natală, prilej cu care am aflat că bunicii și străbunicii săi au avut strânse legături cu Ploieștiul. Bunicul din partea mamei, medicul Ștefan Irimescu, era născut în Ploiești și făcuse liceul la Sf. Petru și Pavel (actualul Colegiu Național I. L. Caragiale). Eu am completat că acolo a fost elev și Nichita Stănescu, despre care știam că l-a cunoscut bine, fiind nu numai colegi de facultate, în cei doi ani în care Ion Vianu a fost student al secției de limbi clasice a Facultății de Filologie din București (1952 -1954), ci și cu care a rămas bun prieten. Mai târziu, după întâlnirea de la Morges, într-una din conversațiile purtate pe Skype, mi-a povestit despre Nichita Stănescu. Știam din notațiile autobiografice (cea din revista Apostrof, nr. 9/184, anul XVI, 2005, p.3 – Notiță biografică și Autonomia e motivația mea cea mai specifică din Secolul 21, nr. 1 – 6/ 2019, p. 12) că, în timpul serviciului militar, au făcut împreună parte dintr-o grupă de pușcași. Rememorează cu amuzament că era un trăgător de elitră”. În aceeași convorbire purtată pe Skype, Ion Vianu își amintea despre Nichita Stănescu și despre personalitatea lui fabuloasă. O dată, a ajuns pe la 12 noaptea la el acasă, iar Nichita Stănescu a trezit-o pe Gabriela Melinescu și i-a cerut să îi citească din poeziile lui.
De altfel, dacă ar fi să rememorez corect etapele prin care am ajuns să vorbesc personal cu acest minunat om care este Ion Vianu, ar trebui să încep cu amintirile sale, cuprinse în scrierile cu caracter memorialistic. L-am întâlnit întâi tânăr, în Amor intellectualis. Romanul unei educații, apoi ca medic, prin intermediul articolelor sale de psihiatrie, dar și în volumul Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru. Apoi l-am văzut și auzit în interviurile cu Eugenia Vodă, cu Daniela Zeca Buzura, iar apoi, după călătoria mea la Morges, în recenta participare la Cercul de la Cărturești (din 02.02.2022). Nimic din aceste întâlniri nu a reușit să mă pregătească pentru bucuria pe care am simțit-o cunoscându-l personal.
Morges este orașul în care Ion Vianu s-a stabilit în anul 1981 și în care locuiește și în prezent, loc pe care îl numea „ultima etapă înainte de neant” în prima scrisoare trimisă de aici bunului său prieten Matei Călinescu. (Matei Călinescu, Ion Vianu, Scrisori din exil. Corespondență inedită, Humanitas, București, 2019, p. 194, scrisoarea din 25.09.1981) și din care își dorea, după cum îi mărturisește într-o altă scrisoare, să facă „un loc de veci (un loc care, cum zicea R. Vulpescu, ar trebui să-și exercite etimologia)” (op. cit., p. 199, scrisoarea din 15.10.1981). Aici, în această luminoasă localitate aflată pe malul lacului Leman, despre care Matei Călinescu îi scria că e „într-adevăr un orășel încântător, al cărui farmec liniștit l-a atras cândva și pe Stravinski” (op. cit., p. 177, scrisoarea lui Matei Călinescu din 4.04.1981), într-un apartament însorit al unui bloc cochet, se află locuința domnului Ion Vianu, cel din care se întâlnește prin intermediul Skype cu numeroșii interlocutori, care îi simt lipsa în țară și cu care discută firesc despre cărțile pe care le-a publicat, despre trecut și despre oamenii pe care i-a cunoscut, dar și despre subiecte de actualitate ca recenta pandemie, sau despre războiul dintre Rusia și Ucraina. În biroul elegant și sobru, dominat de o bibliotecă impresionantă prin valoarea cărților pe care le conține, cu largi ferestre deschise spre calmul unui parc a cărui nuanță de verde doar în Elveția am întâlnit-o, am purtat o conversație încântătoare cu domnia sa despre meseria practicată cu dăruire timp de 40 de ani, despre scrierile sale, despre familie, despre prietenie și prieteni, dar și despre adevăr, libertate, visare, premoniție, însă mai puțin despre propria persoană, pentru că discreția și modestia care îl caracterizează îl fac să evite dezvăluiri ale propriilor abisuri sufletești.
