Nu doar membrilor Cercului Literar de la Sibiu le-au fost consacrate numeroase studii în perioada postcomunistă, ci și grupării ca fenomen. Nu mă mai întorc acum la primele din serie: Cercul Literar de la Sibiu de Ilie Guțan (autor din urbe, drept care cartea a apărut la Editura Universității locale „Lucian Blaga”, 1995), Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar de Petru Poantă (Editura Clusium, Cluj, 1997, reluată la Ideea Europeană, București, 2006), Cercul Literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane de Ovid S. Crohmălniceanu și Klaus Heitmann (Editura Universalia, București, 2000 – studiu „de exil” și de final de carieră al reputatului critic bucureștean, stabilit în ultimii săi ani în Germania, unde a colaborat cu colegul românist heidelberghez), De la „Manifest” la „Adio, Europa!”. Cercul Literar de la Sibiu de Gabriela Gavril (Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2003) sau Despre Cercul Literar de la Sibiu. Intervalul timișorean de Cornel Ungureanu (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2004).
În continuare – despre lucrarea de doctorat a lui Dan Damaschin, tipărită sub titlul „Cercul literar de la Sibiu/ Cluj”. Deschidere spre europeism şi universalitate (Editura Zenit, Cluj, 2009). Dintre titlurile înainte-menționate, cel puțin cel al Gabrielei Gavril a avut inițial același statut academic. Se vor mai fi scris în universități și alte teze despre grupare, rămase nepublicate sau care, dacă au fost multiplicate, n-au circulat. Am citit-o în 2011, ca „jurat” în comisia de evaluare, pe cea a tinerei cercetătoare Florentina Răcătăianu, Cercul Literar de la Sibiu și spiritul euphorionist, de foarte bun nivel, susținută la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, netransformată ulterior într-o carte (sau n-am aflat eu să se fi întâmplat…)…
Despre „europeismul” Cercului Literar
Cartea principală a lui Dan Damaschin despre Cercul literar de la Sibiu/ Cluj. Deschidere spre europeism şi universalitate, teză – cum am văzut – de doctorat (2009, susținută în același an, în ianuarie, apoi publicată rapid), e o excepţională contribuţie la mai buna cunoaştere a fenomenului.
Autorul, cunoscut poet clujean, s-a format în atmosfera altei grupări, mai recente: cea echinoxistă. Student în perioada de început a Echinox-ului (revista se lansează la finele lui 1968, iar Dan Damaschin îşi face studiile între 1970 şi 1974, când – fireşte – colaborează şi devine redactor al gazetei), el ilustrează în versurile şi în eseistica sa, în manieră proprie, orientarea ştiută, în linia deschisă de predecesori echinoxişti imediaţi precum Adrian Popescu sau Ion Mircea: literatură hrănită din cultură, poezie livrescă, hieratism, orfism ş.a.m.d. Afinitatea cu Cercul Literar de la Sibiu, cât se poate de limpede, a fost de mult asumată şi de echinoxişti, ca grupare, şi de către Dan Damaschin în special. În plus, dincolo de opţiunea intelectuală, el s-a implicat foarte activ în cercetarea şi publicarea „cerchiştilor”. Legatar testamentar al lui I. Negoiţescu, a îngrijit o serie de ediţii de restituire sau recirculare a scrierilor acestuia şi ale colegilor săi. Coordonator al colecţiei „Cercul Literar de la Sibiu” la Editura Paralela 45, unde au apărut în anii 1999-2001 volume de I. Negoiţescu, Radu Stanca, Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman, a îngrijit – de asemenea – ediţia Revistei Cercului Literar (Editura Dacia, 2002). Competenţa şi pasiunea dovedite astfel l-au recomandat drept persoana cea mai potrivită pentru a prelua rolul de cercetător afiliat Universităţii „Babeş-Bolyai” atunci când a fost înfiinţat Centrul de studii „Cercul Literar de la Sibiu”, la iniţiativa lui Nicolae Balotă şi a lui Virgil Nemoianu şi sub coordonarea eseistului-profesor Ion Vartic, şi el un bun cunoscător şi exeget al „cerchiştilor” (apoi conducător ştiinţific al tezei mai-tânărului coleg). Lucrând îndelung în fondurile arhivistice şi în bibliotecile Negoiţescu şi Doinaş, ca şi în cele donate de Balotă, Dan Damaschin a devenit un adevărat expert în „cerchism”. Cartea confirmă cu asupra de măsură. În cazul său nu e vorba – aşadar – despre o cercetare academică obişnuită (dacă putem vorbi – şi se cam poate… – despre obişnuinţe în materie), ci despre o opţiune intelectuală şi scriitoricească profundă, despre – pe scurt, cu vorbele celebre ale cuiva – o „afinitate electivă”. Dan Damaschin n-a îndeplinit – pur şi simplu – o obligaţie profesională şi universitară, ci a mers mai departe pe drumul său. Respectă în carte – fireşte – standardele academice, scrie sobru, atent, documentat, se blindează cu note de subsol, însă – în fond – se exprimă pe sine ca autor, ca poet şi intelectual.
