EU, BU ȘI VIEZURELE MARIN

Cap. 1

Billy, așa îl numea Bu, dar el e Billy Bob Thornton, vine în orășelul american Fargo de la granița cu Canada și de fapt e un mare criminal care fuge de lege pe colo pe colo prin State, dar lui Bu îi place și serialul Fargo și atunci n-ai ce-i face, deci vine în orășelul ăsta și lucrurile se mai însuflețesc. Prind viață. Tuturor ne place Billy și se-nserase și Bu a făcut plăcinte cu brânză din alea la pachet congelate. Zice: Să vedeți cum le sucește mintea. Așa se și întâmplă, că agentul de asigurări Leslie Nygaard, excelent interpretat de Morgan Freeman, pune botul la toate mârșăviile lui Lome Malvo, că așa îl cheamă pe personajul lui Billy, adică atacă amândoi o bancă, un mall, o benzinărie, o ceva cu mașini poate service, că era ziua-n amiaza mare când se întâmplau toate astea și strângeau ban pe ban. Bu mi-a zis să mai păstrăm plăcinte și pentru viezurele Marin care acum când ne uitam la serial era plecat pe Lună cu bursucii lui, căutau adăpost de noapte. Zice: Mai lasă-i și lui Marin. De ce mușcă Leslie la propunerile deșănțate ale lui Lome? Pentru că duce o viață de căcat alături de o nevastă cicălitoare care tot timpul îi zice că n-a fost în stare de nimic în viață. Nici măcar să-i ia ei o diademă de aur, aur adus din Canada polară online. Așa-i zicea: Nu ești în stare să-mi aduci o diademă de aur măcar, pe când eu îți calc cămășile albastre și pijamalele tale de căcat, că numai neserioșii dorm ca tine. Boule!

Marin coborâse de fapt de pe Lună și a adus de-acolo niște batiste și șepci. Zice așa din ușă: Americanii și-au uitat acolo țoalele, am și o pătură de lână cumva. Bu: Să le fie rușine! Și Marin s-a așezat lângă noi pe canapea. Zice: La ce vă uitați? La Fargo, zise Bu și-și mai puse o bere dintr-o sticlă puhavă rău care înainte fusese plină de portocale cu gin. A mai zis: Mă mir că-ntrebi, ne uităm de mai bine de doi ani la el și tu erai aici cu șleahta la fiecare episod. Și atunci au apărut pe micul ecran Kirsten Dunst și Jesse Plemons, adică în serial, și se vedea cu ochiul liber că nu le face plăcere. Jucau așa în silă cumva.

Noaptea venise cu zgomot, se auzeau tomberoanele, și Bu mai deschise o bere neagră de data asta, neagră ca noaptea, că și furnicile erau negre dar de ele avea grijă Marin. Era dolofan de-atâtea furnici. Și noaptea ce face omul? Dar gașca noastră? Eu m-am dus sus la etaj și m-am apucat să scriu la Jurnal.

Scria în Jurnal, înainte adică, cu data de ieri, că eu vreau să-mi fac o formație rock dar că nu aveam bani. Nici Bu n-avea. Nici Marin. Eram o gașcă lefteră numai bună de angajat la un mall din localitatea asta americană de la granița cu Canada. Adică să facem banii, nu să ne vină din cer. Și-atunci Marin ne-a zis că are o gagică mișto, bună la pat și la masă, și că o poate invita într-o zi la noi ca să ne spună cum să facem mulți bani. Gagica se numea Agenta Roșie. Mă rog, eu aveam să fiu în formația aia chitara bas, cum era Jeff Beck când era tânăr. Sau Jaco Pastorius. Adică trupa cânta tobă și chitară acustică iar eu behăiam la bas cu o singură coardă care era invenția mea. Bum, bum, bum, așa duduia basul ținând ritmul.

Bu a stins televizorul, era destul pentru azi, ne-a îndemnat să ne gândim la bani, adică a zis: Nicio noapte fără o idee de cum să facem rost de bani și Marin a luat-o înaintea ei pe scări. A închis ușa în urma lui, adică la camera lui, și pe gaura cheii am văzut-o pe Agenta Roșie intrându-i pe fereastră. El și-a dat jos blana și uite-așa.

Bu a intrat și ea în camera ei și s-a apucat să citească Frații Jderi pentru că îi cunoscuse într-o bătălie de pe malul Potomakului și se bătuseră cu indienii care rodeau rășină într-un copac și Bu credea că-i al ei, adică își apăra proprietatea. Nu se-nțelege de ce, dar așa a fost. Da, așa a fost.

Bu a stins lumina în toată casa. Doar o veghe jos în salon, care lumina drumul spre grădină. Se auzeau foșnete, soarele apunând, lilieci cântând la harpă. Iar ceea ce avea să urmeze avea să ne schimbe tuturor viața. Mie, lui Bu, și viezurelui Marin.