Cu Ion Vianu poți vorbi oricât și despre orice cu acea degajare pe care numai un fin cunoscător al omului te poate face să o simți. Probabil că la crearea acestei atmosfere de firesc confortabil contribuie îndelungata sa experiență de medic psihiatru care l-a făcut să devină un medic renumit încă dinaintea plecării sale din România, fapt pe care nu mi l-a spus niciodată, dar care este consemnat de Petre Alexandrescu, soțul surorii sale, Maria Alexandrescu, deci cumnatul său, în cartea Continentul scufundat (ediție îngrijită și note de Vlad Alexandrescu, Editura Polirom, 2022, interviuri realizate de Mihaela Udrescu, prefață de Cătălin Pavel): „Ion Vianu a fost și este și acum unul dintre cei mai mari psihiatri pe care i-a avut România. […] Adică avea ceea ce au unii doctori, acea intuiție de a înțelege bolnavul în toată amplitudinea lui, și nu numai psihiatric, el era un foarte bun medic, asta era ceva special al lui Ionel, […] și-a făcut un fel de faimă extraordinară, pentru că la cabinetul lui venea lume de peste tot, absolut din toată țara. Și i-a îngrijit pe mulți dintre bolnavii care aveau afecțiuni psihice în perioada respectivă. […] cu o enormă plăcere de a face acest lucru.” (p. 256). Într-o conversație pe Skype de la începutul anului îmi spusese că trecerea de la psihiatria din România la psihiatria din Elveția a fost foarte ușoară. A descoperit că aveau un limbaj comun. A fost greu la început pentru că era angajat pe o funcție care era inferioară posibilităților sale și unde profesional era mai puțin liber decât în România. Totuși, a remarcat încă de la început faptul că în Elveția există un mai mare respect față de om, în orice domeniu de activitate. Totul era mult mai organizat, mai clar, iar din punct de vedere ideologic, nu se compara. Pe urmă a fost independent, a cunoscut solitudinea medicală, pentru că medicul independent este într-o mare solitudine. Există seminarii, există educație permanentă… dar trebuie să te descurci singur, pe când în spitale e întotdeauna cineva care își spune părerea.
Informații despre activitatea sa de psihiatru în Elveția se regăsesc atât în corespondența cu Matei Călinescu, cât și în unele dintre interviurile acordate, însă prezența mea față în față cu medicul m-a făcut să iscodesc mai mult despre primii ani, cei ai acomodării ca medic într-o altă țară. Surprinzător pentru mine, dar logic după ce mi-a explicat, a fost faptul că practicarea psihiatriei ca exilat a constituit un avantaj. „Pacienților psihiatrilor le plac străinii, cei din afară, care nu au toate păcatele societății în care au trăit ei.” Desigur că pentru a sonda abisurile sufletului uman trebuie să gândești în limba pacientului și de aceea m-am bucurat de rememorarea felului în care a deprins atât de bine limba franceză. Mi-a spus că, în familia în care a copilărit, se vorbea așa un „mixtum compositum” și întoarce ironia sintagmei în favoarea continuării conversației pe un ton serios, explicând: „adică și română și franceză”, dar că a luat lecții particulare pentru gramatică: „și culmea este că primul meu profesor de franceză era un tânăr pe care îl chema Bolomey, ca pe Ioana, dar nu era din ramura lor, pentru că nimeni nu știe din familie cine era. Mi-au adus apoi o profesoară de franceză cunoscută, care umbla din casă în casă, domnișoara Pratt, care era tot din Lausanne și cu ea am făcut gramatica temeinic”.
