Alexandra Badea, regizoare, autoare dramatică, romancieră, își dezvăluie personalitatea multipolară în noua sa performanță de la Teatrul Național din București, unde pune în scenă piesa Exil, a cărei autoare este.
Bine plasată pentru a scrie despre exil, ea însăși fiind o perpetuă exilată, totuși prin liberă alegere, Alexandra Badea realizează un text și un spectacol de mare forță și pătrundere psihologică, pe scena mare a Sălii Ion Caramitru de la TNB. Scriindu-și textul nu înainte de a mărturisi viitorilor interpreți despre ce va fi vorba, ba mai mult, ținând uneori seama de sugestiile lor, scriitoarea regizoare procedează într-un mod foarte modern, care, însă, trimite poate și la vremuri mai îndepărtate din istoria teatrului european, dacă nu cumva și la commedia dell’ arte.
Finețea analizei psihologice se remarcă de la primele replici ale personajelor, supuse curiozității cuiva care este reporter(ă), fiind în același timp și participant la situație. Cu o abilitate care ține de talentul evident al autoarei, aceasta împletește (alt verb, mai bun, n-am găsit) timpii în care apar personajele și dramele lor. Anii 1970 se succed cu cei de după 1990, ajungându-se până la anul curent (2022), apoi ne reîntoarcem pentru a afla noi amănunte din biografiile celor care se confruntă pe scenă. Pentru aceasta, desigur, regizoarea avea nevoie de actori care să reprezinte personajele la diferite vârste. Drama e aceea a plecării din regimul comunist, asfixiant, de teroare, a urmărilor plecării unui membru al familiei în lumea liberă, dar, mai apoi, și aceea a reîntoarcerii unora dintre cei plecați, care se trezesc într-o lume pe care n-o mai înțeleg, așa cum cei rămași n-o înțeleg pe cealaltă, de unde vin plecații de altădată. Dar nu e numai atât, e și exilul interior, la care am fost supuși cu toții, cei rămași aici în anii regimului comunist, acela în care, vorba unei poete, „bunica m-a învățat Tatăl nostru, dar numai pentru acasă”.
Conflictul din îndepărtații ani ’70 se transmite generației următoare, desigur în alte forme și moduri, dând naștere unor recriminări și procese făcute celor dinainte. Este, în același timp, și o piesă despre conflictul dintre generații, dar nu una simplistă, cum se obișnuiește aici, textul fiind scris cu o finețe și un talent ieșit din comun, vădind o înțelegere superioară, din interior, a ceea ce trăiesc oamenii aceștia.
Cât despre cele două exiluri, cel interior este dictat, firește, de teroarea instituită de regimul comunist, iar cel exterior nu e altul decât în celebra, cândva, lume liberă.
Cum spuneam, reporterița, în persoana actriței Ada Galeș într-un rol foarte bine dozat, își începe „activitatea” în sală, unde obține câteva răspunsuri foarte spontane și foarte interesante (m-am bucurat că fac parte dintre cei din interiorul unui rând, astfel încât să nu spun cine știe ce fleac la întrebarea actriței-reporteriță). Pe parcursul spectacolului o vedem pe aceeași Ema alternând cu multă naturalețe rolurile de reporter cu cel de participant la acțiune. Din nou, se remarcă modul în care se întrețes rolurile și situațiile, pentru a se obține o imagine tulburată a nu mai puțin tulburatelor relații de familie din povestea dramatică a Alexandrei Badea.
Scenele patetice, când personajele își ies – ca să zic așa – din fire, nu sunt suprasolicitate, cum se obișnuiește în teatrul de azi, ci marchează, parcă, momentele adevărului, care sunt mai multe pe parcursul acestei deosebit de interesante creații dramatice. Și literare, s-o mai spunem încă o dată.
Aș remarca, înspre încheiere, prestațiile unor actori deja cunoscuți ai TNB, Irina Movilă și Ana Ciontea, ca și prezența de june prim a lui Emilian Oprea, ca și aceea a exilatei Irene, fostă Irina, nuanțat și solid desenată de Diana Dumbravă. Iar Richard Bovnoczki, într-un rol de mai mică întindere, se reține și el prin asumarea totală cu care-și construiește aparițiile. Alexandru Potocean își asumă rolul tânărului revoltat, dar ce zic eu? Nici unul dintre cei care apar pe scenă, chiar în roluri de mai mică întindere, nu este de prisos, nu este în afara situațiilor în care e pus.
Scena mare, lăsată cu totul la vedere spectatorilor, cu înălțimea ei considerabilă, e menită parcă să semnifice vastitatea acestei lumi, pentru care aceia care au trăit în comunism, dar și urmașii lor, nu par a fi pregătiți. Scenografia (semnată de Cosmin Florea) a lăsat liber mult spațiu, astfel încât să putem avea un fel de panoramă a lumii despre care e vorba, spectatorii fiind solicitați de mai multe grupuri de personaje, prezente în același timp, în spații diferite vizibile simultan. Iar marele ecran pe care pot vedea unele scene ce se petrec jos, în fața lor, deschide încă o dată spațiul, altfel strâmt, în care par a se mișca mai ales cei ce au suferit în viața din regimul comunist.
Într-un cuvânt, spectacolul, realizat cu finețe, este unul dintre cele care vor marca, probabil, un succes în noua stagiune.
Teatrul Național din București, Sala Ion Caramitru – Exil de Alexandra Badea. Distribuția: Ema – Ada Galeș; Vlad – Emilian Oprea; Agnès – Cosmina Olariu; Liviu – Florin Călbăjos; Irina – Crina Semciuc; Marius – Emilian Mârnea; Magda – Ana Ciontea; Agnès 2 – Irina Movilă; Irène – Diana Dumbravă; Paul 2 – Mihai Călin; Ian – Alexandru Potocean; Marius 2 –Richard Bovnoczki; Paul – Ionuț Toader; Oana – Aylin Cadîr; Horia – Vitalie Bichir. Regia: Alexandra Badea. Scenografia: Cosmin Florea. Spectacolul din 17 septembrie 2022.