Cap. 2

Bu nu stingea lumina odată cu noi, mai zăbovea la Legea care avea să-i poarte numele și să-i aducă Nobelul pentru Vasele Comunicante Sparte. Adică: Un corp lichid scufundat într-un vas comunicant spart nu ajunge departe. El se scurge de pe parchet sau covor până în pivniță, provocând inundații. Dacă a văzut Billy Bob Thornton chestia asta, a coborât din serial și a bătut la ușa lui Bu. Bu i-a spus direct: Tu ești soțul Angelinei Jolie și nu înțeleg ce cauți. Mai ales că Angelina, așa netalentată cum e, e foarte frumoasă. Nucul din camera lui Bu tremura de indignare. Marin ieși plângând de sub pat. Și dacă a văzut Bu că a pus degetul pe rană, a continuat: Ce faci tu cu banii pe care-i furi în Fargo? Ieri te-am văzut jefuind măcelăria lui Clarck. Ai luat trei mii de dolari. Alaltăieri ai furat tutungeria din centru. Te văd mereu punând banii într-o cutie neagră metalică. Unde-o ții?, că am nevoie de bani. Am nevoie de bani ca s-o operez pe Si. Bob a vrut să întrebe cine este Si, dar s-a trezit cu o nucă în falca stângă care s-a umflat imediat. Bu i-a dat primul ajutor, din nucă a făcut dulceață iar Bob s-a cărat înapoi în serial. Era groasă. Adică Bu avea dreptate: Bob și agentul de asigurări Freeman furau de stingeau și nu-i întrebau pe telespectatori dacă aveau și ei nevoie. Avea să intenteze un proces lui Weinstein, producătorul serialului Fargo. Dar despre asta vom vorbi mai încolo.

Eram cu toții în cameră la Bu și ea ne-a explicat unde ajunsese cu cercetările la viitoarea Lege Bu. Uite, spuse, trăgându-și un capot de tergal cu motive naționale canadiene și mâneci japoneze din alea de kimono, uite: Vasul comunicant este oala asta spartă. O pun deasupra ligheanului, spart și el, dau drumul la orice lichid în acest principiu comunicant și lichidul nu stă, se scurge pe masă, pe dușumea sau oriunde unde aplicați sau folosiți Legea. Eram topiți de admirație. Ce simplu, ce fermecător era. Nobelul ei avea să fie și al nostru pentru că o sprijineam, o ascultam cu plăcere și ștergeam prin casă pe unde Bu verifica și aplica Legea.

Ne-am retras fiecare în camera lui, cum am mai spus. În curte își făcuse apariția nocturnă unul din frații Jderi cu care Bu legase o mare prietenie. Unul înalt, neras, cu principii, Paul mi se pare. Scrise pe un bilețel ceva cu pixul și aruncă ghemotocul pe geamul deschis al lui Bu.

Prin nucul din cameră bătea scirocco-ul care venea la noi în curte din bălțile care înconjurau Fargo. Fââș!, dar ușor, imperceptibil.

Cap. 3

Bu se uita în draci la Fargo. Când nu era în grădină sau în frigider, când nu punea draperiile la uscat sau nu-și peticea rochia de mireasă, când nu curăța peștele pe care de fapt îl curățam noi că ei nu-i plăcea, când nu se înnora sau nu se uscau frunzele gutuiului roșu din curte, când nu desfăcea berea sau nu citea, deci când nu toate astea și câte și mai câte, Bu se repezea la teve-ul din salon și se uita cu îndârjire la serialul Fargo.

Acum, cei doi pungași din Fargo, criminalul Lome Malvo și agentul Leslie Nygaard, jefuiau o tăbăcărie. Asta pentru că în Fargo, orășelul de la granița cu Canada, unde era tot timpul iarna, deci în Fargo treceau zilnic mii de animale sălbatice și localnicii le mai și împușcau. Mâncau carnea iar blănurile le duceau la tăbăcărie. Drept care tăbăcarul Stan Baum era plin de bani. Cei doi tâlhari la drumul mare i-au luat cincizeci de mii de dolari dintr-un sertar după ce l-au legat fedeleș și care așa legat le-a spus: Bă, nu-mi luați banii, că vă ia mama dracului! Dar pe tâlhari i-a durut în cur, se duceau cu banii la birou, undeva în centrul Fargo, și-i puneau într-o casetă neagră de fier cu cifru. Un fel de depozit destul de voluminos, Bu aprecia că încap în fierătanie cam un milion. Bu, ca să vezi, vroia banii ăia. Era dispusă să stea până la sfârșitul serialului ca să vadă unde își ascund derbedeii comoara.

Bu își nota într-un carnet tot ce făceau cei doi pungași. Seară de seară. Că se năștea întrebarea firească: De ce avea nevoie Bu de atâția bani. Că degeaba îi spuneam, mai ales eu: Bu, e un serial, nimic nu este adevărat, totul e o ficțiune! Nimic. Degeaba îi spunea Marin, viezurele: Bu, ai înnebunit? E serial de ficțiune, ce naiba? Degeaba se băga și Agenta Roșie în discuție: Bu, ne facem de râs! Cum dracu’ să luăm banii ăștia? E o invenție de la un cap la altu’, e Weinstein ăla, producătorul.