Rememorarea anilor copilăriei m-a făcut curioasă și în privința amintirilor despre mama sa, Elena Vianu, a cărei prezență caldă e memorabilă în Amor intellectualis, dar despre care îi este mai greu să vorbească de obicei pentru că nu a reușit să treacă niciodată peste prematura ei trecere în neființă. „Era un om cu enorme calități: era frumoasă, era plină de viață, foarte inteligentă, foarte vie și faptul că a murit la 54 de ani este pentru mine ceva ce nu am putut niciodată să accept. Eu aveam peste 30 de ani. A murit în ‘65. Era conferențiar de franceză, dar ea a vrut să fie pictor și a și pictat, a expus la saloane oficiale și ar fi vrut să continue, dar nu se putea din cauza realismului socialist, pentru că trebuia să faci numai muncitori și țărani și până la urmă ar fi făcut și asta, dar stilul era impresionist, adică nu putea să depășească preferințele ei și cultura ei și ea era și licențiată în litere și atunci a trecut pe partea asta; și-a luat doctoratul târziu, la 53 de ani, cu o carte pe care o scrisese deja, Moraliștii francezi”.
Frumusețea fizică pare a fi o constantă care urmează invariabil numele Vianu, fie că se moștenește genetic, fie că se întâmplă ca persoanele care preiau numele prin căsătorie să dețină această calitate. De altfel, și despre Ion Vianu însuși s-a spus că este frumos fizic (nu numai sufletește). Într-o împrejurare nefericită a vieții domniei sale, la moartea lui Tudor Vianu, Mihai Zamfir schițează delicatețea trăsăturilor în contextul asemănării frapante dintre tată și fiu, semnalată de altfel și de Marta Petreu („Conversații cu Ion Vianu”, în Apostrof , nr. 9, 2005, p.13): „Unica relativă consolare pentru pierderea ce ne lovise pe toți a reprezentat-o figura tânără, frumoasă și fragilă, a lui Ionel Vianu, la căpătâiul tatălui său: asemănarea frapantă a fiului cu părintele său îmi insufla speranța că, cine știe, poate că Tudor Vianu va continua într-un fel să existe.” (Mihai Zamfir, „Lângă Tudor Vianu”, Alt jurnal indirect, Editura Spandugino, Colecția Distinguo, 2020, p. 210; publicat inițial în România literară, 18 mai 2018.)
Am fost primită călduros în casa Vianu nu numai de Ion Vianu, dar și de soția domniei sale, Ioana Vianu, o prezență feminină extrem de încântătoare, cu o frumusețe neștearsă de trecerea anilor și cu o suplețe a siluetei și a gesturilor impresionant de tinerească și elegantă. Se poate spune că, cel puțin în cazul cuplului Vianu, prenumele cu descendență aproape comună, consemnează – simbolic și întâmplător – ceea ce și numele de familie o face – apartenența la elita europeană. Coincidența prenumelui mi-a amintit precizarea pe care mi-o făcuse anterior acestei întâlniri, că, în general, Ioan Botezătorul este cel de la care, de obicei, se dă numele, dar că în cazul domniei sale, numele i-a fost ales de tată de la Ioan, Evanghelistul și Teologul, pentru că tatăl a fost preocupat de misterul reîncarnării. Din dorința ca această întâlnire să nu semene cu un interviu, m-am ferit să pun prea multe întrebări referitoare la activitatea de psihiatru, sau la cea de scriitor, mai ales că multe au fost deja formulate de către cei care l-au intervievat de-a lungul timpului.