Un detaliu: de remarcat şi micul adaos adus „cerchismului” în titlul cărţii, unde e anunţat ca ţintă „Cercul Literar de la Sibiu/ Cluj” (în interior e păstrat genericul încetăţenit, doar cu primul oraş). Sublinierea îmi aparţine. În atare extensie toponimică, pe deplin justificată de istoria universitară (Cercul Literar a funcţionat la Sibiu în perioada refugiului Universităţii din Cluj, după cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena), nu cred că greşesc dacă văd mai mult decât o precizare istorico-geografică: Dan Damaschin sugerează astfel – discret dar orgolios, de vreme ce o încriptează tocmai în titlu! – existenţa unei consubstanţialităţi sibiano-clujeano-„cerchisto”-„echinoxiste”. O dată în plus, exegetul îşi apropriază subiectul exegetic, îl integrează în orizontul cultural şi creativ căruia el însuşi îi aparţine.
În studiul său, Dan Damaschin alege ca unghi de atac asupra materiei europeismul şi universalismul Cercului Literar. Sunt concepte-„umbrelă” (conform unei anumite terminologii americăneşti), trăsături integratoare, care acceptă şi transgresează varietatea de manifestări a „cerchiştilor”, poeţi, dramaturgi, eseişti moderni dar şi „clasicizanţi”, cosmopoliţi dar şi „tradiţionalişti”, „localişti”. Cultura bogată, cu adevărat universalistă, deschiderea către marile spaţii creative europene şi nu numai, aspectul livresc al scrierilor lor constituie o bază unificatoare suficientă pentru a contura un profil de grup, de orientare supraindividuală.
E punctul de la care porneşte primul capitol, de Preliminarii, al cărţii: „Propensiunea spre europenism şi universalitate se impune ca o dimensiune constantă, ce poate fi regăsită în toate etapele existenţei Cercului Literar de la Sibiu, încât recurenţa acestei atitudini, pe parcursul a mai mult de jumătate de secol, e în măsură să confere identitate grupării şi să contribuie la definirea ei”, spune fraza de deschidere (p. 8). Autorul schiţează în continuare contururile temei şi inventariază trăsături şi ipostaze ale europeismului „cerchist”, făcând cuvenitele raportări la repere continentale (Thomas Mann, Valéry ş.a., cu secvenţe mai ample despre consonanţa cu idei din eseistica lui T.S. Eliot sau despre Jaspers în lectura lui Doinaş). Mai multe pagini insistă asupra ideilor europeiste ale lui Negoiţescu. În plus, pe urmele lui Virgil Nemoianu, „cerchiştii” sunt încadraţi, în context românesc, într-o presupusă „generaţie de aur”, alături de Al. Paleologu, A. Marino, V. Ierunca, M. Lovinescu, Al. George, N. Steinhardt, Dinu Pillat, M. Şora, Al. Zub ş.a. La fel, de la V. Nemoianu e preluată şi definirea „cerchismului” ca echilibru între contrarii: „reuşita unei combinaţii între orizontul european larg cu o anume acceptare a localismului”, ceea ce ar fi produs „o primă soluţionare a tensiunilor istorico-politice care au dominat societatea română în prima jumătate a secolului XX” (p. 28).