Dar Bu nimic, cum spuneam. Avea o fată, Si, care trebuia operată și costa enorm. Cam cinci sute de mii. Iar cu tot cu jaful de la tăbăcărie abia avea două sute. Caseta de fier trebuia să se mai umple.

Tot timpul era iarnă în Fargo. Treceau mașini spre Alaska. În orășel era o agenție care îi iniția pe șoferi în tainele frigului. Cine n-avea adeverință de la agenție nu putea trece. Era vorba de zero grade la noi în Fargo și de minus cincizeci în Alaska. Permanent. Dacă îți murea mașina ăla erai. Și tu și nevasta și cei doi copii dintre care amândoi urâți și papagalul cu care călătoreai înghețau naiba în scaune și venea morga din Fargo și te ducea într-un loc. Agenția, RED LINE, era condusă de Agenta Roșie care totodată era și șeriful localității. Adică era polițistă și era ajutată fără salariu de Viezurele Marin, un bursuc rezistent la frig și la dragoste.

Așa ne-am cunoscut. Bu mi-a propus să facem o plimbare de câțiva ani prin State. Bu era tovarășa mea de viață, și deci, a zis în continuare: Mergem pe malul Pacificului, mai stăm câte un an pe unde ne place și facem chetă pentru Si. Când avem banii, ne-ntoarcem și-o operăm. Dacă stăm locului, aici în București, banii nu vin. Mergem după ei. Așa am ajuns în Fargo, așa am ajuns la agenția condusă de Agenta Roșie, așa ne-am luat o casă toți patru pentru vreun an sau doi ca să facem comerț cu animale vii sau moarte că Alaska era plină de reni. Și aici a continuat cu serialul Fargo. Și aici Agenta Roșie dă adeverințe și tot aici a înțeles Bu că cei doi bandiți se vor umple de bani iar banii ăia îi vroia ea. De ce nu?

Interesant. Să fii în orășelul de graniță Fargo când la teve este serialul Fargo în care doi tâlhari fără de lege jefuiau ziua-n amiaza mare iar tu împotriva oricărui sentiment de siguranță și înțelepciune să vrei să-i iei este o nebunie. Dar nu te puteai pune cu Bu, nu puteai. Asta era adevărat.

Eu țin jurnalul acestei aventuri nemaiîntâlnite, vă țin la curent, că așa am zis mereu în serile în care ne adunăm toți patru în salonul de jos după care dăm drumul la teve, la Fargo. Da.

Cap. 4

Brusc Agenta Roșie s-a ridicat în picioare și, nervoasă, ne-a spus mie și viezurelui Marin, că Bu era la bucătărie de făcea sarmale sau ceva, deci ne-a spus puțin răstit: Cum naiba se face că v-ați oprit exact în Fargo? De unde știa Bu că aici e serialul? Cum de vorbește cu unul dintre infractori că altfel nu-i pot spune? Am văzut-o cu Bob Thornton. Dacă voia banii lor trebuia să le dea telefon. Sau să meargă la Weinstein producătorul ăsta care-am auzit că rădea toate actrițele care intrau în biroul lui! Am să fac o anchetă a mai zis, deși, consideram eu, trebuia să zică chestiile astea când era și Bu de față, nu așa când noi eram la etaj, ea la bucătărie și părul înalt din curte ajungea până la etajul doi al clădirii noastre că mai aveam un etaj. A mai zis Agenta Roșie: Aici e iarnă tot timpul și indienii fac focuri mari în jurul cărora cântă de mama focului cântece rare, de colecție, da!

Poate avea dreptate, nu știu ce să zic, dar acu’ când zicea ea așa am devenit și eu suspicios că adică cum de s-a hotărât Bu taman pe Fargo ăsta, un oraș neînsemnat cu doi infractori activi sau poate mai mulți că Agenta Roșie îi va dovedi de asta eram sigur? Terminasem cafeaua și Marin a zis: N-o lăsăm pe Bu singură, să nu te gândești, mergem cu ea după bani, că eu am citit scenariul și banii îi vor îngropa e-adevărat aici în Fargo dar lângă pădure, acolo unde începe zăpada veșnică, o iarnă permanentă de te caci pe tine. Așa a zis: De te caci pe tine! Asta însemna că ne trebuie haine speciale, am vrut să zic, dar Marin intrase în dormitor după Agentă că trăiau împreună. Încurcată situație.

Am coborât în bucătărie și Bu îmi făcuse o listă de cumpărături. Pentru când aveam să pornim după bani când aveam să aflăm de la teve unde-și vor scunde tâlharii comoara. Ce tâlhari, criminali sadea că furau la întâmplare. Azi un butic cu halva, mâine o mezelărie sau o șaormărie ceva și toată lumea aștepta ca Agenta Roșie să-i prindă.