Atmosfera calmă și primitoare a casei familei Vianu, plasată într-un loc desprins parcă dintr-o pictură de Hodler, la mică distanță de Lacul Leman, care însă nu se întrezărește de la fereastră, stârnește în mine alte curiozități, cele legate de perioada grea a primilor pași într-o țară străină, prezentă și în scrisorile către Matei Călinescu, dar despre care simt nevoia să iscodesc mai mult. Știam deja că drumul cu avionul din București i-a adus la Paris. Îmi spune că a „fost primit foarte bine”, dar că toată lumea era încântată ca el să plece în Elveția. Destinația terminus părea oarecum firească. Ion Vianu păstrase în suflet un fel de nostalgie a acestor locuri din vremea când studiase aici un trimestru la liceul particular „Jaccard” la Pully, lângă Lausanne (în Amintiri în dialog spune că a avut un fel de fixație pentru Elveția. A fost elev în Elveția, în 1947, și i-a rămas întipărit sejurul lui care s-a terminat dramatic, când tatăl lui a fost rechemat în țară). În plus, putea obține imediat cetățenia elvețiană, familia Bolomey fiind de origine din comuna St. Légier – La Chiésaz, aflată la numai 40 km distanță de Morges. Totuși, Ion Vianu a ezitat să se mute în Elveția „pentru că Franța e totuși Franța; e o țară mare.”, dar după numai o săptămână au plecat: „În Elveția am stat pe ici pe colo un timp până mi-am găsit slujbă, dar destul de repede, după o lună eram cazat. Am stat întâi la munte în cabana unuia din verii Ioanei, și pe urmă am stat la un cămin catolic și după aceea m-am angajat și m-am mutat în apartamentul în care aveam să stau, la Nyon, patru ani, dar singur, pentru că directorul a vrut să facă întâi o probă cu mine și foarte repede și-a dat seama că o să mă păstreze și atunci am ocupat acel apartament care era foarte frumos; era într-o vilă pe malul lacului și în niște condiții de nevisat pentru un biet refugiat. Pe copii i-am dat la școala publică, cu predare în limba franceză. Băiatul meu cel mare știa destul de bine franțuzește, dar făcea totuși 50 de greșeli de ortografie pe pagină la început, însă numărul greșelilor s-a redus foarte repede. Băiatul cel mic nu știa franțuzește când a mers la școală, avea nouă ani, era în clasa a treia primară – asta era în august, dar la Crăciun știa deja perfect franțuzește.” Despre această sărbătoare, a Crăciunului, atât de emoționant evocată în Amor intellectualis. Romanul unei educații, știam că o preluase din familia în care a fost copil și o păstrase ca prilej de bucurie împărtășită cu propriii copii și apoi cu nepoții. Într-o conversație pe Skype purtată în preajma acestei sărbători, vorbisem, firesc, mai mult despre Crăciun și îmi spusese atunci că soția sa este întreținătoarea acestui obicei, că obișnuiește să facă bradul numai de Ajun și îl păstrează până după Sfântul Ion, dar că bradul nu mai este așa de înalt când ești adult… și își pierde din farmec atunci când descoperi că nu există Moș Crăciun, moment în care tot domeniul miraculosului riscă să își piardă validitatea. Rămâne însă plăcerea cadourilor, dar Crăciunul reprezintă mai ales copilăria și se leagă de prezența unui copil în familie. „Crăciunul e legat de sărbătoarea nașterii, celebrăm o zi de naștere. În biografia lui Freud se povestește că și în familia lui Freud, despre care se poate spune că era un evreu militant, se sărbătoreau atât Crăciunul, cât și Paștele”. În fond, ambele sunt sărbători menite să reunească familia.
Deși locuiește de peste patruzeci de ani în acest fermecător oraș de pe malul lacului Leman, Ion Vianu nu pare nici o clipă că s-a aliniat plictiselii încântătoare specifice Elveției, rămânând extrem de activ și incredibil de tânăr în spirit și ca mentalitate. Eu cred că descrierea pe care a făcut-o Lacului în romanul Paramnezii a împrumutat ceva și din adâncimile propriei sale personalități: „în cea mai mare glorie a lui nu era veselie; măreția pe care o comunica nu era triumfătoare; mângâierea pe care o căuta era acoperită de un văl; munții divini erau departe, ca speranța.” (Vianu, Ion, „File din arhiva indiferenței”, Editura Polirom, 2021, p. 50.) Știu, din interviurile acordate și din conversațiile avute, că nu a ales meseria de psihiatru pentru a încerca să se vindece pe sine, dar răspunsul pe care mi l-a dat atunci când am vorbit la Morges că „psihiatria nu vindecă decât exteriorul bolii, dar nu atinge abisurile, iar la abisuri nu ajungem niciodată”, mă face să cred că nici pentru noi înșine nu reușim vreodată să stingem lava propriilor frământări și angoase. „Este ca în cazul unui vulcan: poate doar lava poți s-o derivi, dar nu poți să ajungi acolo unde este nucleul vulcanic.”