Cartea dezvoltă, organizează şi detaliază tema. Capitolul II se ocupă de „Europenizare” ca proiect literar şi demers social-politic. Ideea e aceea a refacerii traseului istoric al „cerchiştilor” în funcţie de statutul, în fiecare etapă, al atitudinii „europeiste”. Reconstituirea, într-un subcapitol separat, a Contextului cosmopolit (cultural şi universitar) în care s-a format gruparea cuprinde referiri la Sibiu ca topos spiritual mai degrabă germanic decât românesc şi trece în revistă figurile principalilor profesori/ „maeştri” ai „cerchiştilor”, spirite – cu toţii – „europene”, în câteva cazuri chiar profesori străini stabiliţi la noi: Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roşca, Nicolae Mărgineanu, Victor Iancu, respectiv Henri Jacquier şi Umberto Cianciolo. Cel mai întins portret e cel al lui Jacquier, construit cu sprijinul notaţiilor din arhiva aceluia, intrată în custodia Centrului de studii „Cercul Literar de la Sibiu” de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Nu va rămâne singurul loc din teză în care acest fond documentar e fructificat. Alte note sunt citate în subcapitolul următor, intitulat eufemistic Intervalul anti-cosmopolit, în care e vorba nu despre vreun „anti-cosmopolitism” al „cerchiştilor”, ci despre prima etapă a istoriei noastre comuniste, recte epoca de propagandă de tip bolşevic, în care regimul impune o atmosferă anti-europeistă în sens anti-occidental şi reprimă manifestările „intelectualiste”. Pentru ca în secvenţa despre Naţional-comunism ca pseudo-răspuns la modelul occidental să trecem în perioada de după 1960, practic în epoca lui Nicolae Ceauşescu, a unei noi forme de xenofobie combinate cu noi ipostaze de naţionalism. Autorul citează aici in extenso constatările în acest sens ale lui I. Negoiţescu, „ideologul” grupării, autor – de altfel – şi al Manifestului. Sunt citate mai întâi scrisoarea adresată în 1977 lui Paul Goma, la a cărui mişcare de protest „cerchistul” s-a alăturat, apoi alte intervenţii, din anii 1980, după ce Negoiţescu se exilase în Germania. Pentru autorul Poveştii triste a lui Ramon Ocg (titlul volumului său de debut precoce) Europa şi „europeismul” au constituit o obsesie constantă, de-o viaţă, drept care referirile sale la temă îi oferă lui Dan Damaschin materie substanţială de cercetare.