Pe listă erau piolete, cazmale, lopeți, căciuli groase de blană, un cuc ca să știm ora, adică un cuc viu dresat aici în Fargo la o școală specială de dresat păsări, apoi, tot pe listă, mai erau de-ale gurii cum ar veni mult compot de piersici că avea calorii, asta văzuse Bu la teve când armata americană lupta în Pacific și cu asta îi hrănea de la intendența lor, cu compot de piersici că era hrănitor, deci compot de piersici scria, muștar, cafea și alune care nu se strică sau nu se-nmoaie la frig. Deci treaba era serioasă.

Pe urmă eu am dat la știri pe teve ca să aflu ce mai era prin Africa de Sud, Mongolia, Franța sau Spania și mi-am dat seama că, la nivel global, mamă ce vorbe, deci la nivel global începea războiul săracilor cu bogații planetei. Că nu se mai putea cu război rece și nici cu minciuni despre libertate.

De sus se auzeau arcurile patului. Mă gândeam că Marin caută, caută ceva la Agenta Roșie care de obicei nu este ascuns pentru că corpul omului n-are multe ascunzișuri, noi ne prefacem că nu știm. Da.

Cap. 5

Generalul Manole Ben Manole știa ce punem la cale. Știa de pregătiri, de jurnal, de colosala aventură care începea în viața noastră, a mea, a lui Bu și a lui Marin. Și era de acord. Zice: Sunt de acord cu ce faceți, derbedeilor ălora din Fargo, se referea la Malvo și Nygaard, trebuie să le vină cineva de hac. Așa spunea: De hac. P-ormă a mai zis: Jurnalul tău Denis n-are natură. Fără natură aventura voastră n-are nicio valoare. Și-așa, un jurnal este un gen literar greu de trecut la literatură, e o formă mai ușurică de comunicat între veri, nepoți și cam atât. Așa spunea: De comunicat între veri, nepoți, a zis și de cumnați sau neveste și cam atât. Marea literatură, a mai zis, nu-i cu jurnale și eu știu bine ce vrei. Așa a zis: Știu bine ce vrei. A plecat pe urmă de la noi înfășurat în niște blănuri albastre. De păun.

Ce natură să bag? Mă uitam pe fereastră și nu vedeam decât lacul Colentina. Se spălau covoare, se bălăceau mai mereu copii, se umpleau canistre, se spălau mașini, ceva iarbă, puțină foarte puțină, și ici colo răzlețit un copac.

Și totuși într-o zi s-a întâmplat ceva memorabil: Din largul oceanului a poposit aici un delfin. S-a recomandat Krak. Și nici mai mult nici mai puțin a cerut-o de nevastă pe Stella, o focă drăguță care stătea cu chirie în blocul B de garsoniere din stația tramvaiului 21. S-au întâlnit la dansul de sâmbătă seara din cartier. N-au vrut să locuiască de la început în lac că era poluat, prea poluat după normele lui Krak. Zicea: Nu poți respira, nu te poți spăla, nu poți citi în apele astea murdare ale Colentinei.

S-au dus până la urmă la Sinaia undeva, e o casă pe stânga. Doi brazi, flori de colț, trandafiri și multă zăpadă pe munte. Natură adică. Așa cum vrea Manole, prietenul nostru bun.

Sting. Mâine e o zi grea și trebuie să fiu conectat la nevoile grupului nostru. La speranțele lui. Așa că ascult Audioslave și mă mir că grupul ăsta n-are o promovare mai bună, nici pe media de specialitate nu se prea vorbește despre el.

Cap. 6

Recitesc ce-am scris până acum și nu-i bine. Îmi trag căciula pe ochi, fularul în jurul taliei și-mi zic din nou: Nu-i bine cum am început povestea acestei aventuri colosale. Dacă citesc gărgărițele, porumbeii mai treacă meargă, dar vor citi și ceva oameni, da. Unu’ e instalatoru’ nostru, altu’ vecinu’ ăla de-a fost militar, Manole Ben Manole și chiar șeful pompierilor din Berceni. Adică e greșit că Bu, eu, și viezurele Marin suntem dintr-o dată în Fargo. Cum am ajuns noi acolo? Cât am făcut pe drum? De unde știam noi de Fargo? Și de unde veneam?

Întrebări firești care mă fac să reconsider cele scrise de până acum, altfel posteritatea nu va înțelege nimic din literatura română, deși abordând un asemenea subiect, aventura noastră va depăși plaiurile autohtone și se va înscrie în istoria aventurilor universale. Așa zic.

Întâi e că m-a sunat Bu, ea stătea în Colentina, și mi-a zis să vin pe la ea ca să studiem împreună posibilitatea zidirii ei în bucătărie. Am ajuns și mi-a zis: Vreau să mă zidești aici deasupra frigiderului ca să nu mai miroasă urât în bucătărie. Așa a zis și a închis caietul în care-și nota tot ce trebuie pentru viitoarea Lege Bu, aia în care va demonstra că un lichid scufundat într-un vas spart se va scurge mai întâi pe covor apoi în curte, inundând cotețul câinelui. Lege care-i va aduce Nobelul pentru Vasele Comunicante Sparte. I se va acorda în noiembrie 2022 și deja mi-a călcat o cămașă. Dar asta-i nimic pe lângă faimă, filme, cântece dedicate nouă de Alice in Chaine sau Tool. Da, nimic.