La vârsta de 88 de ani, despre care îmi spunea că are în ea, ca număr, ceva misterios, Ion Vianu este un om atât de activ și de proaspăt în gândire, încât te face să te gândești fără să vrei la acea tinerețe fără bătrânețe despre care se vorbește în basmele românești. Drept este însă că vârsta, cel puțin la nivel fizic, își spune cuvântul, iar problemele de sănătate, despre care cu greu vorbește vreodată, îl împiedică să mai scrie. Cu discreția care îl caracterizează, îmi spunea odată că nu mai scrie în continuare pentru că viața de toate zilele îi ia prea mult timp; și-ar dori să ducă până la capăt Poetica nebuniei, unul dintre cele mai mari regrete din destinul său de scriitor. Despre acest proiect nerealizat Ion Vianu a scris și a vorbit de mai multe ori de-a lungul timpului. De exemplu, în Notița biografică din revista Apostrof (nr. 9, 2005, p. 13), notează că ideea acestui amplu proiect se datorează unuia dintre eseurile care alcătuiesc cartea cu care a debutat, Stil și persoană; ideea principală a cărții este aceea că „stilul fiecăruia vorbește mult despre om” -, apărută la Editura Cartea Românească în 1975 și premiată „pentru debut” de Uniunea Scriitorilor în 1976, și anume eseul intitulat „Poetica visului” și că „părți din acest proiect au apărut în Analele române de lingvistică aplicată, Semiosis (Stuttgart), Actele Congresului de Semioticã de la Perpignan din 1982.” (loc. cit.). Într-una din conversațiile purtate pe Skype îmi spunea că Poetica nebuniei ar fi marele eșec al vieții sale. Există din această scriere fragmente pe care nu le-a publicat niciodată și care se află undeva în arhiva de la București, dar proiectul îi pare abandonat, pentru că nu s-ar simți în stare să îl scrie acum. Totuși, în volumul Între violență și compasiune face o aluzie la acest proiect.
În anul în care a debutat ca scriitor, Ion Vianu a publicat și prima sa carte de specialist psihiatru, Introducere în Psihoterapie, „la editura Dacia, carte care nu s-a bucurat de vreo dare de seamă în revistele de specialitate, dar a fost citită de mulți psihiatri în formare și, spre marea mea surprindere, deși niciodată republicată, este citită și azi” („Autonomia e motivația mea cea mai specifică”, notațiile autobiografice, din revista Secolul 21, nr. 1 – 6, 2019, p.19). Pentru Ion Vianu, scrisul nu a reprezentat niciodată o evadare, ci o angajare, încă din perioada gazetărească începută înaintea exilului și care a continuat apoi cu rubrica de la Europa liberă. De altfel, consideră că publicistica l-a ajutat foarte mult și înaintea și în timpul exilului. Este clar că, dacă găsești formula potrivită, scrisul te vindecă. Ani de zile a început romane și le-a aruncat și de fiecare dată își promitea să nu mai înceapă altul, până când scrierea romanului Caietele lui Ozias i s-a părut mulțumitoare. Iată deci că afirmația lui Gelu Ionescu din interviul cu scriitorul trebuie completată: „autorul s-a dedicat acestei «existențe» a scrisului, târziu, după 2003, dată la care el renunța la ocupația sa de medic psihiatru. Adică la vârsta de… 69 de ani!” („Ion Vianu, psihiatrul în bibliotecă”, Observator cultural, nr. 1040, 2020), pentru că în viața sa a existat întotdeauna această preocupare și chemare a scrisului. De altfel, parafrazându-l pe Clausewitz, Ion Vianu spune că scrisul a fost continuarea psihiatriei cu alte mijloace, deci a fost o altă strategie, cred eu, de a înțelege natura umană și de a se înțelege pe sine.