Următoarele trei capitole – „miezul” cărţii – se ocupă de cele trei nuclee de afirmare a programului grupării sibiene (sau… sibiano-clujene!). Titlurile, nu ştiu de ce omise din lista de la Cuprins, sunt elocvente: „Manifestul” – atitudine literar-estetică şi act de rezistenţă, „Revista Cercului Literar”. Cristalizarea ideologiei literar-artistice a grupării cerchiste şi Proiectul „Euphorion”. Prima dintre aceste secţiuni e cea mai „istorico-literară” din toate, apariţia Manifestului din 1943 fiind bogat contextualizată, cu detaliate referiri la epocă, la impactul textului de adeziune a junilor autori la programul lovinescian etc. Revista Cercului Literar beneficiază practic de un „studiu în studiu”, micromonografiată fiind în circa 80 de pagini. Foarte interesantă e secţiunea despre Proiectul „Euphorion”, în care autorul urmăreşte destinul ideii unei noi publicaţii periodice a grupului, propuse de acelaşi Negoiţescu, personajul goethean urmând să-i furnizeze genericul. Revista nu se va face, dar de aici va ieşi un concept programatic, „euphorionismul”: sinteză a viziunii de o mare complexitate a „cerchiştilor”, simbol transformat în emblemă de Negoiţescu, de întregul Cerc, de – între ceilalţi – Nicolae Balotă, care îl preia în titlul volumului său de debut din 1969. Vedeta capitolului rămâne Negoiţescu, citat la tot pasul: după Romanul epistolar (corespondenţa Negoiţescu-Radu Stanca) în secvenţa De la proiectul „noului organ cerchist” („Euphorion”) la configurarea conceptului de „euphorionism”, în care e urmărit cu acribie traseul; tot din epistole, dar şi din eseul Blaga şi artisticul sau de la filozofie la dramă (1947, publicat în 1967 în revista Familia şi în 1970 în volumul Însemnări critice) în secvenţa Perspective teoretice euphorioniste; din aceleaşi surse, plus alte eseuri culese în volumele din deceniul 8 în Doctrina „euphorionistă” şi aplicabilitatea ei. Cu pornire de la studiul tandemului Ovid S. Crohmălniceanu-Klaus Heitmann, amendat în unele puncte (cf. p. 322), cu date extrase meticulos din afirmaţiile improvizate, metaforizante, mereu modificate ale lui Negoiţescu sau din însemnările lui Henri Jacquier, Dan Damaschin aproximează un model al „euphorionismului” care presupune, alături de valorile vitale şi de cele spirituale, un al treilea nivel: valorile etice, religioase, mistice, sacre, transcendente, tragice (tripartiţia urmează ierarhia valorilor propusă de Max Scheler). Precaritatea culturii române în atare privinţă e semnalată în numeroase referiri ale lui Negoiţescu la scriitorii şi filozofii noştri reprezentativi.
Pentru ca în capitolul final, al şaselea, al cărţii să fie urmărită Racordarea la Europa. Demers teoretic şi actualizarea lui creatoare. Autorul adaugă aici probe ale interesului constant al „cerchiştilor” faţă de marile valori culturale occidentale (Goethe, Thomas Mann…), în secvenţa Propensiunea spre europeism. Demersuri teoretice, după care urmăreşte, în racursiuri foarte rapide, de câteva pagini fiecare, modul în care are loc Actualizarea programului euphorionist în operele cerchiştilor, pe genuri literare. Mai exact spus, în poezia, proza, teatrul grupării sunt indicate motive, toposuri, referinţe mitologice europene, în critica aplicată autorilor români (Eminescu, Blaga ş.a.) sunt semnalate relaţionările comparatiste, eseistica ar confirma „atitudinea pro-europeană a autorilor şi deschiderea amplă spre valorile şi spiritul Europei” (p. 326), iar traducerile şi glosele pe marginea lor, realizate cu precădere de către Doinaş, Eta Boeriu şi Ioanichie Olteanu, întăresc în sine demonstraţia, ca transplantări ale marilor opere ale marilor culturi.
Cartea, „de referinţă”, cum se spune, de neocolit de-acum încolo de către viitorii cercetători ai grupării sibiano-clujene, impresionează şi prin seriozitatea cercetării, şi prin empatia pe care autorul nu şi-o ascunde. O singură observaţie: aceea că drept probe de „europeism” sunt selectate doar referinţele directe la cultura Bătrânului Continent, când – de fapt – „cerchiştii” au ilustrat-o prin ansamblul operelor lor, prin elevaţie, prin complexitate, prin cărturărismul care îi leagă prin infinite fire de istoria universală a literaturii, a culturii. Dacă am oarecare dreptate, atunci s-ar deduce că Dan Damaschin e dator să-şi completeze studiul cu o cel puţin la fel de amplă analiză, „cerchist” cu „cerchist”, micromonografie după micromonografie, a operelor lor complete.