S-a ridicat și a luat-o spre bucătărie nu înainte de a stinge teveul. Am întrebat: La ce te uitai? Hm, mi-a răspuns, la un serial nou, unu’ Fargo, îl dau de câteva zile pe HBO. E cu Billy Bob Thornton și Morgan Freeman. O să-ți povestesc, acum, a mai zis, hai în bucătărie să luăm măsurile frigiderului că nu pot fi zidită oricum. A mai zis: Trebuie îndepărtată faianța, și așa era prea urâtă. Și așa am făcut. Doi metri înălțime, doi lățime, unu’ în volum, că trebuia gândit totul foarte bine pentru ca Bu odată zidită să poată folosi telefonul, microundele, și câte o carte din bibliotecă. Biblioteca am fi mutat-o în bucătărie ca să fie mai aproape cu rafturile.

Am făcut o pauză. Vroiam să deschid discuția despre Si, fata ei. Că Bu nu vorbea niciodată de ea. Era bolnavă ceva, nu ne privea, zicea, și își tăia o unghie de la degetul mic. Nu vă privește, e treaba mea și-a ei, a fie-sii, sublinia de fiecare dată privindu-mă în ochi. Eu aveam ochii mari, ea-i avea la fel și ne făcea bine chestia asta că era sinceritate la mijloc, un fel de a sublinia că împreună cutare cutare. Eram în living, mirosea a cărți.

Cap. 7

Bu stătea la etajul șapte al unui bloc din Colentina cu fața spre lac. Ieșea, să zicem, să ia pâine și la întoarcere nu mergea liftul și atunci Bu, veselă, exclama: Uneori viața se cacă pe tine. Altfel era femeie înaltă, fumoasă, caldă, deșteaptă, cu mult umor că altfel nu ne cunoșteam și avea și o fată, Si, care era tare bolnavă. Nu toată lumea știa, nu toată lumea. Doar eu și Paul Jder, unul din Frații Jeri ai lui Sadoveanu, care a coborât din carte într-o zi și a spus că și el e de partea cauzei. Ce cauză, a întrebat Bu. Păi, aia cu banii pentru Si, și zicând asta s-a întors în paginile cărții că poate va mai fi nevoie de el nu se știe când. Dar a mai zis ceva înainte să se întoarcă în carte, pag. 98, a zis: Sunt niște bani pe HBO, e un serial ceva care ne poate îmbogăți. Totul e să-i luăm de-acolo. Da, așa a zis, și Bu s-a apucat să caute pe HBO. Paul Jder, după cum v-ați dat seama, a vorbit la plural, deci vroia să-și bage și el nasu’ și asta nu era bine, dar vom vedea mai târziu.

Cum spuneam, Bu a venit de la pâine că luase una cu semințe și fotografii cu grauri în vie, deci venise de la pâine și s-a apucat să facă omletă. Eram doar noi doi și atunci a pus patru sau cinci ouă. Poate opt, n-am fost atent. Vorbeam. Zice Bu: O fi adevărat ce zice Paul? Asta mă-ntrebam și io, și am zis: O fi adevărat ce zice Paul? N-aveam decât să deschidem teveul pe HBO. Dacă ne mințea rupeam pagina 98 din carte și adio Paul erou de roman, adio.

Am butonat de colo colo și am dat peste oi, dezvoltare personală, istorie, bani, documentare cu cai și flăcăi, o vedetă românească pe MTV cu cracii goi, un urs, doi urși, niște unii cu camioane și la sfârșit am dat de HBO. Era o telenovelă acum, una românească cu gagici în costume populare, dar în programul HBO mai la vale am văzut că începe un nou serial, Fargo, cu Bob Billy Thornton și Morgan Freman. Am zis că poate e ăsta și era seara la nouă așa că până atunci am ieșit în jurul blocului să apreciem natura.

Natura din jurul blocului era foarte reușită, foarte frumoasă. Garaje din beton în care erau grătare. Pomi seculari. Poate mușcate, nu se deslușea. Iarbă. Miros de căcat că se spărsese o țeavă de prin Colentina, tufișuri, bănci de pe care admirai tramvaiul 21 în ambele sensuri, și era mereu o babă la geam care n-avea mască dar noi n-am demascat-o la poliție că era drăguță. Ăsta e cuvântul, drăguță. Apoi bătea vântul, că erau rufe la uscat în balcoane, câini vagabonzi, pisici, grupuri de copii traversând spre lac, cu mame care le spuneau celor mici: Traversați numai pe verde, și copiii asta făceau. Hărmălaie mare.

Se făcuse nouă și ne-am scos din natură, nu mergea liftul iar Bu a zis din nou foarte veselă: Câteodată, viața se cacă pe tine, și am urcat greu dar repede că la nouă fără cinci eram în casă.