Prin publicarea, în anul 2004 a romanului Caietele lui Ozias se poate spune că Ion Vianu a devenit scriitor „profesionist” și, chiar dacă pare că timp de aproximativ 20 de ani s-a dedicat exclusiv vindecării oamenilor prin practicarea psihiatriei, în anii de activitate ca medic în Elveția a scris sute de pagini aruncate, sau rămase nepublicate.
Într-o convorbire de la începutul anului, Ion Vianu îmi spunea un lucru încurajator pentru oricine cochetează cu ideea scrisului și implicit a publicării: „cu literatura poți să nu fii precoce; sunt meserii în care, dacă ți-ai ratat tinerețea, ai ratat totul. De pildă, matematicienii au idei până la 25 de ani și după aceea trăiesc cu ce au acumulat. Geniul matematic este foarte precoce. Literatura nu e așa: poți să fii foarte precoce ca Rimbaud, dar poți să începi să publici și mai târziu”, ca Arghezi. În 2004 nici nu îi era complet clar să va deveni scriitor. Scria deja pagini din Caietele lui Ozias și din Vasiliu, foi volante, dar își propusese să reia psihiatria, pentru că apartamentul de jos al casei copilăriei nu era închiriat și, inițial s-a gândit să își facă acolo un cabinet, să angajeze și un psiholog, dar a descoperit că pentru a-i fi recunoscută calitatea de medic, pe care el o pierduse în România, îi trebuiau 24 de hârtii, ceea ce l-a făcut să renunțe. Între timp a început să scrie din ce în ce mai mult. Într-o zi s-a văzut cu un prieten, un vechi coleg de liceu, care era matematician și profesor la Universitate, și i-a spus că cineva care e doctor nu încetează să fie doctor toată viața. Ion Vianu o spune clar: „Nu am renunțat la psihiatrie, am ieșit la pensie. În scrieri a rămas o referință constantă la psihiatrie. După ce m-am pensionat, am oferit consultații, dar numai incidental, pentru că în medicină e mai complicat: ori te angajezi complet, și atunci îți iei răspunderea faptelor, ori ești poate un consilier foarte bun, dar nu neapărat un medic. Nu poți să faci operații pe jumătate.” Totdeauna a crezut că scrie pentru cineva, chiar dacă cititorul este fictiv și nu va exista niciodată. „Chiar când scrii un jurnal intim, lucrurile cele mai intime posibile, te adresezi unui posibil cititor. Cel mai mic rând pe care îl scrii este adresat cuiva, poate, cu excepția notițelor în agende, chiar și jurnalul. Poți să te gândești că acest jurnal va fi citit după moartea ta, sau după moartea acelora despre care scrii în jurnal. Întotdeauna există o adresabilitate. Una din capodoperele filozofiei scrisă de Marcus Aurelius se numește «Gânduri către sine însuși», care este de fapt o carte de învățătură.”
În unul din cele mai recente interviuri, acordat tânărului de numai 17 ani Vlad Moise, Ion Vianu spune că important în viață este „Să lași o urmă și un îndemn – un îndemn în special” („Punte între generații”, youtube, 16 ianuarie 2022); este ceea ce simți că o face implicit orice conversație cu domnia sa, care te îndeamnă să fii mai empatic, mai optimist, mai sincer cu tine însuți și mai tenace. De aceea interesul în egală măsură stârnit de opera și personalitatea acestui medic și scriitor sunt firești și explicabile prin calitatea deosebită a reflecțiilor și a atitudinii sale față de oameni.
Notă: Ioana Ionescu este doctorand al Universității din București