Addenda despre posibile malversaţiuni ale lui Roland Barthes
Există – însă – şi un al doilea final, pour la bonne bouche: o Addenda intitulată Gradul zero al întâlnirii Henri Jacquier/ Roland Barthes. Bara care desparte cele două nume în loc să le unească printr-o cratimă îşi are tâlcul ei, căci e vorba despre o relaţie de adversitate. Din arhiva Jacquier, dar şi din alte surse, texte, mărturii, Dan Damaschin reconstituie un episod cu tentă senzaţionalistă: descinderea viitoarei celebrităţi a intelighenţiei franceze la Cluj, în primăvara lui 1949, pe când Barthes lucra ca ataşat cultural la Legaţia de la Bucureşti, în inspecţie la Centrul Francez din Cluj, de fapt – s-ar părea – montat să-i facă raport negativ compatriotului său stabilit acolo.
Povestea e desfăşurată cu migală, cu elan detectivistic, dar şi cu mare grijă, nu care cumva să se ajungă la exageraţiuni. Autorul e foarte precaut, cântăreşte şi argumentele pro, şi pe cele contra ipotezei, evitând să tragă concluzii limpede incriminante. A fost cu adevărat Jacquier o victimă şi va fi jucat Barthes rolul călăului? Convingerea celui dintâi că ideea „gradului zero” al scriiturii i-a fost furată are o bază reală sau e doar o frustrare alimentată de sentimentul nedreptăţii provocate de amintitul raport de activitate întocmit de Barthes? Răspunsurile nu sunt nete, dar contextul epocii, cel al relaţiilor româno-franceze, portretul extraordinar al profesorului căsătorit cu o româncă şi decis să rămână în ţara ei, fie şi sub regim comunist, apoi practic „exilat” la noi, fără permisiunea de a mai reveni în patria sa, nici măcar pentru înmormântările din familie, precum şi – deloc în ultimul rând – implicarea unui nume devenit ulterior atât de răsunător, toate acestea fac din Addenda cărţii un text pasionant, pe alocuri frisonant. Tradus, el ar putea fi publicat, cu ecouri, într-o revistă din Hexagon. Întâmplarea a făcut ca aproape simultan cu susținerea tezei de doctorat a lui Dan Damaschin, în ianuarie 2009, în Magazine littéraire, apoi, în februarie, în volum (la Editura Christian Bourgois) să apară pagini de jurnal ale lui Barthes dintr-o călătorie din aprilie-mai 1974 în China, deci tot într-o ţară comunistă (carnetele de atunci fuseseră expuse în 2003 la Centrul Pompidou). Presa franceză a comentat pe larg episodul, cu tot cu atitudinea echivocă, etic discutabilă, dacă nu mai mult (adică… mai rău!), a autorului Gradului zero… Sejurul său românesc, în tinereţe, poate cu mai puţine date de atracţie, ar putea – totuşi – interesa publicul francez. Pe cercetători, pe specialişti se poate oricum conta.
Episodul este – deci – categoric „exportabil”. Cu datele extrase din arhiva Jacquier, Dan Damaschin se califică incontestabil drept expert numărul 1 al subiectului. Poate vom mai vorbi despre posibilele malversaţiuni barthiene pe meleagurile carpatine…
Încă o „addenda” documentară și altele
Dan Damaschin nu s-a oprit în 2009, anul susținerii tezei și al publicării cărții. A continuat să scoată la iveală texte și documente „cerchiste” în ediții varii. Le-am consemnat în inventarul din primul episod al acestui „serial” despre receptarea grupării sibiene/ clujene și am și comentat ulterior republicarea Poeziei lui Eminescu și a celorlalte două texte complementare ale lui I. Negoițescu (ediție îngrijită în colaborare cu Ioan Milea).
Teza lui Dan Damaschin a fost completată după câțiva ani de un întreg volum-„anexă”, sub același generic și cu copertă similară (chiar dacă la altă casă), doar cu alt subtitlu: „Cercul literar de la Sibiu/ Cluj”. Glosse/ Restituiri/ Corespondențe (Editura Ecou transilvan, Cluj, 2013). Prima secțiune, a Glosselor, reunește două studii despre raporturile „cerchiștilor” cu „modelul”/ „magistrul” Lucian Blaga și două despre Wolf von Aichelburg. Restul cărții, capitolele II. Restituiri și III. Corespondențe, cuprind documente: texte inedite de Ștefan Aug. Doinaș, I. Negoițescu și Ioanichie Olteanu și Epistolare Doinaș, Regman, Negoițescu, de asemenea publicate în premieră, seturi de scrisori primite de Dan Damaschin de la cei trei.