Ne-am instalat pe sofaua cu motive africane, aia care mirosea a nisip. Am dat drumul la HBO. Începea Fargo. Așa a fost, ca să fiu sincer, așa a început nebunia cu Fargo. Nebunie în care am fost angrenați cu toții: eu, Bu, viezurele Marin, Agenta Roșie, Paul Jder, Billy Bob Thornton, Morgan Freeman și mulți alții. Vom vedea mai încolo, dar așa a fost, așa a-nceput aventura.

Cap. 8

Serialul începe și ce să vezi? Fargo e un orășel american de la granița cu Canada. Spre Pacific încolo. Paranteză: Ne-am uitat pe hartă și io și Bu și de la noi din Colentina n-avem cum să ajungem acolo cu 21 sau 66 pentru că mijloacele astea de transport nu ies din București, ceea ce, se va dovedi în povestea noastră, va fi o mare tragedie.

Un orășel deci cu de toate: Bancă, măcelărie, service auto sau spălătorii de țoale, poștă, wallmart, baruri vreo patru, pizzerie, agenția RED LINE, asta, agenția, are un etaj ceea ce o face să fie printre cele mai înalte clădiri din Fargo, da, și la capătul dinspre ocean un magazin uriaș cu scule de iarnă de închiriat. Nimeni pe străzi, toată lumea în mașini mari sau mici toate moderne.

Agentul de asigurări Morgan Freeman, Leslie Nyagaard în serial, este încă acasă. Bea cafea dar nu e vesel. Se uită prin facturi. N-a plătit încă creditul pe mașină, asigurarea la casă, bursa unicului copil, un băiat, care învață la New York naiba știe ce că el sau nevastă-sa n-au ajuns acolo ca să vadă dacă nu cumva e ceva dubios, dar vor ajunge, dar acum n-au bani. Toate astea fac din ziua care începe o zi tristă, de evitat, dar Leslie trebuie să se ducă la agenție, deschide la zece. Spune nevesti-sii toate necazurile prin care trec. Pe femeie o doare-n cur, nu-i treaba ei ea e doar nevasta care stă acasă nu contează pe ce bani, se uită la teve, face ciorbă de perișoare și-și așteaptă bărbatul ca să-i coasă nasturii, ceea ce face din căsnicia lor una plictisitoare de moarte. Acum când ne uităm noi ea nici nu mai întreabă ce să pună în omletă, o vedem punând șorici, pate de ficat, verdeață, unt, ceapă și marmeladă care fac din chestie ceva grețos. Fără s-o privească, Leslie se ridică și iese în oraș. E muzică în surdină, ceva Rolling Stones, She’s like a rainbow.

Leslie ajunge la agenție, la parterul une case cu geam la stradă, se uită prin corespondență, nimic. Deschide e-mail. Nimic. Nimeni n-are nevoie de el iar în felul ăsta, Leslie știe sigur, n-are cum să-și plătească facturile. Închide agenția, este singurul angajat, și traverseză la barul lui Fred unde-și petrece plictiseala și amărăciunea ascultând chestii tâmpite, aceleași, de la câțiva indivizi care sunt acolo la tejgheaua barului de mii de ani adică de când e Fargo. Unul, de exemplu, spunea pentru a mia oară cum nevastă-sa i-o suge câte trei ore ceea ce era întărit de o femeie în vârstă ce stătea la o masă cu trei picioare din fundul barului: Da, da, o cunosc bine pe Maryleen, e bună.

În capătul dinspre continent al orășelului este o benzinărie. Nici nu bat bine ceasurile de unșpe că la pompă trage mașina marelui criminal Lome Malvo, adică Billy Bob Thornton. Este înarmat cu săbii, topoare, scut, cască medievală, mitralieră modernă, revolvere, aruncătoare de flăcări și se dă deci jos din mașină și pune benzină. Îl întreabă pe benzinar: Ce-i de șutit pe aici că nu mai am bani. Benzinarul îi arată barul lui Fred.

Lome Malvo intră în bar și dă cu ochii de Leslie. Se înțeleg imediat din priviri. Malvo scoate pistolul și vrea banii din local, Leslie îi dă una în cap patronului Fred care vroia să apese butonul de sub tejghea la care ar fi răspuns Agenta Roșie, celebra polițistă din Fargo. N-apucă s-o facă și-n felul ăsta între cei doi se leagă o prietenie durabilă, de fapt o legătură bolnavă, așa că iau banii din bar, vreo două sute de dolari, și dispar în agenția lui Leslie. Aici vorbesc. Ce mai e de jefuit prin Fargo? Multe chestii, răspunse Leslie pus pe treabă. Bucuros că în sfârșit ceva… Ne stă cineva în cale? Nu, Agenta Roșie, ai să vezi, e doar o tipă cu capul în nori. Unde-o găsim? În agenția RED LINE. Și acolo nu-s bani? Ba da. Păi, la noapte. Din nou muzică în surdină, ceva NIN, că Bu mi-a spus: Ce-au ăștia cu muzica? Că-i mișto.

Am stins aparatul. Era seara târziu și pe HBO începea o trăznaie sefe, ceea ce nu era cazul. Ne-am urcat la etaj unde aveam două dormitoare. Așa erau apartamentele în Colentina, cu etaj, al nostru având patru.

Cap. 9

Avem o grămadă de flori în living și ceva fotolii. Ne-am așezat și Bu a zis: Să vedem ce fac tâlharii ăia cu banii că la bancă nu-i pot pune și dacă vedem locul mergem și-i luăm. I-am spus că-i o ficțiune, ce naiba, Bu, ești femeie în toată firea. Va râde lumea de tine. Și ca să fiu convingător pun ușor ceva muzică, că adică muzica te salvează în situații dificile cum era asta în care Bu visa cu ochii deschiși. În sinea mea îi dădeam dreptate, știam că are nevoie urgentă de bani pentru Si. Dar nici așa. Să crezi că banii ăia din serial sunt ai tăi! Îi mai zic odată să se potolească, dar ea îmi dă o replică genială: Ești un bărbat scandalos! Cel mai scandalos din câți știu. Mă rog, asta nu-nseamnă c-o să-i stau în cale. Nu, deloc.

Și ca să mă convingă, Bu a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Weinstein, producătorul serialului: Bă, men, nu-i așa că banii ăia din Fargo sunt reali? Și a dat tare ca să aud și eu răspunsul: Ies, ma’am! Na, ce mai vrei? M-am liniștit și m-am dus la culcare. Mi-am pus la căști Porcupine Tree că așa adorm eu cu ceva muzică. Am mai auzit-o doar pe Bu spunând: Pe bărbații ăștia cu capul în nori greu îi ții în mână. Se referea la mine și probabil la norii din bucata aia a lui Pink Floyd cu cât de confortabil e să ai nori în cap.

Noaptea n-a trecut fără agitație. Mi-am reamintit cum am cunoscut-o pe Bu, adică eram la un cenaclu de poezie unde se sărbătorea un mare poet nu-i spunem numele. Ea era în rândul al doilea și m-am așezat lângă ea. Asta a fost tot și de atunci au trecut anii. Atunci, la cenaclu, eu am vorbit despre poezia lu’ poetu’ ăla de-l serbam, am pomenit de revoluția din ‘89 că fără ea n-aveam parte de atâta fior, stare lirică, rimă și ches’ d-astea. Lumea m-a crezut și atunci s-a citit o poezie foarte bună a marelui poet ceea ce a însemnat că aniversarea a fost un succes.

Am băut după aia la Ionel cumva în centru Sibiului și am mâncat ciorbă cu Liliana, Ioana, Mara, Tic, și Vali căreia, ciorbei, toată gașca îi punea pătrunjel. Așa a fost. Cert e că a doua zi am luat-o spre București iar Bu a renunțat la biletul de tren și a venit cu mine. Cu mașina. Serpentine chestii știți.

Așa am ajuns în Colentina unde Bu are apartamentul ăsta de patru etaje. N-a fost nevoie să-l împărțim, ne-am descurcat de minune: Tu sus trei și patru, eu unu și doi și a fost foarte bine. Zău a fost foarte bine. Și este.

Cap. 10

Leslie îl anunță pe Malvo că va veni mașina US Mail cu valori în Fargo. Vine odată pe lună și vineri acum se face luna și din câte știe el în mașină sunt cam cinci sute de mii de dolari în bilete de bancă. Trebuie să acționeze. Malvo e de acord. Fac un plan amândoi în agenția lui Leslie și degeaba îl sună nevasta pe Leslie că el nu răspunde.

Vor acționa la vreo zece km de Fargo nu în oraș ca să nu se afle. Leslie știe un podeț peste râul Fargo și vor ataca de sub el când duba blindată US Mail va trece peste. Vor lua și lacrimogene dacă este nevoie că Malvo are la el de toate într-un geamantan uriaș. Frânghii, lanțuri și saci pentru hârtiile alea de valoare. Malvo propune și două măști ca să nu se dea în vileag la Agenta Roșie care poate le va lua urma. Dar așa, neștiind cine sunt cu-adevărat ancheta va fi degeaba. Discută până seara târziu. O lumină în geamul agenției. Se vede din stradă.

Bat palma și se duc la Fred care ține deschis până noaptea târziu. Fac pe misterioșii că adică nu se cunosc și clienții chiar nu pricep despre ce este vorba. În local e liniște că doar bărbatul ăla care vorbea de nevastă-sa se auzea: Acu’ a ajuns să mi-o sugă și câte cinci ore pe noapte. Iar tipa care de obicei îl aproba, zicea: Mă, da’ ce erecție ai!! Așa spunea: Mă, da’ ce erecție ai, n-am mai auzit că mă pricep!