Toate – foarte interesante, doldora de informații prețioase. Ne sunt astfel „restituite” două poeme de tinerețe ale lui Doinaș și traducerea sa după Cimitirul marin al lui Paul Valéry, precum și variante ale altor două poeme edite. În contul lui Negoițescu sunt recuperate un poem de adolescență, de la 15 ani, și trei „estudiantine”, doar ultimul publicat cândva și uitat în pagina de ziar (Ecoul, 2 aprilie 1944), scurte Fragmente dintr-un jurnal de idei și un spectaculos Tablou de adevăruri privitor la un număr determinat de contemporani, fișier destul de amplu, întins pe 6 pagini de carte (p. 131-136), cu portrete pline de vervă ale colegilor de Cerc, neconcesive, presărate din abundență cu maliții. Altă restituire din periodicele vremii e articolul lui Ioanichie Olteanu Așa sunt ei, studenții scriitori… Contribuții importante la istoria literară, publicat în revista Viața universitară (19 decembrie 1943), semnat „gin”, autorul fiind „deconspirat” de o însemnare a lui Henri Jacquier identificat în arhiva profesorului franco-clujean. Textul lui Ioanichie Olteanu, complet uitat până să-l redescopere Dan Damaschin, e o recapitulare parodică a istoriei Cercului (10 pagini în carte, 145-156, cu două note ale autorului și altele explicative ale editorului): ironică, burlescă, dar și serios documentată, minuțioasă, cu multe detalii utile pentru reconstituirea narativă a acelor ani.
Secțiunea de Restituiri are și ea o Addenda intitulată Din Arhiva – ludică – a Cercului Literar, cu trei piese. Primele două sunt „legi” emise de Doinaș, Negoițescu și Regman pe 27 februarie 1946, dactilografiate și semnate olograf: „LEGEA NR. 1/ Pentru constituirea forului suprem al Cercului literar” și „LEGEA NR. 2/ Sărbătoarea Cercului literar”, frazate (auto)ironic, într-o hazlie maimuțăreală de limbaj juridic. A treia piesă „ludică” e un tabel cu numele membrilor grupării distribuite pe patru coloane corespunzătoare culorilor cărților de joc, Treflă, Cupă, Pică și Caro (altă ordine decât cea îndeobște recunoscută!), de la Ași la Șeptari, cu următoarea inscripție finală: „Caracterul existențial al științelor naturii/ valorificard al științelor spiritului” (într-o lecțiune pentru care nu bag mâna-n foc: reproducerea din carte a tabelului e mult micșorată, greu lizibilă…). Semnătura – indescifrabilă. Ideea – savuroasă.
Patetici în afirmarea valorilor înalt-culturale în care credeau, „cerchiștii” aveau – după cum se vede – și umor!
Mai recent, Dan Damaschin a alcătuit, în colaborare cu colegul Ioan Milea, și o culegere de mărturii: Cercul Literar de la Sibiu. Autoportret de grup, cu texte de Wolf von Aichelburg, Nicolae Balotă, Eta Boeriu, Ovidiu Cotruș, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Enescu, Victor Iancu, Henri Jaquier, Viorica Guy Marica, I. Negoițescu, Ioanichie Olteanu, Deliu Petroiu, Cornel Regman, I. D. Sârbu, Dominic Stanca, Radu Stanca (Editura Eikon, București, 2021).
Ar mai fi de trecut în revistă cea mai recentă carte consacrată grupării, Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite a lui Alexandru Ruja (Editura Muzeul Literaturii Române, 2020) și alte câteva studii semnificative…