Leslie a intrat tiptil în casă că poate nevastă-sa dormea dar nu dormea și l-a-ntrebat: De unde vii așa de târziu! A mai zis: Ce fel de asigurări ai făcut de ți-a luat toată noaptea? Pe urmă iar a mai zis: Miroși a local. Ai fost la Fred? Și de unde-l aștepta fără cămașa de noapte pe ea și-a pus-o și s-a învelit cu plapuma până la gât zicând că are migrenă sau că pleacă la mă-sa ceea ce era tot aia pentru Leslie.

Scăpat de griji Leslie s-a dus în bucătărie să-și facă o mască pentru jaf. Fața de masă era prea dură că era o mușama de căcat. Cu sacii de gunoi nu mergea că erau prea mari. Așa că a luat o față de pernă din mașina de spălat, a tăiat două găuri și și-a potrivit-o pe cap. Mergea și era foarte bine că până la jaf mai era o noapte. Noaptea asta.

Malvo s-a dus și el la hotelul de două stele din Fargo unde-și luase o cameră sub alt nume ca să nu se prindă Agenta Roșie. Vezi Doamne acu’-l chema Albano ca să creadă polițista că e ăla care cântă cu Romina. A desfăcut uriașul geamantan aproape cât un dulap cu patru uși deci a desfăcut geamantanul și a luat un calup de dinamită două pistoale rachetă ca să tragă pe cer dacă se face noapte de nepătruns funii groase mănuși și o mască din timpul pandemiei. A mai luat una. Una când se duce, alta când se-ntoarce. Așa lucra el, cu două măști. Apoi a dat pe știri. Prin Kansas erau furtuni, prin Alaska venea un ger nasol cum n-a mai fost de la Lincoln încoace când nu erau măsurători, iar la New York se deschidea o nouă Barnes&Nobles, librăria aia uriașă în care stai și citești cât vrei iar dacă-ți place cartea o cumperi. Că America încă mai citește. Era mândru de asta și-și încărcă mitraliera de calibru 22.

Adormi așa îmbrăcat de jaf cum era, da’-l sculă nevasta ăluia din bar care sugea câte cinci ore și care lucra în hotel. S-au înțeles pentru douj’ de dolari.

Cap. 11

Lasă că era ora două din noapte și abia mă culcasem, lasă că oricum trebuia să mă scol dimineață că aveam treabă la OSIM să înregistrez Legea Bu, adică Legea Vaselor Comunicante Sparte, lasă că mai aveam de ținut Jurnalul la zi și sărisem peste unele chestii importante, că Bu mi-a bătut în ușă precipitat. Sacadat, febril, ritmat foarte deci era ceva ce nu suferea amânare. Că eu știu când Bu bate leneș, atunci e doar un cioc cioc la juma’ de oră. Mă rog, am deschis ușa.

Răvășită, Bu mi-a spus: Se pregătesc să atace US Mail!! Înțelegi? Se pregătesc de o mare lovitură, scoală-te, ce mai stai semn de-ntrebare.

Mi-am pus o geacă roșie și am coborât în living. Bu a mai zis: Tu trebuie să știi telefonul de la US Mail, să le spunem, trebuie să facem ceva, că te văd încă somnoros. Nu știam niciun telefon, iar să continui a-i explica lui Bu că totul este doar un scenariu fictiv, că era doar o poveste de adormit copiii, era degeaba. Am zis: Nu știu niciun telefon, Bu, nu știu. Dar poate că valorile alea din US Mail ne vor fi de folos. Ia, gândește-te! Două sute de mii dolari cheș și juma de million în obligații la purtător semn de întrebare. Hm semn de întrebare. Nu ne rezolvăm așa toate treburile semn de-ntrebare. Și operația lui Si, și Legea lui Bu, și casa pe care vrem să ne-o facem în largul lui Tassos semn de-ntrebare. Nu semn de-ntrebare.

Bu s-a gândit și mi-a dat dreptate. Pe seară trebuia să vedem împreună Fargo, să vedem cum dau lovitura Leslie și Malvo, și unde vor pune valorile și banii pe care-i au până acum. Se luminase puțin la față, că mi-a venit ideea să scriu în Jurnal de unde ne cunoaștem și cum am devenit tovarăși sau am scris și n-o mai fac. Se luminase la față deci iar mușcatele alea roșii i se puseseră în obraji. Eu mă duc la OSIM, să vedem ce facem cu Legea BU, n-o putem lăsa așa, am zis. Odată înregistrată o putem folosi că vin bani mulți dacă luăm Nobel și scăpăm de sărăcie, vorba vine, am mai zis. Ai dreptate, zice Bu storcând o roșie în omletă, ai dreptate, sărăcia te-mbătrânește rapid iar noi avem multă treabă. Nu-i așa semn de-ntrebare. A mai zis: Pentru încă vreo sută de ani.

Am răsfoit dosarul Bu. Era complet. Avea scheme, fotografii, grafică semnată Mardale, senvișuri că până o citești să nu mori de foame, apă pentru hidratarea comisiei OSIM și așa mai departe.

Ușa s-a trântit singură în urma mea.

(Fragment din romanul Eu, Bu și viezurele Marin,
în curs de apariție la editura Tracus Arte)